CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Eseuri >  





LUMEA PERCEPUTĂ CA „MARGINE” ÎN POETICA LUI VIOREL BIRTU-PIRAIANU
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
LUMEA PERCEPUTĂ CA „MARGINE” ÎN POETICA LUI VIOREL BIRTU-RIRAIANU  
 
Ar fi o mare greșeală - care ar contrazice esența poeziei – să se  
afirme că fiecare poem corespunde unei anumite intenții reale și unice a  
autorului. Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii.”  
(Paul Valéry).  
Versurile poetului Viorel Birtu-Piraianu, centrate pe eul cunoașterii,  
punându-și întrebări mereu reluate pentru a găsi răspunsuri într-o lume  
incertă, nesigură, cu ambiguități formale și de adâncime, insecurizantă și  
tot mai obscură, mediocră, obosită, imperfectă, configurează imaginea  
unui univers al tristeților și durerilor sale. Cele două perspective prin  
care poetul ilustrează propria experiență ontologică sunt percepția lumii  
Gândului ca „margine”, „capăt”, „sfârșit”, „final”, sufletul zbătându-se într-un  
câmp semantic presărat cu „strigăt”, „ țipăt”, „lacrimă”, „durere” și  
„plâns” al acestei lumi , iar cea de a doua perspectivă este aceea a  
disoluției realității și scurgerea destinului în „singurătate”, „umbră”,  
„delir”, „mască”, „pulbere” și „scrum”, o arhitectură poetică transpusă în  
propriul imaginar și percepută ca substanță a realității.  
Se deschide astfel „ușa amintirilor” și eul liric pătrunde pe un tărâm  
volatil al marginilor, al „tăcerilor nespuse”, un pustiu al unui „ultim  
drum”, iar „gândurile țipă un nume”, ca o confesiune a conștiinței  
poetice de esență tragică. Subiectul și obiectul cunoașterii, lumea, așa  
cum este ea, viața și moartea deopotrivă, nu mai apar în forma unor cercuri  
circumscrise, care nici măcar ne se mai intersectează, ci apar în forma unor planuri  
diferite ale cunoașterii, ca cercuri exterioare unul celuilalt. De aici  
senzația de pierdere a echilibrelor existențiale, dezolarea, spiritul  
debusolat și oglinzile sale multiplicate, cu deformări ale realităților  
percepute de poetul însetat de cunoaștere a lumii și a sinelui.  
Propriul „eu”, în încercarea de recuperare a reperelor  
armoniei pierdute, mărturisește dezolat că „aștept în neștire”, „tăcerea  
mă doare”, „mă ardeau cuvintele, ninge și scriu”, „o vioară mai cântă”,  
dar „melodia e alta”, prefigurându-i înstrăinarea .(„Ultimul vals”)  
Poetul are percepția armoniei universale pierdute, devenită,  
halucinant, dizarmonie și se exprimă în versuri libere, fără ritm și rimă  
el părând a-și căuta propria cadență, propriul ritm în acest univers în care  
„pășeam” „la capăt de timp”, „prea obosit”, „prea trist”, „ghemuit în  
mine”, căci până și lumina dătătoare odinioară de încredere, forță vitală  
și încredere, acum „plânge”.(„Lacrima luminii”)  
Lirismul decurge din trăirea ultimei suflări, purtând în sine cuvântul  
în singurătate, acea singurătate care nu-i mai permite poetului  
(re)construcția de sine, ci îl debusolează și-i creează o stare de  
insecuritate, iar cuvântul însuși se vede ajuns „la capăt” („La capătul  
cuvântului”), ca un fatal capăt al răbdării, al sfârșitului, un final absolut.  
De altfel ideea de margine și capăt, care poate fi de GÂND, de cuvânt,  
de timp, de viață, de drum, străbate construcția lirică a poetului Viorel  
Birtu-Piraianu, care uzitează cu subtilitate de serii sinonimice și  
antonimice de termeni conferind versurilor sale accente meditative în  
profunzimi de ape dramatic versatile. Strigătul poate fi țipăt, lacrima se  
identifică total cu plânsul, conceptul de singurătate poate primi conotații  
poetice diverse, ea poate însemna „tăcere”, „durere” sau „rana” din  
suflet („Amurg”) ; „aici” poate fi ”acolo” sau „oriunde”, poate chiar  
„undeva” ; „acum”, pendulează indeterminant, între „atunci”, „cândva”,  
„azi”, sau „ieri” ; ambiguitatea substanțelor conferă o imagistică volatilă  
spațiului cunoașterii precum în oglinzi deformante în care realul se  
confundă cu virtualul : acest veac pare a fi „alt veac” și drumul pare a fi  
„altul”, existența însăși cade în incertitudini, de aici, debusolarea,  
rătăcirea și, fatalmente, neputința cuprinderii a ceea ce este esențial, acel  
ceva ce pare că ne scapă tuturor, Întregul real, din care s-ar părea că  
distingem doar părțile, picăturile, fragmentele, după opinia lui Ralf Waldo  
Emerson .  
In al doilea rând, dincolo de percepția lumii și a sufletului în drumul  
labirintic parcurs, poetul identifică umbre delirante, măști și gânduri  
care-i vorbesc despre disoluția lumii moderne, termeni ce evocă planuri  
ale reflectivității lirice, autoreferențialități privind timpul ființării,  
