CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  





JURNALUL UNUI SENTIMENT în „COPIII ROMÂNIEI MELE” de Cati Urucu
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Jurnalul unui sentiment în „Copiii României mele”, de Cati Urucu  
 
„Patriotismul ţine de inimă. Un om este patriot dacă inima sa bate cu adevărat pentru ţara sa.” - considera Charles E. Jefferson, iar Napoleon Bonaparte spunea, în „Cugetări”, că „Dragostea de Patrie este cea dintâi religie a omului civilizat.” Îl cităm și pe marele nostru patriot, Mihai Eminescu: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.” Iar Petre Țuțea afirma: „Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte. În afară de acești termeni, nu văd nimic semnificativ între cer și pământ”.  
 
A scrie proză realistă, de factură patriotică, a vorbi despre „România mea” și nu despre „țara aceasta”, cum auzim în ultima vreme spunându-se, a aduce în prim plan imaginea unor personalități, a unor oameni obișnuiți sau chiar a copiilor noștri, ei toți, mari și mici, constituind într-un mod remarcabil, imaginea copiilor Patriei, nu este un lucru nici simplu, nici la îndemână, ci este chiar izvorul care purcede dintr-un suflet sensibil și un spirit erudit, dedicat scrisului. Prin scrisul Catiei Urucu, existența noastră, tot mai incertă, cu inexactități și lucruri obscure, ascunse înțelegerii de multe ori, capătă sensuri tainice, reverberante cu sufletul nostru de români aflați la început de secol XXI, acela despre care André Malraux spunea că „va fi religios sau nu va fi deloc”. Iar noi avem religia noastră: credința și Patria.  
 
Nimic în afara acestora nu poate funcționa ( poate doar șchiopăta!), noi așa am fost crescuți și așa ne formăm copiii. Acesta este sensul tainic al ființării unui popor creștin, ca al nostru, dincolo de convențiile sociale în care trăim, un sens pe care Cati Urucu îl aduce în prim - planul scrierilor sale pe care le citim cu sufletul, așa după cum au fost și scrise, de un prozator modern prin abordare, viziune, sinceritate, afectivitate și imagini surprinse dinamic, cinematografic, ciné-vérité -uri care impresionează retina și se imprimă în memorie, ca expresie a destinului românesc în context universal, al umanității; un scriitor tradiționalist și romantic prin rigoare, prin intensitatea emoțiilor, spiritul acut al dezvăluirilor care pun în relief ideea, fapte-mărturii ale măreției neamului nostru, prin simplitatea sau eroismul lor, arhetipuri demne a fi cunoscute de generațiile tinere, care nu vor fi mai prejos.  
 
Figuri-simbol ale poporului nostru, exprimarea directă, naturală, senzația de includere spontană a cititorului în relatările realizate, ca și când am fi acolo, privitori sau actanți ai evenimentelor, alături de naratorul-personaj a cărui voce, la persoana I, se face auzită și înțeleasă, nuanțează narațiunile scriitoarei Cati Urucu. Personaje mai mult sau mai puțin cunoscute din istorie, dar reale, devin reprezentări ale ideii de patriotism, eroism, devotament, fie pentru libertatea patriei, fie acolo, fiecare la locul său de muncă și în familie. Locuri și oameni care sfințesc acele ținuturi, sunt păstrate în memoria unui narator cult, care le așterne pe hârtie să vadă lumina tiparului și să înnobileze prezentul nostru, devin exemple demne de urmat, ca imagine a lumii, iar sufletul nostru vibrează în sinele noastre cele mai înalte.  
 
Pentru că tocmai acest lucru și-l propune scriitoarea Cati Urucu și izbutește: menținerea trează a conștiinței de român și a mândriei noastre naționale, o spiritualitate construită în secole de sacrificii atât de dureroase, multiplu fațetată, ca un diamant. Căci faptele, atâtea câte au fost, în actul dăruirii pe altarul neamului, capătă acum stăluciri de diamant. Un scriitor precum Camil Petrescu mărturisea că „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I” și iată cum un scriitor cu o formație culturală vastă, omniscient, precum Cati Urucu, alege aceeași cale. Arta prozelor scriitoarei Cati Urucu este complexă, realizată în țesături în mai multe ițe pe care le exemplificăm prin citate scurte, edificatoare pentru stilul său scriitoricesc, marcat de profunzimi ale semnificațiilor, sinceritate a sentimentului ardent, vivacitatea dialogurilor, cu atente sublinieri psihologice, precizia observațiilor, precum și de rafinamentul simplității expresive.  
 
