CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Eseuri >  





UMĂR LA UMĂR CU TIMPUL, Virgil Todeasă
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UMĂR LA UMĂR CU TIMPUL, Virgil Todeasă  
 
Poetica lui Virgil Todeasă, vizionară, cu un suflu fierbinte al imaginarului, are sonoritățile unui pian trist care ating inima în coardele ei cele mai sensibile, circumscriind ființa și conștiința lirică în versuri de tonalitate joasă, cu un fior al tragicului existențial.  
 
Versurile din acest ciclu, publicate în Revista Euphorion, 2017, esențializează simbolic condiția umană, cu „percepția individualității” proprii, poetul punându-și întrebări „chinuitoare, lustruite de timp” („Efemeride”), într-un registru expresionist al imaginilor ce transfigurează realitatea, dar și cu inflexiuni postmoderne, prin căutarea propriei cadențe în univers, centrându-și atenția asupra lumii în coordonatele sale esențiale :  
 
-cunoașterea umană,  
 
-timpul ,  
 
-spațiul,  
 
-timpul și spațiul copilăriei / magia lor  
 
-materia înzestrată cu voință,  
 
-mișcarea,  
 
-energia,  
 
toate din perspectiva eului, ca subiect al cunoașterii.  
 
Parcursul liric creează o atmosferă propice reflecției într-un spațiu versatil și volatil al imaginarului figurat simbolic în oglinzi interioare, la vârste diferite ; astfel, poetul se vizualizează mental la vârsta inocentă a copilăriei, născut în spațiul mitic, securizant, al satului românesc transilvănean, cu păsări, bursuci și „umbre mișcătoare”, nu de oriunde , ci de acolo, din pădurea magică de la Vingard, „regina penumbrei”, prin care se întrevede soarele, tocmai de aceea ea „cântă din frunză lumina”, o imagine poetică în care vizualul se împletește cu auditivul, ca într-o infuzie de sacralitate.  
 
Și enunțul acesta sublimează viziunea, fiind astfel ticluit, încăt, fără a-i schimba structura, poți înțelege, doar prin inversiunea posibilă a pozițiilor sintactice, că lumina cântă din frunză pădurea de la Vingard, acel „axis mundi” al sufletului poetului întors mereu spre origini.  
 
Acest ciclu de poezii pendulează cu subtilitate, în metafizica ideilor propuse, de la un lirism al frământărilor și suferințelor existențiale spre unul al armonizării cu universul prin rezonanțele vibraționale la nivelul ființei și conștiinței ce urcă pe o nouă treptă a cunoașterii poetice și filozofice, așa cum prefigurează în „Nodul”, unde are viziunea universului, „a lumilor ascunse” ca energie, în quarcuri ce guvernează lumea , „sunt unde presupuse”, spune poetul.  
 
Într-un registru grav, pe tonul confesiunii poetice, își deschide spiritul însetat de cunoaștere având poziția gânditorului cu o conștiință a propriei sale neputințe în a accede înțelesurile lumii, în întregul ei („Efemeride”) .  
 
Încercările în care „noblețea” și „nimicnicia” puse pe umerii poetului  
 
„cu cărbunii adunați în palme” („Sacul”) și umplând sacul „încins” al ideilor, îl dezvăluie pe poet traversând lumea, încovoiat de povară.  
 
În ipostaza sa de gânditor se află „umăr la umăr” cu timpul, ca într-o ștafetă, și mărturisește cu modestie poetică tristețea de a avea un vis atât de mare, dar care, în raport cu imensitatea universului și tainelor sale, se subțiază. Spectacolul cosmic al efemeridelor este copleșitor. El are, metaforic, „palmele nefăcătoare” și îl putem percepe, într-o ipostază de retragere în propriile limite, „alerg pe lângă tobele astea fără să le ating” („Efemeride”), retras în sine în fața măreției universului transpusă vizual simbolic în „râul” format prin căderea efemeridelor, râu ce-i „deplânge” „subțirimea visului meu”.  
 
„Peste umăr, alăturea mie”, „neantul năvălește ca o spaimă” („Vidul”) ; este spaima a ceea ce înseamnă „nimicul” existențial, căci nu acesta trebuie să fie răspunsul final la raportarea sa cu universul.  
 
Dar omul taie „nodul gordian” al lumii cu sabia cunoașterii, a minții sale iscoditoare și împlinește prezicerile din veac. Și poetul are sentimentul dinamicii acestei lumi în care„nimicul te cuprinde, pleacă, vine…” („Nodul”).  
 
Virgil Todeasă este poetul care își elaborează teoriile sale „absurde” din fluxul gândirii ce coboară ca „un păianjen pe firul său” cu idei în conștiința lirică precum „un taifun cu japonezi curați ca lacrima”, ei, modelul în moralitate și inteligență umană. Iluziile, muzica nopții, compasiunea sunt stări de spirit asumate de gânditorul care taie „firul în patru” în această ecuație a cunoașterii lumii, așa cum este ea. Se percepe ca „răzbunătorul crud” al stărilor de fapt și, în noua sa teorie poetică, „sabie oțelită”, elaborată în „atelierele mele clandestine”, care-i impune o verticalitate a spiritului, fără concesii, în fața realităților, mărturisește glacial : „cum nu mă doare inima, / cum nici mâna nu-mi tremură” .  
 
