„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, cel mai profund gând poetic scris în limba română  

 

„Odă (în metru antic)”, de Mihai Eminescu, publicată în 1884, în perioada deplinei maturități artistice a poetului, a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe, înrudită cu poezia clasică a lui Horațiu, prin prozodie (metru antic) și cu marile texte din cultura universală, prin ideatică.  

 

Gândit inițial ca imn de slavă, în variantele „Odă pentru Napoleon”, apoi „Odă în metru antic”, inițial așadar cu motivul literar al măririi, poemul devine o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, cu voluptatea durerii iubirii ca dimensiune definitorie a existenței omului, pătruns de sensurile și fiorul tragic al existenței, al efemerității, al morții.  

 

Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, a primei tinereți, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine, nu mai poate percepe armoniile cosmice, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.  

 

În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii (cf. Ioana Em. Petrescu. „Eminescu, modele cosmologice și viziune poetică”) în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul (viața ca vis), dar și în spații îndepărtate, exotice.  

 

Astfel, sinele poetic, eul liric ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări dureroase, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere într-o lume ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte.  

 

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;  

 

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,  

 

Ochii mei nălţam visători la steaua  

 

Singurătăţii.  

 

Atitudinea lirică este confesivă, contemplativă și meditativă, a tânărului însingurat, înfășurat în manta-i, ce-și înalță ochii „visători” spre timpurile trecute și spațiile armoniilor pierdute și care acum nu mai găsește decât, dureros, „steaua / Singurătății”. „Pururi tânăr” el învață limbajul morții și această apropiere de termeni „tânăr” și „a muri” conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.  

 

Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, este construit cu rafinamentul simplității, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : „nu credeam”, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate prefigurată, sugerată ca imperfectă, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv „să-nvăț”, aflat într-o potențialitate de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, „a muri”, ceea ce induce eului liric o stare de spirit de profundă dezolare , o îndurerare augmentată de adverbul de timp „vreodată”, cu sensul revelatoriu de „niciodată”, un absolut care nu pune în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…  

 

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,  

 

Suferinţă tu, dureros de dulce...  

 

Pân-în fund băui voluptatea morţii  

 

Ne'ndurătoare.  

 

Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită aici ca „suferință” și figurată oximoronic „dureros de dulce”, o cale, s-ar părea, de absorbție oximoronică din nou, a „voluptății morții” ca o licoare fatală.  

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.  

 

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;  

 

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate  

 

Apele mării.  

 

Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este proiectată în timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici : Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și lesne inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice. Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește „focul” mistuitor al dragostei arhetipale, ce nu poate fi stins, „ard de viu”, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug, rugul primordial al iubirii.  

 

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,  

 

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...  

 

Pot să mai re'nviu luminos din el ca  

 

Pasărea Phoenix?  

 

Onirismul imaginilor, „mă vaiet”, „mă topesc în flăcări”, precum și dorința-simbol, cu valoare de interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix,, puse în antiteză romantică vor conferi „odei” caracter de elegie erotică, meditativă.  

 

Piară-mi ochii turburători din cale,  

 

Vino iar în sân, nepăsare tristă;  

 

Ca să pot muri liniştit, pe mine  

 

Mie redă-mă!  

 

Aici imaginea-cheie „pe mine / Mie redă-mă !” configurează nevoia de regăsire a sinelui, a eului ce are conștiința acestui sine, „acel eu mai adânc decât noi înșine”, după C. Noica. Iubirea este „tulburătoare” pentru un spirit ce aspiră la acea „nepăsare tristă” pe care s-o poarte „în sân”, în inimă, o idee pe care o regăsim la Nichita, în „A unsprezecea elegie” : „moare numai cel ce se știe pe sine”, cel ce are conștiința / cunoașterea propriei ființe. Poate doar așa moartea va fi trecerea spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie, poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere .  

 

Și Eminescu într-adevăr și-a aflat nemurirea, versurile din prima strofă putând fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare, nemurirea în veac, rămânând să traverseze veșnicia „pururi tânăr”, cu spiritul său visător și însingurat.  

 

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…”  

 

Florica Patan  

 

15 iunie 2018  

 

Alba Iulia  

 

imagine internet