Arta narațiunii în „Copiii României mele” se obiectivează în povești adevărate, despre oameni reali sau sunt inserate subtil unele în altele, ca „povestiri în ramă” (în sertar). Și toate reportajele acestea îmbină narațiunea cu dialogurile frecvente, autentice, dar și descrierea și observația psihologică: despre senzații, percepții, impresii și emoții, trăiri subiective, cu anumite legături cognitive subtile. Culoarul pe care l-a ales prozatoarea Cati Urucu este unul modern, faptul istoric sau cotidian este pretextul unor trăiri profunde, centrate pe sentimentul patriotic, ca liant al narațiunilor sale și cu un personaj-liant, fin observator al celorlalte personaje aduse, pe rând, în prim-plan. Scriitoarea este personaj implicat emoțional în relatări, își prezintă impresiile personale, anumite stări de spirit, senzații și percepții subiective, desigur, pe fondul unor realități obiective. Narațiunile sunt relatări care se construiesc pe un dialog sau descriere, niciodată nu sunt în „stare pură”, ba dimpotivă întâlnim și narațiuni complexe, ce dezvoltă povestirea în sertar.  
 
Cartea este structurată în mai multe capitole, fiecare cu titlul său și prezintă un aspect, sau un eveniment, chipul unui erou în viață sau chiar figuri obișnuite, oameni din popor, toți însă înlănțuiți prin calități umane desăvârșite: iubirea de Patrie, mândria de a fi român, respectul față de românism și tradițiile lui și chiar spiritul de sacrificiu pentru țara ai cărei „copii” devotați sunt.  
 
Autoarea își desfășoară acțiunea de culegere a materialelor informative „pe teren”, ca un veritabil jurnalist, cu stiloul și carnetul de notițe la îndemână, așa după cum mărturisește, apoi își notează datele culese fără a transfigura, păstrează numele reale ale personajelor, de asemeni locurile cărora le realizează o descriere, dându-ne impresia că oricând putem merge acolo pentru a le regăsi exact așa după cum le-a descris. Dar scrisul Catiei Urucu merge mai departe de limita unui reportaj și intră cu subtilitate, în linia înaintașului său, Geo Bogza, în aria literaturii, având la îndemână instrumentele stilistice specifice, care conferă textelor sale valoare literară intrinsecă.  
 
Cati Urucu creionează portrete, redă acele dialoguri edificatoare, observă mișcările și descrie reacțiile personajelor sale, trecând cu mult de simpla relatare a faptelor sau a stărilor de lucruri. Metafora, simbolul, epitetul ornant sau moralizator, sinecdoca, personificarea completează blancurile lăsate de ștergerea unor detalii care lipsesc, autoarea întorcând obiectivul său imaginar spre suflet, acolo unde sigur găsește tabloul complet și pe care îl reclamă în mod special, trăirea patriotismului la nivel istoric, pe baza unor fapte clare, fără echivoc, sau emoția timpului prezent, fără ostentație, copiii patriei aleși fiind prezentați în mediul lor social. Volumul de reportaje literare și eseuri, „Copiii României mele” se configurează pe o coloană vertebrală ce se constituie în liant puternic (ideea de patriotism) și cu un personaj central care unește filele cărții ca într-un jurnal (personajul-narator).  
 
Iată un fragment din ilustrarea unui eveniment la care personajul-narator a participat. Relatarea faptelor se realizează cronologic, la persoana I și se îmbină armonios cu descrierea și prezentarea stărilor psihologice: primul moment este salutul adresat respectuos reprezentanților piloților luptători care mai sunt în viață, apoi retragerea la o cafea, alături de invitați și momentul solemn al intonării imnurilor.  
 
„Mâna aceasta a fost la manşa avioanelor de luptă, care a apărat pământul pe care călcăm acum, mormintele în care se ascund alţi şi alţi eroi. Unii dintre ei sunt necunoscuţi sau mai puţin amintiţi de istorie. Le mulţumim tuturor. Mă ridic, ca nu cumva să-l obosesc. Salut cu respectul cuvenit, pe cei pe care îi cunosc sau nu. Ştiu despre toţi cei prezenţi că merită să fie salutaţi atât de militari, cât şi de civili. Oare se mai întâmplă asta?  
 
