CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Redactia > Arhiva > 2018 > Mai > Ziua 29 >  





ANDRA TISCHER, ipostazele iubirii sau legile nescrise ale firii
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Andra Tischer, ipostazele iubirii sau legile nescrise ale firii  
 
Motto: „Dacă mi-ai ține inima vie în palmă, chemările mele ți s-ar prelinge printre degete, însângerate”. (Primordială)  
 
Contemplând ideea de iubire în starea ei de grație, a purității absolute, trăind percepții în imaginarul poetic, devenit substanță a realității în viziune lirică, Andra Tischer infuzează stările, ipostazele emoționale, plecând din cotidian și urcând, cu eleganță și rafinament, în propriul suflet, ca reflexii ale sacralității multiplicate în oglinzi interioare: „Cum ar fi, Doamne, să ne imaginăm [spune poeta] că suntem vii și nu simțim durerea”. (Cum ar fi); într-o lumină difuză, „cuvintelor li se văd coastele și supurează într-o litanie a lumii”, ce cuprinde adevăruri general-umane, într-un palimpsest poetic al trăirii:  
 
„Am inventat un fel de carte a cărților / în care scriu poezii pentru liniștea ta / așa cum te văd rezemat într-o parte cu mâna sub cap”.  
 
„Te văd”, adică „mi te imaginez”, „te percep” mental, și aceasta este cheia în care citim și înțelegem „povestea” cu rădăcini mitologice, arhetipale, ca lege nescrisă a lumii, într-o infinitate de ipostaze eterice. Poezia înseamnă cunoaștere a lumii, așa cum o percepe autorul, reconstituind-o în construcții lirice amprentate de suflet.  
 
Lirismul meditativ al dorului de iubire proiectat într-o ființă abstractă, este caligrafiat de poeta Andra Tischer într-o expresie cu o tonalitate de flaut, abia șoptit sau vibrant : „ești punctul zero din toate”, „ești tot ce am și ce îmi lipsește! (Atavism), iar în „carnea poeziei mele orice trezire e haos”, făcând aluzie la un zeu păgân al iubirii deus otiosus aflat în repaos, retras în timpuri ancestrale, ce acum, trezit, pornește energiile sinelui și ale conștiinței: „sunt ceva între miezul cuvintelor și coaja lor”, „locul în care nevindecate mustesc imponderabilitățile ”; „sunt rana din tâmplă”. Aceste versuri sunt încărcate de substanța unei lumi interioare, prin sondări în sinele ființei, cu senzații ce configurează metafizic arhitectura iubirii într-un mesaj adresat rațiunii abstracte, cât și sufletului, cu o voce înceată, într-un„labirint al popasului tău, în respirația mea, în liniștea din atriul drept al inimii mele” (Cuvinte tăcute).  
 
Versurile Andrei Tischer sunt acoperite de o fină tandreţe, dar cu forţă de persuasiune în metafizica ideilor în care sentimentul se înalţă de la tăcere, la „tunet” ce strigă îndoiala, neîmpăcarea, starea „colţului de pleoapă” cu „solzi de argint ai lacrimilor”, după cum se ipostaziază poeta, ca modalitate de transcendere a realităţii pentru a o reconfigura în esența ei.  
 
Andra Tischer mărturisea undeva că nu varianta sa analitică este cea mai reuşită, ci aceea a zvâcnirii în forţă spre exterior a propriei fiinţe, la nivelul mental şi sufletesc, al spontaneităţii şi sincerităţii absolute, voluntare, asumate. Cred că lucrurile aparent simple au o anume complexitate, de aceea pot observa o poetă în mantia filozofului care pune întrebări sau în pelerina autorului postmodern, a gânditorului ce pune preţ pe energiile ce configurează universul interior, reflectat în exterior, precum în antice oglinzi esseniene, într-o istorie sau geografie, o matematică sau anatomie, acele comunicări imaginare cu tot felul de scenarii ale iubirii, prezentate din trei perspective, care ating absolutul ideii de iubire: perpectiva eului liric, actant al iubirii: „îți spun”, repetat: „Mă simt ca o cetate asediată în gândurile tale, îți spun”. (Neliniște); a doua perspectivă a unui „tu” nedeterminat: „mi-ai spus” repetat și el, imaginat în conștiința eului, ca într-o visare adolescentină, și a treia, perspectiva celorlalți: la timpul probabil „spuneau nonșalant că nu mă iubești”.(Mimetism iluzoriu)  
 