vremile „scufundate” ale trăirii noastre, lumea actuală :  
„Mi-e sufletul o tristă liră / rătăcitor prin viața asta / o lume piere  
lângă mine / azi nu mai am puterea / să țip, să strig , să plâng / alte  
vremuri scufundate / delirul unui gând arzând aduc cu mine timpul / ce  
poate odată îl vom străbate / răsuflarea mării / astăzi nomad, / aud  
chemări din alte zări / vor trece alte cuvinte / luminând feeric cerul / atunci,  
acolo, voi zâmbi fericit”. ( Adânci chemări”)  
În viziunea poetului Viorel Birtu –Pârîianu „apune o lume seacă”, ea  
se frânge, iar lacrima nu mai ajunge să stingă durerea și, spune el, „mă  
strigă destinul”, „mă înțeapă și spinii”, viața însemnând, cu un substrat  
metatextual biblic, simbolic, urcarea pe Golgota a durerilor existențiale,  
precum suferința îndurată de Hristos.  
Viorel-Birtu-Pârîianu are percepția noncomunicării și a pendulării  
între „un veac” sau „alt veac” , „tot fără rost / tot fără leac / prin trup trec  
tăceri / lugubre tăceri, spre infinit / într-un alai de mult sfârșit” („Pași”),  
cu oameni, „palide umbre”, cu vieți rătăcite „pe aici, pe undeva”, luna  
are, și ea, „masca” ei ; „acum poți să spui, / știu, știu, / n-ai cui să spui.”  
Este, poate cel mai dureros adevăr, acela al imposibilității comunicării  
interumane, al retragerii omului în sine și al izolării lui față de  
umanitate, poetul însuși simțindu-se „închis într-un gând”. („Umbre pe  
drum”)  
Timpul, coordonată definitorie a lumii, intră în disoluție, el „piere în  
pulbere și scrum”, plânge ca un curs de ape, pe Mureș sau Olt ; prin  
Carpați apune o lume, iar noi rămânem tot pe același „tărâm ireal”,  
versurile întrupându-se organic din izvoare ale realității tivite în  
plăsmuirea imaginativă în care văzutele și nevăzutele condensează  
anumite paralelisme, poetica lui Viorel Birtu-Pîrâianu fiind acea  
construcție a lumii îmbrăcată în melancolie și tristețe adâncă, uneori în  
lacrimi ce curg pe ziduri și în suflet.  
Altădată conștiința lirică, debusolată, cunoscându-și neputința în  
aflarea adevărului, optează pentru ieșirea din propriul sacrificiu pentru  
cunoaștere, perceput ca o răstignire, și transfigurează simbolic destinul,  
prin răstignirea timpului, ca o tentativă de recuperare, de câștigare a unui  
refugiu existențial.  
Fiu de preot , Viorel Birtu-Piraianu imaginează intuitiv, într-un  
onirism simbolic și simetric biblic, această refugiere în propria stingere,  
prefigurând în „Crucea” un univers poetic cu lumânare și cuie biblice, ca  
spațiu potențial-imaginar al lumii de dincolo, o stare dezolantă de  
descompunere fizică a sinelui și a lumii „Putrezesc în locuri descompuse /  
trăiesc dincolo / visez gânduri / un drum cu ochii deschiși și /  
lumânarea picură încet / lumea la lumina întunecată a lunii / am închis  
ochii o singură dată / poate sfârșitul trecuse de mine / fără să știu,  
îngândurat / m-am desprins din cuie / răstignind timpul pe o cruce”. („Crucea”)  
Intrarea și ieșirea din starea de crucificare a propriului destin,  
senzația de pendulare între a ști și a nu ști, a înțelege și a nu înțelege  
reconfigurează aceeași incertitudine sau ambiguitate a cunoașterii  
poetice, subiectul și obiectul cunoașterii aflându-se în sfere cognitive  
diferite, netangențiale, sunt acum „măști” ale unui vizionarism poetic,  
dincolo de echilibrul raționalității, ca într-un spectacol absurd.  
Poezia este un câmp al complexităților trăirii, iar poetul, alchimistul  
tristeții. El ne conduce într-o lume cu imagini, sunete, gust și parfum ale  
senzațiilor și percepțiilor sale ce poartă amprenta imaginarului poetic,  
abstractizat în vise, tăceri, elemente din natura primordială, a începutului  
de lume și de istorie, cu trimiteri dureroase la răstignirea Mântuitorului,  
pe care încearcă simbolic să și-o asume.  
Verbul său este expresia cunoașterii din perspectiva subiectivă a  
propriului eu liric, într-o realitate transfigurată covârșitor, metaforic, ca  
un izvor de ape și sentimente curgând frenetic în sonoritatea diamantină  
a limbii române :  
„rătaceam într-un gând” ;  
„aștept în neștire” ;  
„tăcerea mă doare ;  
„ ninge cu lacrimi” ;”  
„ trăiesc în ultima suflare a lumii ucise” ;  
„port în mine cuvântul” ;  
„gândurile țipă în mine” ;  
„sunt parte din lacrima luminii” ;  
„am găsit o șoaptă” ;  
„pășesc la capăt de timp” ;  
„aud chemări”;  
„eram izvor de ape”.  
 
FLORICA PATAN, LUMEA PERCEPUTĂ CA MARGINE ÎN POETICA LUI VIOREL BIRTU PIRAIANU  
Referinţă Bibliografică:
LUMEA PERCEPUTĂ CA „MARGINE” ÎN POETICA LUI VIOREL BIRTU-PIRAIANU / Florica Patan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2910, Anul VIII, 19 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!