O masă, pe care cred că a binecuvântat-o preotul înaintea sosirii mele, ne îmbie cu multe bunătăţi. Beau o cafea şi mănânc cîteva dulciuri. Toţi invitaţii rămân. Ascultăm imurile care erau ascultate şi iubite în perioada când piloţii luptători le cântau frecvent. Simt că trăiesc, oarecum istoria acelor vremuri, când tinerii, pe atunci căpitani, comandori sau simpli aviatori, aveau motive să lupte pentru ţara lor, pentru Gloria şi onoarea ţării. Sunt tristă, poate şi pentru că aşa se simte la o comemorare.”  
 
Faptele istorice (sau actuale) sunt, de cele mai multe ori, inserate în dialoguri explicative; prezentăm un aspect istoric, în care detaliile expuse punctează evenimentele în complexitatea lor, făcându-le înțelese și reținute în memorie. Scriitoarea face apel la rememorare, la memoria voluntară a personajului care oferă explicația:  
 
„Destinul i-a zambit României, atunci când alungarea mişelească a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei şi Munteniei putea să se transforme într-un dezastru. Pe atunci prim-ministru era Ion Ghica. A fost nevoit să reziste la acţiunile periculoase ale Mişcării Separatiste din Moldova, dar şi la nemulţumirile ţăranilor care credeau că, dacă Ioan Cuza a fost exilat, legea rurală din august 1864, prin care peste 400.000 de familii de ţărani fuseseră împroprietărite cu pământ, avea să fie anulată. Alt pericol uriaş era cât se poate de clar: Imperiului Otoman şi-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunării.  
 
- De ce au făcut asta? Îndrăznesc să întreb, pe acelaşi ton cu care Rodica îmi vorbeşte.  
 
- Sub pretextul că Unirea Principatelor Române nu era recunoscută decât sub Alexandru Ioan Cuza. Deosebit de inteligent, politicianul I.C. Bratianu, îi cere sfatul lui Napoleon al III-lea, dar, se propune ca primul rege care ar fi urmat să urce pe tronul de la Bucuresti să fie... Filip al Belgiei. Membru al familiei regale de Orléans, Filip ar fi garantat apropierea de Franţa, considerată atunci sora mai mare a Romaniei. Contele de Flandra a refuzat oferta. Se întorc deci la Palatul Regal Tuilleries din Paris. Primiţi de Napoleon al III-lea, politicienilor români, conduşi de I. C. Bratianu, li se propune un nume german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Cel mai potrivit pentru această misiune era Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, fiu al prinţului prusac Carol Anton.”  
 
Arta descrierii  
 
Descrierea unui eveniment, a unei excursii, a unei persoane pare a fi, în volumul „Copiii României mele”, pânza pe care prozatoarea țese minunatele sale broderii – fapte, întâmplări trecute sau prezente ale personajelor sale:  
 
"Închid ochii şi-i aud vocea cantautorului Mihai Napu. O voce şi o muzică foarte bune se ascultă cu ochii închişi . Abia atunci înţelegi ceea ce îţi transmit amândouă, îngemănate. Când am făcut asta, am văzut cu ochii minţii un izvor rătăcit printre stânci apropiate de bolta cerului, pe ale căror piscuri mai vezi , din când în când, câte o floare de colţ. Din inima acestei flori aud armonii ce nu par a fi pământene. Ele te învăluie într-o vrajă din care nu îţi doreşti să ieşi nicicând. Dacă, în drumul său spre Itaca Ulise a cerut să fie legat de catargul vasului său, ca glasul ispititor al sirenelor să nu-l ademenească definitiv, eu mi-aş dori acum, fără să am nevoie de sfatul vrăjitoarei Circe, să mă leg cu funii de mătase de tulpina nepreţuitei flori de colţ, ca să rămân pentru câteva ore alături de aceste cântece minunate".  
 
Arta portretului  
 
Sunt prezentate personaje reale, autentice, animate de sentimente înalte, patriotice, portretele sunt descriptive, dar esența lor morală nu poate fi altfel prezentată decât prin faptele păstrate în memorie și prin vorbele despre acele fapte, aparținând unor timpuri vechi sau noi pe care scriitoarea le învie în dialoguri remarcabile; întoarcerile în timp sunt de fapt, memorie voluntară, rememorări atât de simple și totuși mărețe, convingătoare, încât ni se pare că suntem părtași la discuție:  
 
