CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  





JOHN STEINBECK, „FRUCTELE MÂNIEI”(note de lectură)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FRUCTELE MÂNIEI, John Steinbeck  
 
Oamenii privesc adânc unul în sufletul celuilalt, înfometați, deznădăjduiți, sleiți și tăcuți.Ultimul lor refugiu din calea istoriei și a tăvălugului ei, este șopronul abia zărit prin pânzele stropilor de ploaie ce plesneau pământul, în California, la mii de kilometri distanță de Oklahoma, acolo unde se născuseră și unde avuseseră un acoperiș deasupra capului.  
 
Romanul „Fructele mâniei”, pentru care John Steinbeck primește premiul Pulitzer, apare în 1939 și prezintă realități ale anilor în care America se lupta cu efectele Marii Crize Financiare, realități atât de bine cunoscute de scriitorul cu o viziune biologistă asupra destinului uman, care a lucrat în diverse joburi pentru a se întreține în perioada tinereții sale: laborant chimist, zidar, lucrător agricol, pribegind din loc în loc. Un timp a trăit din pescuit, pe o ambarcațiune. A studiat la Universitatea din Stanford.  
 
John Steinbeck este laureat al premiului Nobel pentru literatură, pe anul 1962, „ pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită”.  
 
Autorul (n. 1902, la Calinas, în comitatul Monterey, California – d.1968, New York) prezintă în „Fructele mâniei” strămutarea unei familii de foști arendași, nevoiți să-și părăsească locurile natale și să supraviețuiască unor condiții inumane, într-un context istoric de impunere a intereselor băncilor, ale marilor proprietari de pământuri și companii. Nedreptatea se instalase și moartea prematură secera viețile. Sistemul de producție învechit era înlocuit brutal de marile companii.  
 
Romanul „Fructele mâniei”( „The Grapes of Wrath”) este despre schimbare și sacrificiu. Doar că sacrificiul este de ordin uman, guvernul lui Herbert Hoover face încercări palide de susținere a șomerilor. Nu există soluții în sensul compensării familiilor de arendași, nici oferte de alte locuri de muncă. Acele tabere în care ajung cei din familia Joad, și alții ca ei, oferă apa caldă și dușul pentru o baie după mii de kilometri de pribegie, dar locuri de muncă nu sunt. Și trebuie din nou să pribegească. Și să caute.  
 
Bunul și buna se prăpădesc pe rând și sunt înmormîntați în cimitirul săracilor, pentru că nu sunt bani. Taica și maica, împreună cu Tom, All, Rosasharn, Winfield și Ruthie, dar și Casy, fostul preot, continuă fuga de trecut într-o camionetă hârbuită. Connie și unchiul John, își iau lumea-n cap, refuzând strămutarea.  
 
Tehnica narativă este cinematografică, dinamica faptelor se derulează cronologic, cu ușoare întoarceri în trecutul recent, amintiri, păreri ale unor personaje care-și prezintă impresiile despre situația locurilor spre care se îndreaptă protagoniștii, cu speranța de a scăpa de foamete. Trăirile emoționale pe fondul unor întâmplări cu totul ieșite din comun, arta narativă și portretistică îl plasează pe John Steinbeck în linia realismului, cele treizeci de capitole fiind traversate de adevăruri crunte, surprinse în intensitatea lor maximă, prin apropieri și îndepărtări spațiale ușoare față de o familie pe care o vedem și o auzim relaționând cu membrii ei sau cu alte familii aflate în același impas și pe aceleași drumuri presărate cu iluzii.  
 
Banca- monstrul acesta...  
 
Romanul este rotund, începe și se sfârșește cu imaginea ploilor, numai că la început sunt ploile primăvăratice ale unui belșug viitor (de acum al marilor proprietari) în Oklahoma, iar la sfârșit, ploile sunt de-a dreptul apocaliptice, toamna târziu, în California. Liniștea Joad-ilor piere, dar începe să crească mânia în sufletele acestei familii numeroase, plecată în pribegie. Pentru că plugul unui tractor putea de acum să înlocuiască fără drept de apel munca manuală. Societatea cristalizează alte sisteme și alte relații, alte interese. „Nu ne putem lăsa la voia întâmplării. Banca- monstrul acesta – are mereu nevoie de profituri. Nu poate s-aștepte. Moare. Nu poate, impozitele trebuie plătite. De îndată ce nu mai crește, monstrul moare. Nu poate sta pe loc.”  
 
