CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Aniversari >  





„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, cel mai profund gând poetic din literatura română
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, de Mihai Eminescu, cel mai profund gând poetic din  
 
literatura română  
 
Deși celebrăm Ziua Nașterii Poetului Național, 15 Ianuarie, instituită și Ziua Culturii Naționale, în semn de omagiu adus marelui nostru poet, vorbim astăzi despre o temă poetică și filozofică majoră, transpusă în cel mai profund gând poetic scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.  
 
Atât de multe lucruri s-au spus despre moarte și, deși știm cu toții că ea este implacabilă, un dat al sorții, de vreme ce primii noștri părinți au pierdut nemurirea lor și pe a noastră fiind izgoniți din rai, totuși încercăm să o negăm sau să-i conferim sensuri diverse, care să liniștească într-un fel sau altul spiritul nostru neliniștit. S-a spus adeseori că moartea nu există, gânditorii au pus întrebarea dacă ea este un punct sau o virgulă; moartea a fost definită „ca un somn dulce” (Leonardo da Vinci), „ca un mare instrument al vieții” (Thomas Mann), că „doar murind devii stăpânul lumii (Alexandru Macedonski). Poate că „ea este o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată” (William Shakespeare), sau ne ducem spre ea , ca „o lebădă, cântând” (Vasile Alecsandri); poate aflăm că „în clipa morții omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ” (Liviu Rebreanu), sau că cea mai cumplită formă a ei ar fi moartea în singurătate , „când însăși lumina este un principiu de moarte” (Emil Cioran). O personalitate ca Napoleon spunea că „a muri nu înseamnă a fi învins”, iar filozoful Mircea Eliade o vedea ca pe „o cortină lăsată” definitiv peste un destin sau altul, omul având o singură existență, finită, în această lume.  
 
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, de Mihai Eminescu, cel mai profund gând poetic scris în limba română  
 
Timpul I al cunoașterii poetice: cum prefigurează Eminescu ideea de moarte la vârsta de 34 de ani?  
 
Cu cinci ani înaintea finalului său prematur, Mihai Eminescu publică, în 1884, „Odă (în metru antic)”, poem ce a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe. Gândit inițial ca imn de slavă, („Odă pentru Napoleon”), poemul devine (prin reflectarea sensibilă a iubirii, ca voluptate a durerii, și prin ideea de autocunoaștere), o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, pătruns de sensurile și fiorul tragic al efemerității, al morții.  
 
Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine (George Călinescu), nu mai poate percepe armoniile celeste, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul perceput ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.  
 
În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul (Ioana Em. Petrescu). Astfel, sinele poetic ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări despre viață și moarte, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere în această lume, ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte. El găsește visul ca spațiu compensatoriu al ideii de moarte:  
 
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată  
 
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi  
 
Ochii mei nălţam visători la steaua  
 
Singurătăţii.  
 
Atitudinea lirică a tânărului însingurat este meditativă, el își înalță ochii „visători” spre timpurile trecute, contemplând spațiile armoniilor pierdute în care acum găsește, dureros, „steaua / Singurătății”. „Pururi tânăr” el învață limbajul morții și această apropiere de termeni „tânăr” și „a muri” conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.  
 
Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, este construit simplu, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : „nu credeam”, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate ce pare a sufoca ființa, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv „să-nvăț”, aflat într-o potențialitate de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, „a muri”, ceea ce induce eului liric o stare de spirit de profundă dezolare, o îndurerare augmentată de adverbul de timp „vreodată”, cu sensul revelatoriu de „niciodată”, un absolut care nu pune în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…  
 
Timpul al II-lea al meditației lirice: moartea poate fi depășită prin mitul renașterii, din propria cenușă, ca pasărea Pheonix?  
 
Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită acum ca „suferință” și figurată oximoronic „dureros de dulce”, o cale, s-ar părea, de absorbție a „voluptății morții” ca pe o licoare fatală: „Pînă-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare.”  
 
Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este imaginată venind din timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici. (Legenda spune că Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și lesne inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice).  
 
Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește „focul” mistuitor al dragostei sale ce amintește de arhetip, „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării.” Și „ard de viu”, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug ce arde, rugul primordial al iubirii, din care ar putea renaște.  
 
Onirismul imaginilor, „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet”, precum și dorința-simbol, construită printr-o interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, puse în antiteză romantică, conferă „odei” caracter de elegie erotică, meditativă: „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re-nviu luminos din el ...?”  
 
Acesta este versul prin care poetul învățând inexorabilitatea morții, o poate învinge prin renaștere, din propria cenușă. Cunoscător al miturilor despre nemurire, tânărul poet crede în ea și are imaginația, încă sub semnul întrebării, că poate accede la renaștere, ca în modelul arhetipal.  
 
Timpul al III-lea al reflecției: condiția umană și cunoașterea de sine sau transfigurarea morții în nemurire  
 
Piară-mi ochii turburători din cale,  
 
Vino iar în sân, nepăsare tristă;  
 
Ca să pot muri liniştit, pe mine  
 
Mie redă-mă!  
 
Imaginea-cheie, uimitoare prin simplitatea ei, „pe mine / Mie redă-mă !” în spirit, configurează nevoia de regăsire a sinelui, ce are conștiința „acelui eu mai adânc decât noi înșine”, după C. Noica. Iubirea este „tulburătoare” pentru un spirit ce aspiră la acea „nepăsare tristă” pe care s-o poarte în inimă, cunoașterea și înțelegerea lumii, a condiției umane, o idee pe care o regăsim și la Maurice Maeterlinck care, făcând referire la moarte, asociază starea de durere cu ideea de cunoaștere.  
 
Prin urmare, trupul trece în neant, într-o altă stare, numită moarte, dar rămâne viu spiritul, el se poate manifesta prin actul creației. Omul superior înțelege că va putea muri câștigând nemurirea în spirit, de aici atingerea unei stări de pace a sufletului și cerebralitate a cugetului. Moartea va fi o trecere spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie (idee regăsită și la Nichita, în „A unsprezecea elegie”, mult mai târziu), poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, anume că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere.  
 
Eminescu depășește într-adevăr prin aceasta mitul renașterii simbolice din propria cenușă și descoperă că sinele poate fi nemuritor în spiritul lucid, aflând nemurirea în spațiul metafizic al ideilor, al creației. Versurile din prima strofă pot fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare morții fizice, nemurirea în spirit, rămânând să traverseze veșnicia „pururi tânăr”, cu spiritul său visător și însingurat.  
 
Percepem cel mai profund gând poetic scris în limba română, în versul „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” ca stare de plutire coborâtoare în moarte a trupului, în cele câteva trepte ale verbelor, cu o adâncă tristețe învăluitoare, dublată de starea de înălțare a privirii și a spiritului spre sideral, la steaua „Singurătății” și a veșniciei, sugerând opusul morții, nemurirea. Verticalitatea liniei teluric-cosmic unește simbolic moartea ce se-ntoarce în lut, cu veșnicia universului ce poate fi cuprins în spirit.  
 
Într-un alt context Eminescu avea să spună explicit că moartea „este o altă viață scrisă în sfânta firii carte”.  
 
Odă (în metru antic), de Mihai Eminescu  
 
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;  
 
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,  
 
Ochii mei nălţam visători la steaua  
 
Singurătăţii.  
 
Când deodată răsăriși în cale-mi,  
 
Suferință tu, dureros de dulce...  
 
Pân-în fund băui voluptatea morții  
 
Ne-ndurătoare.  
 
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.  
 
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;  
 
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate  
 
Apele mării.  
 
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,  
 
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...  
 
Pot să mai re `nviu luminos din el ca  
 
Pasărea Phoenix?  
 
Piară-mi ochii turburători din cale,  
 
Vino iar în sân, nepăsare tristă;  
 
Ca să pot muri liniştit, pe mine  
 
Mie redă-mă!  
 
Florica Patan  
 
14 ianuarie 2019  
 
Alba Iulia  
 
Referinţă Bibliografică:
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, cel mai profund gând poetic din literatura română / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2937, Anul IX, 15 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!