„Mă ridic şi mă las condusă. Ajung în faţa unui bărbat încă drept, ca un soldat la datorie, cu zâmbetul pe buze. Mă opresc în faţa domnieie sale, ca în faţa unui altar. Nu mă pot apropia prea mult, dacă domnia sa nu permite. Are 102 ani şi mai are un zâmbet larg, însoţit de o privire senină, precum cerul pe care l-a înfruntat în tinereţe. Ochii săi încă ageri îmi dau permisiunea să-l ating. Mă înclin uşor, îi iau mâna şi i-o sărut. La fel procedam şi cu domnul profesor doctor Beniami Cotigaru, mentorul meu drag . Sunt oarecum de aceeaşi vârstă, chiar dacă au avut cariere diferite. Amândoi au dus războaie pentru ţară. Domnul Ion Dobran a cucerit înalturile luptând pentru graniţele României, iar domnul profesor Cotigaru a luptat şase decenii pentru a aduce lumină în minţile strudenţilor români. Îl întreb pe domnul comandor Ion Dobran, dacă este convins că sacrificiile făcute de domnia sa şi de camarazii de luptă au meritat făcute ?  
 
- Am câştigat atunci câteva bătălii, aşa ca-n viaţă. Numai că victoria deplină n-o cucereşti aproape niciodată şi chiar dacă ai reuşi s-o faci, trebuie să veghezi mereu pentru menţinerea păcii, pentru graniţele şi libertatea poporului tău. E rândul dumneavoastră acum, noi ne-am făcut datoria.”  
 
Arta dialogului  
 
Ceea ce are specific cartea „Copiii României mele” este vocea auctorială. Personajul-narator este omniprezent și relaționează cu o multitudine de alte personaje într-un dialogism antrenanant, natural, prin care își transmite mesajul său patriotic. Vocile ce se fac auzite în narațiunea Catiei Urucu sunt variante multiplicate (ale patriotului român, aflat în diverse ipostaze), în care cea auctorială concertează pe același portativ cu celelalte, căci au în comun unul și același sentiment: iubirea de neam și țară. Narațiunea este împânzită de convorbiri rămase vii în memoria afectivă.  
 
Iată un dialog purtat de doamna profesoară Cristina Stroia cu elevii săi , la o lecție de cultivare a creativității. Stilul direct se transformă ușor în stil indirect, pentru a permite inserarea unor mici descrieri-portrete ale copiilor sau scurte observații legate de compozițiile lor imaginative:  
 
„Mihai, te rog să ne spui şi tu ce crezi că este basmul, se aude cristalul vocii tinerei profesoare, care îmi aminteşte că sunt într-un fel de misiune, pe care o ador şi pe care vreau să o păstrez în sufletul şi în amintirile mele…  
 
Din dreapta noastră, se ridică elevul Adi care reuşeşte să dea o definiţie destul de bună basmului. Apoi, ne spune o poveste despre o zână, pe care şi-o imaginează protejând munţii, pe care îi consideră a fi ai ei. Doamna nu-l întrerupe. Îl priveşte atent şi trimite printre genele ei superbe o rază, care sare sprintenă dincolo de capetele noastre, înspre mintea şi inima copilului. Zâmbeşte profesional şi-i spune:  
 
- Aşa ai văzut tu o zână? Ca pe o protectoare a munţilor… Frumos, bravo! Este o idee de basm. Să vedem ce părere are juriul…  
 
Doamna Flori Neaga îşi exprimă imediat “părerea” formată din două cifre. Copilul zâmbeşte, iar chipul doamnei străluceşte de bucuria retrăirii copilăriei.  
 
În postura pe care o văd acum, doamna Cristina Stroia pare o foarte tânără mamă, ce se joacă împreună cu copiii ei, crescând împreună, bucurându-se de succesele şi împlinirile muncii sale. Sandalele comode şi entuziasmul extraordinar, îi dau libertatea să se mişte printre elevi, aşa cum o albinuţă zboară, strângând polenul din florile primăverii. Se opreşte în faţa altor copii. De data aceasta sunt Ana şi Adi, pe care îi pofteşte să spună cum ar face ei o poveste… Micuţii aceştia vorbesc despre o metamorfoză a unei zâne… Bia şi Deea văd “Zâna munţilor” ca pe o fiinţă puternică şi dominatoare, Alex ne spune despre zâna care are puterea de a trăi în munţii ce îi oferă habitatul perfect, iar Adi ne destăinuie despre zâna imaginaţiei sale, care deţine puterea neobişnuită de a face să crească munţii. Edi, un copil care probabil din timiditate nu vorbeşte suficient de tare, se străduieşte să ne expună o poveste din care înţelegem rolul unei jucării numite Kendama în familia unui împărat care avea trei prinţi numai buni de căsătorit. Mihai ne prezintă pe eroul său, Andrei, care trăia într-o ţară foarte îndepărtată şi care era supărat, pentru că nu ştia să inventeze poveşti…”  
 
Observația pshihologică, în această proză a trăirilor emoționale „ale copiilor României mele” este prezentă pe fiecare pagină, fără a obosi, ci doar pentru a face ca sentimentul liant al episoadelor să sclipească precum o stea, aceea a Patriei și a dragostei față de aceasta.  
 