Așa se naște mânia arendașilor, pentru că acum, năuciți și duși pe gînduri, n-au cum să plece. Ei știu că locurile pe unde au trăit sunt și ele parte din oameni, că pământul lor va zămisli sub fier, dar își va da cu încetul suflarea, căci nou-veniții nu-l iubesc și nimeni nu-i va închina rugi.  
 
„Cum o să trăim fără viețile noastre, fără trecut?”  
 
California? Acolo nu vine niciodată iarna și s-ar găsi de lucru, așa se aude... Și de aici încolo linia vieții lor devine sinusoidală, cu urcușuri de speranță și reverie, urmate de căderi la pământ și, din nou, dar tot mai anevoioase, ridicări urmate iarăși de căderi, în lupta cu toate neajunsurile, foamea fiind cea dintâi. Viziunea în acest roman este profund antitetică trecut-prezent, speranță-disperare, compasiune-mercantilism, întuneric-lumină. Șoseaua 66 devine pentru ei „calea fugii”, când „toată țara a luat-o din loc, umblă de colo, colo”, iar mânia este ascendentă, crescând până la disperare și furie.  
 
Cauzele erau profunde și simple: „foamea, într-un pântece repetată de un milion de ori, foamea într-un suflet stingher, repetată de un milion de ori, foamea de bucurie și de oarecare siguranță a zilei de mâine, repetată de un milion de ori; mușchi și minți chinuite de dorința de a se dezvolta, de a munci, de a crea, repetată de un milion de ori.”  
 
Întâia licărire de mânie apare în ochii lui Tom Joad. El caută un răspuns la întrebarea de ce un plugar arendaș care a fost cândva proprietarul pământului trebuie acum să pribegească. Și, când oamenii legii nu vor să știe de lege, dar vor să-i vadă târându-se ca un câine bătut, atunci înțelege că omul nu-și mai poate apăra obrazul de rușine, decât dând cu parul în capul polițistului. Și chiar dacă din pribegi au devenit nomazi, el are conștiința faptului că încă mai dețin dreptul de a se deplasa într-o direcție sau alta, pe șoselele ce gemeau de oameni turbați după un loc de muncă.  
 
Maica avea sarcina de lecuitor al celor atinși de boală. Avea dibăcie, răbdare și siguranță. Era impasibilă și nepărtinitoare, ca o zeiță, părea să-și dea foarte bine seama că, dacă ea ar scăpa din mână frâiele, întreaga familie s-ar destrăma. Ajunsese la o seninătate sublimă și la o frumusețe calmă și nobilă, pentru că știa că ei sunt poporul și că țin la greu, sperând în vremuri mai bune.  
Unchiul John, trăia cufundat într-o singurătate de nepătruns, după moartea nevestei. Avea sentimentul vinovăției pentru moartea ei și uneori chiar își dorea să moară și el. Ca un somn de odihnă. Și atunci glasul îi suna a jelanie, stins.  
Preotul Jim Casy renunță la preoție, nu mai ține slujbe, pleacă în pribegie cu Joad. În această lume confuză, el nu mai înțelege sensul cuvântului „sfânt”, dar mărturisește că simte că între acești oameni care-l iau și pe el în pribegie, există dragoste.  
Taica, oarecum retras, crede că femeia a luat acum în stăpânire familia, deciziile aparținându-i. El totuși nu-și pierde speranța: „poate c-om fi în stare s-o luăm de la capăt în țara aia nouă și bogată – California - unde se fac fructele . Numa s-ajung eu în California, să pot lua din pom portocale oricând îmi vine pofta, și să vedeți voi!”  
 
Omul este așa construit că și-ar da și viața pentru o idee. „Speranța lui uriașă luminează tabloul sumbru al foamei instalată in această familie. Speranța este o unică însușire esențială a Omului, deosebit de tot restul universului! Nevoia este îndemn către idee și ideea, îndemnul către acțiune. O jumătate de milion de oameni mișună de-a latul țării, încă un milion se frământă, gata de plecare, alte zece milioane încearcă primii fiori ai neliniștii!”  
 
