CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Scriitori >  





CESARE PAVESE II
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Povestea lui Cesare Pavese  
 
„Nu te omori din dragoste pentru o femeie. Te omori pentru că o dragoste, oricare ar fi ea, te arată în întreaga ta goliciune, mizerie, lipsă de apărare, nimicnicie.” Cesare Pavese  
 
Cesare Pavese, scriitor, poet, critic literar și traducător (n. în 9 septembrie 1908 – d. 27 august, 1950), este unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului trecut.  
 
La începutul anului 1950, Cesare Pavese se afla la Roma. Cetatea Eternă îl dezamăgeşte prin climat şi decadență socială. În această stare sufletească o cunoaşte pe Constance Dowling, venită în Italia cu sora ei, Doris, care jucase în filmul neorealist „Riso amaro”, alături de Silvana Mangano, Vittorio Gassman şi Ralf Vallone. Fapt e că la 42 de ani se îndrăgosteşte de mai tânăra Constance. Reîntors la Torino, are un celebru literat italian, traducătorul, printre altele, al lui Melville în italiană (Moby Dick). Merg împreună în staţiunea turistică montană Breuil - Cervinia (Val d’Aosta), dar spre deziluzia lui Pavese, Constance trebuie să plece în America pentru a-şi încerca norocul la Hollywood.  
 
Prin urmare, contractul ei era mult mai „important” decât investiţia sentimentală profundă a unui suflet complicat şi aproape plictisitor în felul de a-i face avansuri. Scriitorul îi dedică romanul „La luna e i falò”. Nici primirea premiului „Strega” pentru romanul „La bella estate”, în iunie 1950, nu-l poate scoate din starea de deprimare în care se afundase.  
 
Dezamăgirea amoroasă pricinuită de indiferenţa actriţei americane, adăugându-se depresiei de tip existenţial, l-au determinat să se sinucidă pe 27 august într-o cameră de hotel din Torino, înghiţind conţinutul a 16 pliculeţe de somnifer. Faimosul său jurnal, „Il mestiere di vivere”, 1935-1950, ce nu ocolise, ba dimpotrivă, o promovase arătându-i cu degetul pe cei subjugaţi de ideea sinuciderii fără să o pună în aplicare, precum Emil Cioran, se termină cu fraza: „Toate astea îmi fac greaţă. Cuvintele, inutile. Un gest. Nu voi mai scrie” Acest jurnal este tot ceea ce a rămas pentru a reflecta trăirile spiritului care a căutat cu ardoare să se înțeleagă pe sine și ce se întâmplă în jurul său.  
 
Cesare Pavese debutează în „Meseria de a trăi”, la 6 octombrie 1935. Însemnările din acea perioadă explorează sinele poetului, iar în substrat analizează condiția de condamnat la domiciliu forțat. Se desprinsese recent dintr-o realitate familiară, după ce a fost arestat la Torino împreună cu alți șapte intelectuali și a fost obligat să își stabilească domiciliul în Calabria.  
 
Jurnalul înregistrează o autentică criză spirituală, iar aria experiențelor cuprinde pătimirile din iubire, mereu trădată și activitatea creatoare, mereu reluată. Apar uneori fragmente din conversații și referințe concrete la viața cotidiană, dar funcția jurnalului de a păstra cu fidelitate cele întâmplate este redusă la minimum. Pavese consemnează implicațiile singurătății și eforturile de depășire a puternicei tendințe de autodistrugere. Marcat de eșecul poveștii sale de dragoste cu starleta americană Constance Dawling, a realizat un fel de culegere de maxime despre iubire și femeie, despre om și viață în general. Din însemnările despre artă și poezie și, de fapt, despre moarte, transpare formarea intelectuală a lui Pavese. Lecturile lui însoțesc jurnalul, împletindu-se cu intervenții referitoare la politică și război, progres și toleranță.  
 
Iată ultimile însemnări din zilele de august, 1950 – „Meseria de a trăi”:  
 
* „Vei fi iubit în ziua în care vei putea să-ţi arăţi slăbiciunile fără ca celălalt să se folosească de asta pentru a-şi spori puterea.” Cesare Pavese  
 
„17 august : Sinucigașii sunt ucigași timizi. Masochism în loc de sadism. Plăcerea de-a mă bărbieri după două luni de carceră – de-a mă bărbieri singur, în fața unei oglinzi, într-o cameră de hotel, și afară marea. Este pentru prima dată cînd fac bilanțul. (…) Am făcut totul în zece ani. (…) Ce am adunat ? Nimic. Am ignorant câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu. Nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al „neliniștei îngrijorate” am recăzut… Din martie mă frământ … Rămâne că acum știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața.”  
 