Comentarea unei atitudini, a unei idei înseamnă în proza Catiei Urucu analiză fină, o introspecție psihologică de cele mai multe ori. Aceasta, evident, este filigranată într-un dialog care încearcă să rezolve toate întrebările:  
 
„ -Dacă nepoatele tale te-ar întreba, la vârsta asta a lor, dacă vor fi vreodată fericite, ce le-ai spune?  
 
-Ei, uite, la asta nu m-am gândit.  
 
-Presupune că eu sunt nepoata ta şi te întreb dacă ştii ce este fericirea şi dacă tu ai făcut pe cineva fericit vreodată, dacă ai primit fericirea în dar, dacă ai putea să-mi arăţi cum se prezintă fericirea? Ce haine poartă, dacă umblă liberă pe stradă sau e sechestrată de cei cu bani mulţi sau de cei foarte tineri.  
 
-Ce-ţi veni să mă întrebi asta?  
 
-Ce contează? Poate fiindcă Balzac a spus că ,,dacă vrei să cunoşti un om, caută-l în iubirea lui, n-ai să greşeşti nicodată” Ori, a fi fericit înseamnă să iubeşti. Ce să iubeşti? Marea, pădurea, pământul pe care l-ai călcat pentru prima oară, mama, lumina, cultura…  
 
-Hm!  
 
-Nu eşti de acord? Dacă nu, lămureşte-mă.  
 
-Nu neapărat că nu sunt de accord. Tu, în general, vezi lucrurile fie în alb, fie în neagru. Poate fi şi altfel. Pot exista viziuni diferite, pot exista nuanţe sau eventuale faţete ale fericirii. E atât de scurtă şi de alunecoasă, încât n-ai timp să îi reţii nici chipul, nici atingerea. Un copil cunoaşte fericirea ca pe o normalitate existenţială. Răsfăţat de părinţi, primeşte în dar tot ceea ce pot oferi aceștia, iar până la conştiinţa de sine, este fericit. Un elev care câştigă recunoşterea muncii lui e și el fericit, dacă asta îşi doreşte. O fată care primeşte complimente de la băieţi are iluzia fericirii. Însă, deşi am cunoscut şi eu acest sentiment, n-aş face atâta caz de asta. Au fost momente în care am înţeles că o bucurie care îţi atinge fiecare por al corpului se strecoară în memorie, pe care o mai chemi din când în când, mângâindu-ţi inima. S-o numim fericire, s-o numim viaţă împlinită de intervenţia favorabilă a unor conjuncturi…”(Toate citatele din acest articol sunt din volumul III, al culegerii de reportaje literare, „Copiii României mele”, de Cati Urucu)  
 
Pătrundem în intimitatea cărții „Copiii României mele” ca într-un sanctuar, dorind să simțim prezența unui om care ne pune în față sufletul său, în ce are el mai curat și sincer: iubirea. Iubirea aceea mare, cea mai mare, față de neamul din care își trage sevele, pe care-l simte și-l cunoaște cel mai bine. Căci acolo s-a format și este doar o verigă a acestuia. Cu cât mai multe verigi precum Cati Urucu, scriitor și om al veacului său, cu atât mai bine pentru noi! Iar noi suntem în deplină consonanță, chiar dacă diferențiați ca individualități distincte, structura noastră este românească, imanentă, înzestrată cu obiectivismul, dar și subiectivismul spiritualității noastre, așa cum ne stă nouă bine... Ca orice carte izbutită, „Copiii României mele” oferă cu certitudine răspunsuri întrebărilor noastre, semnificații profunde existenței, timpului pe care îl trăim, într-un context pe care-l numim complicat, dar pe care cartea în discuție îl luminează cu fiecare pagină parcursă, redând faptele în complexitatea lor, făcându-le înțelese și reținute în memorie și sădind în suflet speranța și dragostea. De Patrie.  
 
Florica Pățan  
 
„JURNALUL UNUI SENTIMENT în COPIII ROMÂNIEI MELE, de Cati Urucu (prefața cărții)  
 
octombrie, 2019  
 
imagine internet  
 
Referinţă Bibliografică:
JURNALUL UNUI SENTIMENT în „COPIII ROMÂNIEI MELE” de Cati Urucu / Florica Patan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3254, Anul IX, 28 noiembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!