Taica repetă până la obsesie că înainte de toate trebuie să aibă ce mânca, văzând că sunt în căutare a tocmai ceea ce nu vor găsi. „Luăm o căsuță” este visul lor. Dar în contrast cu visul este realitatea: omul are dreptul să mănânce, dar cu un singur dolar pentru o tonă de piersici culese este imposibilă supraviețuirea. Oamenii nu-și mai dau binețe. Și în curând vor muri de foame. Antiteza trecut / prezent ( atunci erau o familie, acum totul se destramă) este firul principal al narațiunii pe sinusoida speranță / mânie / speranță.  
 
Pleacă din nou pe o plantație de bumbac. Aici Casy, fostul preot care credea că sufletul său nu face doi bani dacă nu stă alături de restul oamenilor, să alcătuiască un singur tot, Marele Tot al lumii, de care vorbea la începutul secolului trecut Ralph Waldo Emerson, este capabil de un sacrificiu uriaș în ideea luptei pentru dreptate. Și va face pușcărie pentru a-l salva pe Tom Joad. Li se pare că viețile lor sunt încheiate. În șoproane mai aduc câte ceva din cerșetorie și au trecut acum și la furt.  
 
Spaima devine mânie, mânia crescândă are momente de furie.  
 
Marile companii nu știau că distanța dintre foame și mânie este doar de un pas. În loc de plata decentă a salariilor, achiziționau bombe lacrimogene, puști și pistoale pentru represiune. Ei intensificau instrucția militară, mânia oamelilor începea să fiarbă. Pământul este silit să rodească științific, și numai marii proprietari pot supraviețui, pentru că dețin fabricile de conserve. Dar lucrul cel mai trist este că, pentru a mentine prețurile ridicate, uneori o parte din roade trebuie distruse, cu furtunul cu gaz peste portocali... Alimentele trebuie silite să putrezască, porcii tăiați prin șanțuri sunt imediat acoperiți cu var nestins, iar în ochii flămânzilor se vede cum crește mînia.„ În sufletele oamenilor fructele mâniei se împlinesc și cresc în greutate, se coc în așteptarea culesului ce va să vie.”  
 
Căderea vine la prima confirmare a vorbelor „omului în zdrențe”, că nu se plătește munca la justa sa valoare în California și totul este o iluzie. Omul se zbate, speră, se împleticește, suferă, se rătăcește. „Cu cât mai mulți oameni poate să strângă ăla și cu cât mai hămesiți de foame sunt oamenii, cu atât mai puțin o să le plătească”. Oamenii primesc cu chipurile împietrite primele sfaturi privind drepturile omului.  
 
Soarele răsare iarăși, vechea lor mașină este reparată și drumul poate continua. Din nou speranțele încolțesc în mintea lor. Maica vrea să ajungă cât mai repede acolo unde-i belșug și verdeață. În tabăra guvernului, doar Tom găsește de lucru și doar pentru cinci zile. Din nou cerul se-ntunecă și, chiar dacă acolo erau tratați ca niște ființe umane, vor trebui să plece.  
 
Personajele din roman sunt oameni obișnuiți din prima parte a secolului trecut. Familia Joad se întinde pe trei generații, bunicii, părinții, copiii și nepoții. A patra generație nu are șansa de a se ivi în această lume, pentru că Rosashart, istovită de drumuri, muncă și foame, cu toate eforturile celor din jur, naște un prunc mort.  
 
Romanul are sonorități de simfonie pe un portativ al ploii cu stropi mari și rari ce plesnesc fie pământul, fie apa râului ce se umflă și inundă vagoanele în care oamenii se adăpostesc. Alteori ploaia devine deasă, măruntă, nesfârșită, halucinantă. Tot așa cum sensurile de „gunoi” cu toate nuanțele lui, ale apelativului „okie” sună atât de straniu.  
 
Auzim cântecele oamenilor în momentele lor de liniște, seara, pe lângă corturile ridicate pentru a înnopta. Auzim și discuțiile lor, vorbind cu glas domol despre căminele lor, din trecut sau când vorbeau despre nenorocirile lor. Vorbeau oamenii și despre viitor, imaginând fericirea aceea simplă și adevărată a lucrurilor mărunte.  
 