Imaginarul în poetica Andrei Tischer este perceput ca realitate a sinelui, uneori împinsă până pe o treaptă a alterităţii ivite din (sub)conştientul ce pare acum înfrânt. „În faţa noastră… pustiul”; sufletul este „de negăsit de la plecarea ta”; „Gândul la tine / mă face să mă uit în mine, adânc şi fără să respir”; tonalitatea este joasă, confesiunea este exprimată ca într-o simfonie: „Nu mai scriu poezie de la plecarea ta / ci un fel de jurnal de război atroce”. „Nu mai ştiu cuvintele de la plecarea ta / doar câteva silabe” „… din istoria acestei lumi / absenţa ta depăşeşte cu mult orice închipuire” (Istorie recentă). Lumea este transfigurată în imagini surprinzătoare alteori, tensionate la un nivel exploziv: „ opriți am strigat în vacarmul acesta / mi-am pierdut mintea pe undeva / o simt prin orașul acesta al tău și al morții.” (Urbană).  
 
Poemele configurează un univers centrat pe subiectul cunoaşterii: „mi-e sete să ştiu unde sunt / mintea, sufletul, adevărul şi binele / viaţa şi moartea”; Eul liric se află pe treptele acelui lirism când „mai putem visa la o despărţire cât o iubire” şi când „Aş da foc lumii intr-o zi de luni, să nu-ţi întunece privirea” (Îndoiala).  
 
Din multitudinea trăirilor, izvorăsc versuri de înaltă vibraţie emoţională într-o „ultimă respiraţie” în care „au încăput şi ochii tăi şi inima mea” şi din care răzbate strigătul: „Nu mai ştiu din veacul tău decât un tunet”.  
 
Tristeţea, ca realitate într-o iubire „în absență” ( „toamna asta pare o repetiţie inutilă a unui dor mai vechi”), proiectează sentimentul în tăcere, în versuri vizionare, reflectând asupra coordonatelor definitorii ale universului, spaţiul şi timpul, când „dreptele se întâlnesc / la întretăierea dintre spaţiu şi timp”, sau „În inima de piatră albă a visului meu, de-o parte şi de alta a timpului, rămăsese doar umbra ta / şi-am înţeles să tac, să nu stârnesc catastrofe” (Autumnală) , ajungând chiar la anumite legi matematice ce ne guvernează: „Raza cercului (...), în matematică raportul se menţine constant”, referindu-se la constanta „pi” care este număr transcendent, apoi „centrul de greutate cade mereu în aceeaşi bază de susţinere a lumii / de către cei ce se iubesc frenetic , dincolo de toate legile şi ecuaţiiIe” .  
 
Iubirea este energia supremă, principiul primordial, ea este, în viziunea poetei, legea care ne uneşte, de aceea „eu” este complet doar în „noi”, şi absenţa unuia face ca fiinţa să rămână incompletă. Prin iubire, eul liric se vede complet în „noi”, ca unică fiinţă şi conştiinţă, noi care „ne-am iubit şi n-am făcut rău nimănui”. Iar la despărţire, „în locul meu îţi las gândul” – o undă vibraţională ce reverberează cuantic în univers.  
 
Cunoaşterea poetică este senzorială, raţională, „cordon ombilical”, un fel de „axis mundi” al iubirii: „Orice întâmplare a destinului are gustul ei de sânge”, „orele în care ne-am iubit se scurg, fatale, prin pielea şi din rana cărnii mele” (Trecut): „respiraţia, vederea, auzul, pipăitul unde-mi sunt, rătăcite prin venele tale/ curg negru încurcate...” . Însă eul liric accede la o cunoaştere mai înaltă, dincolo de raţional, şi intră imaginar în suprasensibil: „În creştetul lumii am inventat un arc de lumină sfidând gravitaţia” (Primordială) şi „aş putea inventa un nou absolut”(Povestea unui vas). Călătoria poetică, până la poli, Nord sau Sud, configurează ideea de căutare a reîntregirii sinelui, înţeles ca fiinţă în întreaga sa complexitate, în care acum iubirea nu-şi mai poate manifesta prezenţa, moartea venind ca „un joc la cacialma” al busolei într-o geografie tragică.  
 
