EU NU VEDEAM
Grăbind, nu te vedeam
cum tulburi izvoare de lumină,
cortine trase zilei din cerul ruginit,
nici n-auzeam cum urlă
amărăciuni din umbră prin ierburile verii,
tăișul de uitare ce trist ai ascuțit.
Nicicând n-am plâns prin sălcii
cu bocet tânguit,
torente sau cascade pe-arcușurile serii,
dureri prelinse surd,
nici n-am rugat șoptit destinul să aline
mai tragic drumul meu,
pe fir de borangic.
Nu, nu ți-am văzut albastrele priviri,
când tu plecai sălbatic
cu-mbrățișări de silf
pe voalul morții reci,
și, Doamne, n-am văzut că trenul tău
pornit prin stații este prins și iar pornește stins,
spre sumbre destinații.
N-am auzit cum norul prin timp
e măturat și plâns,
pe cer albit iar dus,
aveam și eu pe-atunci mister de nepătruns
sculptat în transparențe de fumul zdrențuit,
nu m-a atins înghețul în iarnă,
cu lup de moarte prins.
Se-ncolăcea ca șarpe în zile
cu venin,
venea spre tine moartea și n-o vedeam
pe cerul peticit,
s-o otrăvesc cu verbul din glas și peste veac,
frenetic zmeu să-nalț, în amintiri cernind
sfârșit de lume vas, minutul adormit;
să mă-nțeleg cu timpul...
să pun pe astre leac...
fp
Alba Iulia
imagine internet
