CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Analize >  





HALLDOR LAXNESS, NOTE DE LECTURĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
HALDOR LAXNESS  
 
Astăzi să ne imaginăm că „nimic nu este mai firesc decât absurdul”. Nichita Stănescu  
 
Pentru cei/cele care puteți accepta fabulosul în unele momente, fie ele și de visare sau contemplare, vă propun un roman miraculos, ce vine parcă dintr-o altă lume, cu o lectură ce ne solicită intens imaginația și spiritul de acceptare, fără spaime, fără angoase.  
 
„Sub Ghețar” (1968) este un roman fantastic-vizionar, filozofic, asupra căruia vrem să ne oprim.  
 
Fantasticul este o categorie estetică ce se situează între miraculos și straniu. În miraculos, supranaturalul este justificat, totuși eroul are o reacție de respingere. În spațiul straniului, faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca aparținând normalității. În modernism, absurdul este o aventură existențială, ilustrând reversul realului, cu o tipologie specifică a personajului absurd, care poate avea o doctrină personală, după cum spune despre unul din presonaje :  
 
„Mi se pare că e prea devreme să folosim cuvintele, ar trebui să așteptăm până când lumea va fi fost creată” . „Geneza e în deplină desfășurare.” - spune pastorul Jon Primus, din romanul absurd, „Sub Ghețar”.  
 
Când, la 18 ani, își spunea că „Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”, Halldor Laxness ( 23 aprilie 1912 – 8 februarie 1998), avea deja un roman publicat și intuia că se află pe drumul cel bun „spre o cunoaștere a oamenilor și a lumii”. Iar la 43 de ani, în plină glorie, cu o creație literară vastă, alcătuită din poezie, dramaturgie, eseuri, traduceri și, mai ales, proză, din care amintim câteva titluri de romane : „Sub Muntele Sfânt”, „Marele țesător din Kașmir”, „O istorie din Islanda”, „Oameni independenți”, „Timpuri grele”, „Stația atomică”, „Clopotul din Islanda”, „Fericiții războinici”, „Paradisul dorit”, „Sub Ghețar” (roman ecranizat de fiica sa, regizor), Halldor Laxness, cel născut în mijlocul unei națiuni atât de adâncite în poezie și tradiție literară, primește premiul Nobel pentru literatură, „pentru forța epică vie prin care a reînnoit marea artă narativă a Islandei” (1955) și intră în conștiința cititorilor prin operele sale, în care găsim o altfel de lume.  
 
Credința, cu manifestările ei într-o comunitate mică, îndepărtată, excentrică și fabuloasă, constituie punctul de pornire al romanului ce cuprinde raportul sau darea de seamă a emisarului episcopului din Islanda, trimis cu o misiune specială în strania parohie de la Snaefellsjokull.  
 
1. Primii pași spre absurd. Acolo, sub Ghețar, în parohie, nu se mai respecta tradiția, acolo se întâmplau lucruri ciudate, într-o primăvară care pare a nu mai fi renașterea lumii, ci într-un mod absolut ciudat, „anotimpul între iarbă și fân este dintotdeauna cel în care se sting și animale, și oameni”.  
 
Călătoria tânărului emisar, care este și nu este chiar un teolog, în înțelesul deplin al cuvântului, ne introduce, prin descrieri de peisaje, în specificul acelui ținut straniu :  
 
„Munții din dreapta șoselei au culmile negre. Din loc în loc, troiene de zăpadă, versanți arși, vaste ținuturi mlăștinoase, cenușii, între munte și țărm. Dar există pe râuri și lacuri o lucire stranie… „Ghețarul” aduce uneori cu o strachină de pământ întoarsă cu gura în jos, cu smalțul un pic albăstrui, iar alteori cu porțelanul chinezesc translucid, cu margini aurii”. Nimeni de pe-aici nu se îndoiește că ghețarul este centrul universului. Privindu-l, dispare corpul deloc spectaculos pentru alpiniști și rămâne sufletul înveșmântat în aer. În anumite momente ghețarul e iluminat de o „iradiere specială și se scaldă într-o strălucire de aur cu o puternică aureolă de raze”, iar noaptea el devine „o siluetă liniștită care s-a retras în sine și răsuflă peste oameni și animale cuvântul „niciodată”, care poate că înseamnă „mereu”.  
 