Andra Tischer transfigurează orizonturile „de emoţie” în „geografia ta abstractă a tăcerii...”, a cuvintelor nespuse încă, „ între tine şi mine mări şi ţări de cuvinte”, „trupul meu hartă mută / geografie nelumită”, iar „tu eşti un peisaj transfigurat”, în timp ce „pământul îşi va trage cu sete răsuflarea din urmă”, sfârșitul pământului căpătând dimensiune cosmică, în ipostază mitologică. Cuvintele se spun, toate, într-un „rămas bun”, căci „nici măcar nu ne-am spus la revedere”. Cu o libertate asumată tranşant, poeta operează în spaţii geografice magice: „în creierul lumii iscodit-am sfârşitul/ născut între punctele cardinale, crescut până mai dincolo de ele!”  
 
Cunoaşterea poetică este o „stare” ce cuprinde tăcerea sau o mişcare a sufletului celor „nebuni de dor”, poeta îşi caută „identitatea” într-o geografie ce include visul ca spaţiu compensatoriu al durerii: „cerul şi visele, când marea nu mai e de-ajuns”, ea caută „diferenţa dintre mine şi tine” şi află un „trecut” din care a ieşit acum cu „aorta deschisă ca o contuzie uriaşă”, descoperind cu patos o „mitologie” şi acea pace „primordială: „Dacă închid ochii, te găseşte fiecare umbră a inimii mele/ Dacă deschid inima, te pot naşte odată cu sângele meu”, poeta atinge mental chiar o „apocalipsă”, într-o viziune viscerală „ca doi creştini fericiţi creştem cuminţi în vintrele mele ştiind de pe-acum adunarea de la minus la plus infinit”.  
 
„Repetam aiurea până când simţeam că ameţesc” spune poeta în „Povestea unui vas”; imaginile amintirilor se derulează „incendiindu-mi portativele”: tensiunea stărilor de spirit este sugerată la nivel vizual şi auditiv, printr-o trecere ca printr-un arc electric al timpului de la Coloana Infinitului la muzica sferelor platoniciene. Şi dacă suntem în postmodernism, atunci armoniile s-au disipat, realităţile sunt dizarmonii, obiectul cunoaşterii intră în disoluţie, iar poeta îşi caută propria matcă, translatând cunoaşterea dintr-o sferă în alta: „n-a mai rămas din mine decât istoria ta / în fiecare zi rescrisă într-un nevăzut şi necunoscut dialect/ al celor ce s-au iubit în tăcere, fără să se atingă vreodată”; şi căutarea continuă, dureroasă şi apăsătoare, în acelaşi registru postmodern, cu treceri plastice de la un cadru de conexiune a ideii la altul: „am căutat în ochii seci ai cuvintelor ultima răsuflare”.  
 
Ca veritabil poet postmodern, Andra Tischer se mişcă suplu printre genurile literare (şi vom vedea mai jos că se va exprima cu rafinament artistic şi în vers clasic), dar se simte à l'aise în stilul modern, de factură discursivă, nu se teme de cuvinte şi aduce poezia, aşa după cum mărturiseşte, „în stradă”, dându-i culoare, savoare şi veridicitate: „Măcar nu te mai plânge, las-o naibii de treabă”, făcând auzită clar vocea interioară).  
 
Alege cu graţie termeni consacraţi sau chiar expresii celebre, punându-le în contexte autentice şi dându-le conotaţii noi, precum postmodernii: un exemplu, „iubiţi-vă pe tunuri”, iubirea ei fiind o luptă „atroce”, apoi alt exemplu de notorietate, care surprinde atât de plăcut: „a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt” (Îndoiala), manevrând cu naturaleţe exerciţiul intertextual.  
 
