CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Analize >  





„NU CREDEAM SĂ-NVĂȚ A MURI VREODATĂ”, CEL MAI PROFUND GÂND POETIC SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, cel mai profund gând poetic scris în limba română  
 
„Odă (în metru antic)”, de Mihai Eminescu, publicată în 1884, în perioada deplinei maturități artistice a poetului, a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe, înrudită cu poezia clasică a lui Horațiu, prin prozodie (metru antic) și cu marile texte din cultura universală, prin ideatică.  
 
Gândit inițial ca imn de slavă, în variantele „Odă pentru Napoleon”, apoi „Odă în metru antic”, inițial așadar cu motivul literar al măririi, poemul devine o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, cu voluptatea durerii iubirii ca dimensiune definitorie a existenței omului, pătruns de sensurile și fiorul tragic al existenței, al efemerității, al morții.  
 
Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, a primei tinereți, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine, nu mai poate percepe armoniile cosmice, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.  
 
În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii (cf. Ioana Em. Petrescu. „Eminescu, modele cosmologice și viziune poetică”) în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul (viața ca vis), dar și în spații îndepărtate, exotice.  
 
Astfel, sinele poetic, eul liric ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări dureroase, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere într-o lume ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte.  
 
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;  
 
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,  
 
Ochii mei nălţam visători la steaua  
 
Singurătăţii.  
 
Atitudinea lirică este confesivă, contemplativă și meditativă, a tânărului însingurat, înfășurat în manta-i, ce-și înalță ochii „visători” spre timpurile trecute și spațiile armoniilor pierdute și care acum nu mai găsește decât, dureros, „steaua / Singurătății”. „Pururi tânăr” el învață limbajul morții și această apropiere de termeni „tânăr” și „a muri” conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.  
 
Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, este construit cu rafinamentul simplității, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : „nu credeam”, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate prefigurată, sugerată ca imperfectă, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv „să-nvăț”, aflat într-o potențialitate de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, „a muri”, ceea ce induce eului liric o stare de spirit de profundă dezolare , o îndurerare augmentată de adverbul de timp „vreodată”, cu sensul revelatoriu de „niciodată”, un absolut care nu pune în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…  
 
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,  
 
Suferinţă tu, dureros de dulce...  
 
Pân-în fund băui voluptatea morţii  
 
Ne'ndurătoare.  
 
Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită aici ca „suferință” și figurată oximoronic „dureros de dulce”, o cale, s-ar părea, de absorbție oximoronică din nou, a „voluptății morții” ca o licoare fatală.  
 
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.  
 
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;  
 
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate  
 
Apele mării.  
 
Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este proiectată în timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici : Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și lesne inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice. Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește „focul” mistuitor al dragostei arhetipale, ce nu poate fi stins, „ard de viu”, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug, rugul primordial al iubirii.  
 
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,  
 
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...  
 
Pot să mai re'nviu luminos din el ca  
 
Pasărea Phoenix?  
 
Onirismul imaginilor, „mă vaiet”, „mă topesc în flăcări”, precum și dorința-simbol, cu valoare de interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix,, puse în antiteză romantică vor conferi „odei” caracter de elegie erotică, meditativă.  
 
Piară-mi ochii turburători din cale,  
 
Vino iar în sân, nepăsare tristă;  
 
Ca să pot muri liniştit, pe mine  
 
Mie redă-mă!  
 
Aici imaginea-cheie „pe mine / Mie redă-mă !” configurează nevoia de regăsire a sinelui, a eului ce are conștiința acestui sine, „acel eu mai adânc decât noi înșine”, după C. Noica. Iubirea este „tulburătoare” pentru un spirit ce aspiră la acea „nepăsare tristă” pe care s-o poarte „în sân”, în inimă, o idee pe care o regăsim la Nichita, în „A unsprezecea elegie” : „moare numai cel ce se știe pe sine”, cel ce are conștiința / cunoașterea propriei ființe. Poate doar așa moartea va fi trecerea spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie, poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere .  
 
Și Eminescu într-adevăr și-a aflat nemurirea, versurile din prima strofă putând fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare, nemurirea în veac, rămânând să traverseze veșnicia „pururi tânăr”, cu spiritul său visător și însingurat.  
 
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…”  
 
Florica Patan  
 
15 iunie 2018  
 
Alba Iulia  
 
imagine internet  
 
Referinţă Bibliografică:
„NU CREDEAM SĂ-NVĂȚ A MURI VREODATĂ”, CEL MAI PROFUND GÂND POETIC SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2723, Anul VIII, 15 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!