CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Impresii >  





INTERSECTĂRI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
INTERSECTĂRI  
 
Calea Bucuresti, pe care locuiesc, spintecă orașul rămânând varianta veche spre București până prin anii '70, singura înainte de autostradă ; se intersectează în acest punct cu alte cinci șosele de mare trafic: de-o parte cu strada Costache Negri, unde s-a născut Sebastian Papaiani, apoi străzile Viilor și Popa Șapcă. De cealaltă parte cu încă două , Calea Bascov, circulată intens, plus dincoace de calea ferată , încă una ce duce spre Gara de Nord a orașului, sau spre Biserica Tuturor Sfinților , lângă Textila. Și , peste aceasta intersectie, Podul Viilor. De cale ferată.  
 
În copilăria mea nu era pasarela, doar podul acela metalic prin care treceau trenuri de călători și marfare lungi, interminabile, care când mă prindeau chiar dedesupt, în stradă, mă paralizau.  
 
Spaima n-am uitat-o… nu mă puteam elibera din acel spațiu terifiant, energii nefaste mă încorsetau și-mi opreau suflarea, ritmul ucigător al roților înfiorau întreaga-mi ființă, un sentiment de neputință mă stăpânea cum nicăieri în alte împrejurări nu simțeam, era un alt tărâm de care-mi aduc aminte cu strângere de inimă, uneori visez sonoritățile unui colos ale cărui roți țăcăne monstruos deasupră-mi și a cărui respirație mă-nfioară și acum. Și vara, oricât de cald ar fi fost, podul lăsa o umbră atât de rece, că mi se învinețeau buzele până ieșeam, plus curenții de aer care-mi striveau ființa între roți de tren și șosea, între nevoia de trecere dincolo și spaima de moarte...  
 
Casa nu mai este, a înghițit-o pasarela. Era o clădire mare, albă, labirintică, avea apartamente la parter și etaj , unde locuiam noi și încă două familii, iar la parter, altele trei , era curtea cu cei mai mulți copii; patru intrări avea casa, cu niște coridoare lungi , uși și glaswanduri la holul mare , principal, pe unde ne pierdeam, copii fiind. Fusese construită de un fost tăbăcar, un ardelean foarte bogat stabilit în Pitești, avusese pe aceeași stradă și atelierele, acum naționalizate, ca și casa. Locuiam acolo mai multe familii , ocupam fiecare câte un apartament, chiar și foștii proprietari plăteau chirie la stat, ca și noi.  
 
Mi-amintesc de bătrâna fostă proprietăreasă cum a deschis larg geamurile dinspre șosea, la etaj, când a trecut spre București coloana oficială a lui Gheorghiu -Dej, ce fusese în vizită la Pitești. Nu stiam eu atunci, prin anii '60, ce înseamnă aplauzele ei, scandările și... naționalizarea!  
 
Eu eram acolo să mă joc cu Tatiana, nepoțica ei , mai mică doar cu un an decât mine, cu ea aveam să cresc în aceeași curte, și să facem cam aceleași școli, eu franceză, ea, engleză.  
 
Părinții mei s-au decis , după inundațiile din '70 și '75 să ne mutăm într-un cartier mai înalt al orașului și mai departe oarecum de râul Argeș, știut fiind că Piteștiul este o fâșie ce se întinde de-a lungul râului într-o formă alungită de margaretă ale cărei petale sunt marile cartiere, adevărate orășele, vreo opt, poate mai multe, nu le mai știu pe toate, „independente„ între ele, precum în marile orașe, în sensul social, cu primărie unică, dar fiecare cu două-trei școli, poate patru, plus licee cu profiluri diferite, marketuri, cinematografe, tot... între care se află parcuri naturale, cum ar fi vestita Trivale , sau amenajate, cel mai mare fiind Ștrandul, desigur.  
 
Ieșeam din casă, o luam pe lângă magazine și case, traversam o stradă apoi pe sub Podul Viilor, pe strada Popa Șapcă, 9 Mai până la Școala Nr. 1, nu departe, școală de centru, acolo unde au studiat primii ani și fostul președinte, Emil Constantinescu, dar și Armand Călinescu, pe vremuri. Tatiana mergea dincolo, pe partea dreaptă a bulevardului Calea București, la Școala Nr.10, de care practic aparțineam și eu, dar , aflându-mă într-o clasă experimentală, cu profesori din clasa întâi, dirigintele nostru, Miron Popescu, profesor de română-franceză a insistat să nu fim scindați, când a intrat în funcțiune Școala 10, prin 1962-'64, cred. Așa era firesc, proiectul respectiv să continue până la finele gimnaziului , cu același efectiv.  
 