„18 august  
 
Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întâmplă întotdeauna.  
 
Scriu: o, tu ai milă. Și apoi ?  
 
Ajunge puțin curaj.  
 
Cu cât durerea este mai determinată, cu atât instinctul vieții se zbate, și piere gândul de sinucidere. Părea ușor, când te gândeai la asta. Și totuși sunt atâtea femeiuști care au făcut-o. E nevoie de umilință, nu de orgoliu.  
 
Toate astea te scârbesc. Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie. ”  
 
Ce zbucium, câtă zbatere interioară, fără o soluție de salvare…  
 
*  
 
Și biletul de adio, din noaptea de 26 august spre 27, scris pe prima pagină a unui exemplar din Dialoguri cu Leuco : „Îi iert pe toți și le cer tuturor iertare E bine așa ? Și fără prea multă gălăgie, vă rog.” Cesare Pavese, Meseria de a trăi (Edit. ALLFA, București, 2015, p.455, 456 și 472).  
 
Mișcător acest mesaj și acum , după mai bine de o jumătate de secol… Cred că se nasc astfel de suflete complicate, care au vocația morții timpurii, fără o explicație plauzibilă, rămânând în istoria umanității prin opera lor, prin misiunea vieții îndeplinită exemplar, precum Cesare Pavese.  
 
***  
 
Ne oprim aici asupra unei scrisori extrem de edificatoare pentru parcursul emoțional și existențial al scriitorul Cesare Pavese, care s-a sinucis la Torino în 27 august 1950, cu puțin înainte de a împlini 42 de ani.  
 
Cu câteva săptămâni înainte, el scrie această magnifică scrisoare Pierinei, pe numele său real Romilda Bollati di Saint Pierre, muza și amanta sa. Adept al faptelor concrete, mai degrabă decât al cuvintelor, Pavese lasă ultimul său text intenționat la căpătâi, încheind cu această formulă definitivă. Destule cuvinte. Un act !  
 
Bocca di Magra, august, 1950  
 
Draga mea Pierina,  
 
Am ajuns să-ți vorbesc despre această greutate, despre această neliniște, și crede-mă că nu puteam face altfel. Motivul interior este disconfortul urmăririi mele penale (pentru acțiuni antifasciste), în care, fără să mă amestec, eu sunt totdeauna perdant, și încă o rațiune și mai adevărată. Eu mă aflu, după cum se spune, la capăt. Pierina, tare aș fi vrut să-ți fiu frate – înainte de toate pentru că astfel între noi s-ar fi produs o legătură care să nu fi fost frivolă și apoi pentru ca tu să poți să mă asculți și să mă înțelegi cu încredere. Dacă eu m-am îndrăgostit de tine, nu este doar pentru că, așa cum se spune, te-aș fi dorit, ci pentru că tu ai același temperament cu mine, și pentru că tu te transpui și vorbești ca un bărbat, exact cum aș face și eu dacă, în loc să învăț să scriu, aș fi avut timp să învăț să trăiesc. De altfel, aceeași eleganță și aceeași asigurare există în ceea ce am scris ca și în modul meu de viață obișnuit. Deci eu știu bine cui vorbesc.  
 
Dar tu, iubire, oricât de goală ai fi devenit și oricât de cinică, totuși nu ești la capăt, ca mine.Tu ești tânără, incredibil de tânără, ești asemenea mie la douăzeci și opt de ani, când, decis să mă sinucid pentru nu știu ce decepție, nu am făcut-o ( ce intrigat eram a doua zi, chiar eu ! ) viața îmi păruse oribilă, dar mă consideram încă interesant. Dar este tocmai invers : știu că viața este minunată, dar sunt exclus din ea, pur și simplu prin voința mea, și chiar în asta este o falsă tragedie, așa, precum un diabet ori un cancer al fumătorilor.  
 