„Nod îndărătnic de cravată cel mai frumos la gâtul lui” transfigurează metaforic propriul chip al poetei ce transcende aprinsul „fior gemând al căutării” prin ruperi de ritm şi vers liber, căutând o nouă cadenţă, de punere în armonie cu sine şi cu universul: „Pe cine caut eu atunci când nu te văd?/ Pe mine, pe tine, aerul, liliecii, vreun soare nebun”; sau acest alt exemplu dintr-un discurs liric în care imaginarul încearcă să-şi apropie fiinţa iubită absentă. „Rămâi, îţi spun, ţi-am păstrat în mine un loc la fereastră / De unde poţi să vezi munţi şi prăpăstii, oceane şi stele fără cer.” (Illo tempore).  
 
Poemele Andrei Tischer se constituie în parcursuri lirice cu valenţe confesive ale unei conştiinţe lirice meditative prin întrebări şi răspunsuri, privind viaţa şi moartea, iubirea şi eternitatea ei, sau varietatea formelor de iubire, referindu-se la dorul și setea de iubire, proiecție din arhetipul uman în sinele propriu, lege nescrisă a lumii : „e cald şi e lumină, în dragostea ta miroase a viaţă” .  
 
Andra Tischer experimentează şi versul de un alt tip formal, cu perfecţiunea, eleganţa şi rafinamentul unei prozodii clasice în versuri pe aceeaşi temă a iubirii prin absenţă, din care citez:  
 
„Ne ninge-acest decembrie, iubite  
 
Cum n-a mai nins de mult în veac  
 
Am îngheţat fiorul în cuvinte  
 
Şi căutarea-n dorul fără leac”.  
 
Densitatea ideatică, plasticitatea imaginilor, cu treceri atât de naturale prin tot ce aparţine social şi cultural umanităţii, amintind Psaltirea sau vorbind de Pillat din Pont, trecând, ca într-o orchestraţie simfonică vijelioasă, tumultuoasă, de la Dante la Pygmalion, Orfeu şi Anna Karenina, de la Omar Khayam la Păstorel Teodoreanu, vizualizând „ultima gară” şi „un capăt de linie” cu toată simbolistica lor, nelăsând deoparte nici „încălzirea globală”, ploaia, vântul sau îngheţul, „Zidul Berlinului” şi chiar „cafeaua amară” aşadar toate însumate într-un întreg vizionar, plus simplitatea limbajului, naturaleţea, francheţea şi forţa expresiei, a transmiterii mesajului său, intensitatea trăirilor, toate acestea dezvoltă în poemele Andrei Tischer acea emoţie estetică transmisă de la cea mai înaltă catedră, aceea a sufletului pururea adolescentin, părând să ne spună „stați liniștiți, vă înscrieți în normalitatea și starea de grație naturală a legilor nescrise ale firii, ale naturii umane, despre care eu v-am făcut vorbire aici, nu prin sfaturi explicite, ci prin „ochiul” adolescentului frământat, veșnic rătăcit în realități virtuale, dar căutându-se neîntrerupt și scriind „cu mâna stângă”, pentru că e „mai aproape de inimă.”  
 
Andra Tischer, profesor-poet, intră voluntar în dinamica angoaselor înfiripării iubirii pe care le (re)identifică, le descifrează nuanțat, le caligrafiază și le reconfigurează în propriul suflet, pentru a le putea transmite, sculptând în conștiința tinerilor valorile umanității, în absoluta normalitate a legilor nescrise ale Ființei și ființării :  
 
„Zile / Trăiri / Veniri / Plecări / Așteptări sau respirări / Oftat / Cuvinte și strigări după o tăcere prelungită / Atingeri și priviri fugare / Zen provocat și adormit apoi pe genunchi / Imagini cu sugestie colorată / Imaginație / Ficțiune și realitate…(Telepatie)  
 
O lecție de viață în câteva cuvinte, în care poeta esențializează prin structuri pur nominale substanța mesajului său poetic.  
 
Iată așadar, arhetipul transpus în versuri moderne cu forţa detaliului liric privind mişcarea sufletului, ca o mare liniștită, dar mai ales furtunoasă, aşa după cum un Henri Matisse redă pictural sufletul, prin detalii expresive de mişcare şi culoare.  
 
Florica Patan  
 
Alba Iulia  
 
2018  
 
Referinţă Bibliografică:
ANDRA TISCHER, ipostazele iubirii sau legile nescrise ale firii / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2706, Anul VIII, 29 mai 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!