2. Personaje ciudate, gesturi paradoxale și fapte absurde. Domnișoara Hnalltora afirmă tânărului emisar Empi, înarmat cu un carnet pentru notițe sau stenografieri, precum și cu un magnetofon pentru înregistrări, că „nu i se-ntâmplă nimănui nimic niciodată. Nimeni nu a văzut niciodată nimic.” Dar aici morții sunt „neglijați”, eventual vreunul este dus la Ghețar, copiii nu sunt botezați, de Crăciun nu este slujbă, iar pastorul Jon Primus se dedică potcovitului cailor, și aceasta o treabă cam absurdă, din moment ce se circulă tot mai mult cu mașinile.  
 
Biserica aflată în paragină, cu ușa și ferestrele bătute în cuie, este o ruină, are „podeaua umflată ca o mlaștină”. Stranele bisericii au fost arse în timpul crizei de lemne din primăvara marilor zăpezi. Pastorul, „aflat într-o funcție înaltă”, după cum afirmă, si-a ars și el atunci mobila personală și cărțile, iar în ultimă instanță, ușile casei parohiale. Cauzele acestor stări de lucruri sunt, în viziunea lui „copiii, Vremea, Legea Gravitației și Timpul. Nimeni nu le poate ține piept”.  
 
Pastorul Jon Primus, referitor la episcopul Islandei, spune că „nu cădem de accord în nicio privință. Dar totul e să cazi de acord să nu cazi de acord”. Așa că „o să cădem de acord să nu fim de acord și o să rămânem prieteni buni ca înainte” ; aceasta este filozofia lui de viață. Consideră potcovitul cailor ținând de vindecarea sufletelor.  
 
El abia așteaptă să adoarmă cu ghețarul, să se trezească dimineața lângă el, iar moartea să-l elibereze din funcție și să intre în ghețar, căci cimitirul este aproape inexistent, toate crucile fiind căzute.  
 
Are percepția vieții ca joc : „Să spunem că aceasta este o casă și eu mă prefac că mă cheamă pastorul Jon”. Nu are viață personală, consideră că femeile sunt un miracol, poate pentru că mireasa lui a fugit cu prietenul său chiar de la nuntă.  
 
Doctrina lui este, desigur, bizară : istoria este o născocire, și încă una proastă, crede el. Căutând una mai bună, a găsit teologia, deci tot o născocire, s-ar părea.  
 
Și are o teorie pe care Empi o consemnează: diferența dintre un romancier și un istoric constă în faptul că primul spune minciuni în mod deliberat și doar în joacă, „istoricul, în naivitatea lui, spune minciuni și își închipuie că spune adevărul. Toată istoria, inclusiv istoria lumii este o născocire. Iar timpul este supranatural, el nu este nici energie, nici materie, nici dimensiune, cu atât mai puțin funcție. Și cu toate acestea, este începutul și sfârșitul Creației lumii.”  
 
Este momentul în care Empi gândește, fără a consemna, pentru că avea instrucțiuni precise de la episcop : „Se prea poate ca unele dintre ideile pastorului să aducă o ușoară atingere, pe alocuri, teologiei creștine… Codul etic care ordonează comportamentul pastorului Jon poate fi identificat în teologia compasiunii a secolului al doisprezecelea”.  
 
Cantorul Tumi Jonsen este personaj pitoresc și el printr-un absurd al afirmației și negarea ei în fraza imediat următoare, cu inserția lucrurilor într-o ceață de nepătruns : despre sicriul misterios urcat pe ghețar, spune că „este o bârfă indecentă” , aruncă umbre de îndoială asupra poveștii spuse , nu face niciun efort să descrie lucrurile, alunecă pe lângă punctele principale ale subiectului, tăinuiește anumite detalii, găsește anumite justificări personale, cum ar fi : „În linii mari, există diverse lucruri la Ghețar pe care e greu să le-nțelegi…”  
 
Helgi, numit Langvetningur este „un bărbat care „a venit spre mine cu un zâmbet radios, direct din spațiul cosmic”. El știe că potrivit clarvăzătorilor unele locuri sunt mai predispuse la prezențe spirituale decât altele. „Din locurile în care s-a născut Numai-gândul, inteligența umană are acces la Supracomunicare. Islanda este una dintre sferele pentru această prezență specială, este un loc în care focul devine pământ, pământul devine apă, apa devine aer, iar aerul devine spirit. Aici la Ghețar, boul divin al nemuririi va fi înhămat la plugul sufletului, suntem în supracomuniune și originile vieții sunt în puterea noastră”.  
 