Aș putea să-ți spun, dragostea mea, că nu m-am trezit niciodată cu o femeie alături de mine, că nu am fost niciodată luat în serios când iubeam și că îmi lipsea privirea recunoscătoare pe care o femeie o adresează unui bărbat ? Și amintește-ți că, prin munca mea, eu am avut totdeauna și nervii încordați, întinși, și fantezia alături și exactă, și gustul confidențelor altora. Ce mai pot fi eu în lume după patruzeci de ani ? Nu putem aprinde lumânarea la două capete – din partea mea, eu am ars-o în întregime dintr-un capăt și cărțile pe care le-am scris sunt cenușă. Îți zic toate astea nu pentru a scuza – eu știu ce înseamnă compasiunea în astfel de cazuri - ci pentru claritate, nu pentu a te îmbufna, și nicidecum pentru a mă face interesant vreodată. De aici încolo, sunt în afara acestui calcul. Dragostea este o grație a lui Dumnezeu – falsul nu servește la nimic. Hai să chemăm ultima sclipire a lumânării…  
 
Pav.  
 
L’écrivain et traducteur italien Cesare Pavese s’est suicidé à Turin le 27 août 1950, peu avant ses quarante-deux ans. Quelques semaines auparavant, il écrit cette magnifique lettre à Pierina, de son vrai nom Romilda Bollati di Saint Pierre, sa muse et amante. Son dernier texte, laissé intentionnellement à son chevet avant sa mort, s’achève par cette formule définitive : « Assez de mots. Un acte ! »  
 
Bocca di Magra, août 1950  
 
Ma chère Pierina,  
 
J’ai fini par te causer cette peine, ou cet ennui, mais je crois que je ne pouvais pas faire autrement. Le motif immédiat est le malaise de cette poursuite où, ne dansant pas et ne conduisant pas, je suis toujours perdant, mais il y a une raison plus vraie. Je suis, comme on dit, au bout du rouleau. Pierina, je voudrais être ton frère — avant tout parce qu’ainsi il y aurait entre nous un lien qui ne serait pas futile, et ensuite pour que tu puisses m’écouter et me croire avec confiance. Si je suis tombé amoureux de toi, ce n’est pas seulement parce que, comme on dit, je te désirais, mais parce que tu es de la même trempe que moi, et que tu te meus et parles comme, tel un homme, je le ferais si, au lieu d’apprendre à écrire, j’avais eu le temps d’apprendre à vivre. D’ailleurs, il y a la même élégance et la même assurance dans ce que j’ai écrit et dans ta façon de vivre quotidienne. Je sais donc à qui je parle.  
 
Mais toi, si sèche que tu sois devenue et presque cynique, tu n’es pourtant pas au bout du rouleau comme moi. Tu es jeune, incroyablement jeune, tu es ce que j’étais à vingt-huit ans quand, décidé à me suicider pour je ne sais quelle déception, je ne l’ai pas fait — j’étais curieux du lendemain, curieux de moi-même — la vie m’avait paru horrible mais je me trouvais encore intéressant moi-même. Maintenant c’est le contraire : je sais que la vie est merveilleuse mais que j’en suis exclu, uniquement par ma volonté, et que c’est là une tragédie futile, comme d’avoir le diabète ou le cancer des fumeurs.  
 
Puis-je te dire, mon amour, que je ne me suis jamais réveillé avec une femme à moi à mes côtés, que je n’ai jamais été pris au sérieux quand j’aimais et que j’ignore le regard reconnaissant qu’une femme adresse à un homme ? Et rappelle-toi que, par mon travail, j’ai eu les nerfs toujours tendus et la fantaisie prompte et précise, et le goût des confidences des autres. Et que je suis au monde depuis quarante-deux ans ? On ne peut brûler la chandelle par les deux bouts — pour ma part je l’ai brûlée entièrement à un seul bout et les livres que j’ai écrits en sont la cendre. Je te dis tout cela non pas pour, t’apitoyer — je sais ce que vaut la compassion dans de pareils cas — mais par clarté, pour que tu ne croies pas que c’était par sport ou pour me rendre intéressant que je boudais parfois. Je suis désormais au-delà de tout calcul. L’amour est une grâce de Dieu — l’astuce ne sert à rien. Quant à moi, j’éprouve de l’amour pour toi, Pierina, une flambée d’amour. Appelons-la la dernière lueur de la chandelle.  
 
Pav.  
 
Traducere și adaptare, Florica Patan  
Alba Iulia 8 iulie 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
CESARE PAVESE II / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3112, Anul IX, 09 iulie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!