Vorbeau. Cu replici scurte, întrebări și răspunsuri în limita bunului simț, și, chiar dacă unul dintre ei a greșit, ceilalți au toleranța de a înțelege și accepta, de dragul familiei, pentru a o păstra unită.  
 
Focurile odată stinse, privirile oamenilor se îndreptau asupra lumii lor lăuntrice, cugetele cântau în alte vremuri. Zilele treceau, iar mașinile acestor pribegi înaintau „ca niște insecte”.  
 
După trecerea râului Colorado, urma traversarea deșertului și apoi intrau în țara așa zisă a făgăduinței. Ce deziluzie! „Ehei, nu mai ești în țara ta acuma! Ești în California și nu vrem ca toți împuțiții de okie să se pripășească la noi. Între ăștia și gorile nu este nicio deosebire. O ființă omenească n-ar îndura să umble așa de răpciugoasă”.  
 
Personajele sunt oameni care cunosc și cultivă dragostea și respectul, tradiția și vecinătatea, iubesc dreptatea și libertatea, de aceea noi, ca cititori, împlinim dorința autorului care consideră că nu se poate adresa unor oameni „mulțumiți”.  
 
John Steinbeck încearcă, spune el, „din răsputeri” să ne tulbure... Și iată că la 80 de ani de la publicarea romanului său, continuă să ne miște sufletul încă din titlul oximoronic „Fructele mâniei”.  
 
Alăturarea celor doi termeni este sugestivă pentru întreaga narațiune, care, de la un capăt la altul, pe 600 de pagini, ne surprinde și ne pune în rezonanță cu acea lume plină de speranțe și iluzii care stârnesc mânia. Fructele, pe de altă parte, ca simbol pentru belșug și bunăstare, sugerează o stare de spirit de împlinire a omului care dorește să construiască și să viețuiască în tihnă, fapt ce nu se mai poate împlini într-o societate rapace, dominată de mercantilism.  
 
„Familiile învățară ce drepturi trebuie respectate și ce interzicții au. Au dreptul de-a rămâne numai cu tine însuți sub cort; dreptul de a păstra trecutul pecetluit în suflet; dreptul de a vorbi și de a asculta; dreptul de a refuza ajutorul ori de a-l primi, de a oferi ajutor ori de a te feri să-l dai; dreptul fiului de a face curte și al fiicei de a fi curtată, dreptul celui flămând de a fi ospătat, dreptul celor însărcinate și al bolnavilor de a trece înaintea tuturor celorlalți...”  
 
Cromatica acestui roman cu imagini cinematografice succesive, aproape ca într-un film mut derulat rapid, este una a cenușiului ploii, cu reflexii ce întunecă sufletul personajelor în care crește mânia, pe măsură ce se pierde speranța. Arta scriitorului face ca anumite sclipiri irizante ale soarelui printre nori, să lumineze firul narativ, într-un mod delicat și tandru .
Cu un mesaj de solidaritate și dreptate socială, romanul „Fructele mâniei” transmite ideea că dreptul la viață implică dreptul la hrană, implicit dreptul la muncă al fiecăruia dintre noi. Istoria avea să demonstreaze evoluția societăților, dar și repetiția unor tare, ceea ce înseamnă că fantomele trecutului reapar spre a ne aduce aminte cât suntem de vulnerabili într-o societate efervescentă, aflată mereu în schimbare.  
 
Onestitatea este măsura lucrurilor în acest roman.  
 
„Fructele mâniei este cel mai dur, dar și cel mai tandru roman al lui Steinbeck, cu istoria cea mai aspră, dar și cea mai dulce, mai aproape de realism, și până la urmă cea mai melodramatică, cea mai furioasă, dar și cea mai idilică.” (Time)  
 
„O carte care naște emoții puternice, indignare, furie, milă. Un document al protestului și al compasiunii, ca o poveste ce arde să fie spusă, ca o carte ce tânjește după cititorul ei.” (The Nation)  
 
De același autor: „Pășunile raiului”, „Oameni și șoareci”, „Iarna vrajbei noastre” , „Joia dulce”, „La Est de Eden”, „Bătălie îndoielnică” ș.a.  
 
Florica Patan  
 
ALBA IULIA  
 
26 februarie, 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
JOHN STEINBECK, „FRUCTELE MÂNIEI”(note de lectură) / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2979, Anul IX, 26 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!