3. Narațiunea este țesută în ițele ei complicate prin formule memorabile prin nota de autenticitate și umor. Ele dau savoare și oralitate stilului, într-o proză fluentă, plăcută, care-l antrenează pe cititor în a urmări desfășurarea faptelor. Formule precum : „zic unii” , „n-aș îndrăzni să bag mâna în foc pentru adevărul acestei povești”, „se spune”, „eu doar duc mai departe ce mi s-a spus și mie”, „există savanți demni de încredere care au afirmat”, „o tradiție în care cred”, „unii ar zice că-i un pic cam ciudat”, „ca să nu lungesc vorba”, „cronicile spun”, „lumea e nesigură…”  
 
Apoi, este remarcabilă maniera de ocolire a răspunsurilor. Iată câteva consemnări din raportul emisarului : „Întrebat cu privire la biserică și la viața parohială ; răspuns – despre alimentația presurilor de zăpadă și potcovirea cailor.” „ Întrebat cu privire la călătorii suspecte, posibile funeralii, sus, pe ghețar ; răspuns – despre un cadavru care s-a sculat din morți gol-pușcă și a copt pâine pentru cei care-i purtau sicriul.” „În ceea ce privește starea civilă a pastorului din parohie, mi se dau informații despre o nobilă spaniolă căreia bărbații i-au făcut un copil. Răspunsuri instructive, dar mai degrabă tangențiale”.  
 
4. Absurdul împins în fantastic. Snaefellsjokull beneficiază de comunicare astrală!  
 
Dr. Syngmann afirmă că grupul lui insuflă viață. „Transferăm viață dintr-un corp în altul, biotelekinezie. Sau, între planete, astrobioradiofonie. Suntem pe punctul de a transfera oameni în pești și pești în oameni. Sperăm să reușim să conservăm viața până la trei mii de ani și poate că într-o zi o să trezim la viață mumiile din Egipt Totul e așezat pe funcții cosmobiologice. Am reușit comunicarea intergalactică. ” Personajul se stinge din viață spre finalul romanului, înainte de a reuși să conserve viața...  
 
Epipemides este un personaj fantastic : „Nu vorbește. Doarme de cincizeci și șapte de ani. Nu vorbește nici măcar în somn Dar în somn cheamă la viață sau ucide insectele cu ochii. Când se va trezi, va vorbi.”  
 
5. Vocile auctoriale. Romanul este scris la persoana I, însă personajul narator își dă numele Empi și vorbește despre sine la persoana a III-a. Alteori, fiind vorba de un Raport scris, se adresează și cu „Subsemnatul” , adică „eu”, sau „el”. Vorbind despre „unele lucruri care s-au întâmplat sau mai degrabă nu s-au întâmplat” : „Are subsemnatul autoritatea de a-i solicita unui pastor de parohie o dare de seamă asupra unei chestiuni personale, care n-a fost niciodată prilej de controverse, dar care ar putea constitui un caz pentru poliție… ?”  
 
6. Citate din instrucțiunile episcopului pentru Empi, din care răzbate ușor un parfum paradoxal :  
 
„Pur și simplu trebuie să spui și să faci cât mai puțin cu putință. Fii cu ochii-n patru. Vorbește despre vreme. Întreabă ce fel de vară a fost anul trecut și în cel de dinainte. Spune că episcopul are reumatism. Nu încerca să îndrepți nimic – asta e treaba noastră, la Ministerul Afacerilor Ecleziastice, cu condiția să știm ce este în neregulă. Îți cerem doar un raport, nimic mai mult. Lasă-I să vorbească, nu-I contrazice! Iar dacă sunt tăcuți, ce anume trec sub tăcere. Notează orice e relevant. Să nu fii personal, fii sec! (…) Nu ne pasă câtuși de puțin ce crezi tu despre toate astea, fără păreri personale!.... Niciun fel de verificare ! Dacă oamenii spun minciuni, așa să fie ! Să nu uiți că puțini sunt cei care ar mărturisi mai mult decât o mică parte din adevăr. Cuvintele rostite constituie fapte prin ele însele, fie că sunt adevărate, fie că sunt false. Când vorbesc, oamenii se dezvăluiesc pe ei înșiși, fie că mint, fie că spun adevărul. (…) Să nu ponegrești pe nimeni în raport. Ține minte, orice minciună ți se spune, chiar și premeditat, poate fi adesea o faptă mai importantă decât orice adevăr spus cu toată sinceritatea. Nu-i corecta și nici nu încerca să-i tălmăcești. Asta e responsabilitatea noastră.”  
 
Florica Patan  
 
Alba Iulia, 8 februarie 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
HALLDOR LAXNESS, NOTE DE LECTURĂ / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2961, Anul IX, 08 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!