Poetul își păstrează privirea în structura adâncă, interioară, a lumii și o proiectează în imagini, din interiorul oului primordial figurat simbolic printr-un adjectiv participial care insuflă inefabilul :„ghemuit” în sinele sale, strângând acolo toată forța și voința umană de a izbucni , din nou ca într-o ștafetă a gândului, a cunoașterii senzoriale, raționale . „Ghemuit, cu ochii pe ferestrele și ușile astea…” („Ghemuit”) deschise spre univers, este poate imaginea-cheie a acestui ciclu, de o frumusețe poetică ce sublimează expresia prin rafinamentul simplității și sensibilizează trăirea. Iar prin acest adjectiv demonstrativ „astea”,în context colocvial, simțim un tragism adânc al condiției umane, ca ființă gânditoare, damnată să privească dincolo de uși, să se raporteze la restul lumii și la universul întreg .  
 
Uimit de miracolul lumii, poetul își exprimă propria mirare printr-o structură sintactică surprinzătoare, un mulaj al interogației retorice, construit cu adverbul relativ „cum” : „cum mai pătrunde sarea pământului / cum trece ea orice graniță” („Legea”), pentru a-și împlini menirea.  
 
Oare așa este și omul construit , să aibă o menire și să și-o împlinească ? Cititorul își pune propriile întrebări fiind implicat emoțional și meditativ în fibrele structurale de receptare poetică.  
 
Noi elemente sunt configurate vizionar în universul poetic al lui Virgil Todeasă : însăși gravitația, un principiu fizic, va fi învinsă de către părți ale lumii materiale, din nou transfigurând realitatea imediată. Aceste realități din universul proxim sunt înzestrate cu voință, la nivel mental, imaginarul fiind perceput ca substanță a realității : „merele vor neglija gravitația și vor zbura…”  
 
„Bila” este „jocul lumii”, căci cum ar putea fi numită această planetă pe care viețuim, altfel decât „bila”, exact după configurația ei sferică, iar mișcarea pe traiectoria proprie est „un joc” acum proiectat poetic în sinele interior: „bila” și, poate, întreg universul, prin forma lui sferică, îi pătrund în inimă prin forța nebănuită a gândului, însetat de cuprindere imagistică a inaccesibilului : bila „se joacă cu sângele meu”; „mă strigă pe numele mic” / de spaimă, tot mai mic”. („Inima”).  
 
Elipsa din ultimul enunț, precum și comparativul din structură oglindesc relația poetului cu universul care îl atrage, dar îl și copleșește . Pe de altă parte, prin incluziunea poetică a mai marelui cosmic în universul mai mic uman, raționalul este pus în dificultate și imaginea prefigurează „absurdul” despre care poetul face vorbire în „teoriile mele absurde”.  
 
Reflexul lumii proiectat imagistic la scară planetară în ochii eului liric este evident, de aici, „spaima” în raport cu imensitatea cosmică și inducerea unei stări de spirit de complexare a sinelui poetic în accederea infinitului, în coordonatele sale esențiale, spațiu, timp. El se simte din ce în ce mai mic, dar protejat, căci și-a creat mental o „carapace” protectoare. Rememorează „nepotrivirea” și nepriceperea de copil „de a întoarce orologiul pe dos / ca să vezi de unde vine timpul” („Carapacea”). Percepem aici vocea interioară , în stil indirect liber, a adultului privindu-se pe sine în copilărie.  
 
Dar „mizeria asta de timp” pornește chiar din interiorul ceasornicului al cărui „gust amar” al pieselor sale, îl simte ceasornicarul, o viziune poetică acablantă și asumată de poetul făuritor al acestei unelte „sadice”, neîndurătoare cu omul, orologiul, „făcut în atelierele mele clandestine” de gândire, pentru că totul „se face în inima mea”, referindu-se desigur la timpul subiectiv. Timpul, așadar, nu există în afara sinelui : „timpul este o dimensiune sau nu” , el este proiecție a trăirilor, a „fragmentelor mele de ură” („Miere sălbatică”).  
 
Ura, reversul iubirii, figurează metaforic, în „fragmente” expresia răului , ca opus binelui din viață, precum a urâtului opus frumosului, a umbrei opusă luminii, toate, o oglindire a luptei celor două mari forțe din univers.  
 
Cu întoarceri în timp („Carapacea”, „Sunetul”), cu schimbări de ritm în parcursul cunoașterii și cu treceri de la un registru la altul, de la un lirism confesiv, contemplativ și reflexiv („Ghemuit”, „Legea”, „Miere sălbatică”, Inima” șcl. ), la unul discursiv (Sacul) și, în fine, la cel de tip cuantic, în linia filozofiei poetice actuale („Nodul”), poeziile lui Virgil Todeasă surprind prin originalitate și sinceritate, prin echilibru și vizionarism.  
 
De la copilul cu o „rădașcă mare în mână” cu ochii mari deschiși asupra lumii și miracolului ei , pregătit să ia în stăpânire lumea în suprasensibil, la ipostaza de” țestoasă căzută din lună pe spate”, nu definitiv pierdută, ci intrată într-o luptă absurdă, de la imaginea copilului ce vrea să știe „de unde vine timpul”, drumul lung și anevoios al cunoașterii îl află pe poet într-un punct de cotitură ( „nodul rămâne o legendă” ) și alte orizonturi se întrevăd.  
 
Florica Patan, UMĂR LA UMĂR CU TIMPUL...  
 
Alba Iulia, 9 martie, 2018  
 
Vingard, imagine internet  
 
Referinţă Bibliografică:
UMĂR LA UMĂR CU TIMPUL, Virgil Todeasă / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2626, Anul VIII, 10 martie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!