În timpul școlarității mele parcurgeam zilnic acest drum, printr-o intersecție ce-mi părea imposibilă...  
 
Era cu siguranță o trecere de coșmar, pe care, în copilărie, n-o puteam niciodată face singură. Astăzi, după atâția ani, deși nu mai locuim acolo de mult, am drum spre Mall…, dincolo de Podul Viilor.  
 
Iau un taxi și nu vreau să mă gândesc dacă voi putea ignora Podul, cu toate amintirile involuntare legate de el... Da ! Mi-a atras atenția pasarela, unde va fi fost casa? apoi am sesizat umbra, aproape fără s-o simt și am trecut celelalte două poduri peste râul Argeș și Doamnei , iar imediat în dreapta șoselei am intrat în parcarea de la Mall.  
 
Mi s-a părut un drum scurt, agreabil, așa că la întoarcere, am hotărât să merg pe jos, pe urmele pașilor mei din copilărie, prin zona Podului Viilor. Nu aveam cine știe ce cumpărături , mă dusesem mai mult să fac o plimbare, ca urmare a reclamelor TV, așa de îmbietoare, pe bună dreptate, nu-i vorbă ! Dar unde anume a fost casa? Acum e un parc imens, tout vert, mi-e imposibil să găsesc punctul acela! Cum ne schimbăm și noi, dar și locurile, civilizația merge înainte, nu are regrete, nici nostalgii...  
 
Auzii șuieratul trenului, semn că intra pe Pod, tocmai când mă aflam angajată în traversare. Cu iuțeala fulgerului , trenul luă în stăpânire Podul, iar eu încremenii dedesupt în stradă, incapabilă să mai percep altceva decat țăcanitul ucigător al roților, sus, deasupra mea. Veneau mașini din toate direcțiile, eu îmi pierdusem suflul, picioarele mi se îngreunaseră , un vârtej cenușiu, în care intrasem, îmi întuneca privirea. Îmi trecu prin minte versul lui Nichita, „Cu spăimântătoare viteză / am trecut prin tunelul oranj”… Tunelul morții…  
 
Nu mai aveam percepții vizuale, doar mentale… Și cenușiul care-mi pătrundea în propria ființă prin pupile deschise , într-un flux rapid, neîncetat, mă rupea cu totul de o realitate pe care nu mi-o dorisem, de care crezusem că m-am eliberat și din care voiam să ies cât mai curând! Nimeni pe trotuar, mai departe parcă era cineva, oricum prea departe, constat că nu se mai circulă pe jos, numai cu mașina! De fapt acesta este drumul spre Mioveni, acolo unde se fabrică Loganul, n-am fost niciodată , dar cunosc persoane care lucrează acolo.  
 
Nu mai vedeam nimic în exteriorul meu, totul venea cumva din interior, neeliberată încă de spaimele traversării , de gândul apăsător al trecerii pe dedesupt, pe sub Pod, ca un puzzle real, rămas nerezolvat din copilărie...o zonă incertă, culori cenușii, contururi neclare de trăiri agățate în memoria afectiva!  
 
Mă văd alergând după autobuzul, de obicei un „burduf” mare ce scârția din toate încheieturile, aglomerat la orice oră, care oprea dincolo de sensul giratoriu, în stație. Și-n zi de azi visez că pierd acel autobuz ce mă ducea la „Zinca Golescu„ al meu colegiu...  
 
Au trecut aproape toate vagoanele prin Podul Viilor,pe deasupra mea, în viteză… Locomotiva șuieră undeva , departe, semn că trenul tocmai a ieșit de pe podul infernului! Îmi veni mirosul acela izbitor din copilărie și un gust metalic , toate îmi creară un disconfort aproape identic cu cel de odinioară. Nu ! nu e de mers pe jos, nici acum!  
 
Ieșii la lumină din umbra răcoroasă și chemai un taxi.  
 
„Mergem în nord...Alunului, A38!”  
 
 
 
Florica Patan, INTERSECTĂRI
Pitești, 27 decembrie, 2014
VIDEOCLIP INTERNET, Pitești, orașul sufletului meu  
 
Referinţă Bibliografică:
INTERSECTĂRI / Florica Patan : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2249, Anul VII, 26 februarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!