CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Versuri > Farmec >  




Autor: Flori Gomboș         Ediţia nr. 3371 din 24 martie 2020        Toate Articolele Autorului

Flori GOMBOȘ - AMINTIRI VECHI (POEME)

 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
AMINTIRI VECHI  
 
amintiri vechi,  
răscolite și  
scoase la iveală  
de un zbucium  
lăuntric,  
tremură ca frunza;  
glasul îmi frâng,  
liniștea mi-o zguduie  
cu o putere diabolică...  
nu-mi făgăduiesc  
nimic...  
clipe-ndepărtate  
dintr-un trecut ce  
nu se mai întoarce,  
se sfâșie,  
deportate în  
orologiile  
pline de  
amintiri vechi...  
 
 
CÂT COSTĂ O LACRIMĂ?  
 
frunze solare  
pe norii limpezi...  
sunt ca oaspeții  
întorși de la munte;  
vis din  
umbră de toamnă  
întoarce soarele  
spre mine  
lasă-mă  
să-mi doresc asta  
pentru tot restul vieții...  
cuvântul  
cade-n iarnă  
anii  
sunt prea rapizi  
și urăsc vântul  
ce-atârnă florile-n picturi...  
dans de fluture  
pod de hârtie  
vis de praf...  
ascultă,  
plâng norii...  
cât costă o lacrimă?  
 
 
CRĂCIUNUL DE-ABIA ÎNCEPE  
 
despărțiți de-o tăcere  
ce crapă cer și pietre...  
cortina de ceață  
se lasă profund...  
e gol înapoi,  
e gol înainte...  
vântul stivuiește poveri  
în suflet,  
florile de nea  
suspină în  
ploaia de toamnă...  
lasă-mi la fereastră  
colindul tău,  
să m-adoarmă lângă  
pomul de Crăciun;  
în umbra lămpii  
din fereastră  
să se rupă-n două  
tăcerea dintre noi...  
e gol înainte,  
e gol înapoi și...  
Crăciunul  
de-abia începe,  
în tăcere și  
singurătate...  
nu mai e în doi  
 
 
CRINII AUD TOT  
 
Regretul este  
ca un nor  
întinzând o  
mână lungă de fum...  
tot ce e frumos  
se pierde:  
apa din vaduri,  
dar mai ales  
roua din tine;  
mai înainte de a fi  
șoaptă sau  
glas al iubirii,  
așteaptă răsăritul  
în valuri de mohor;  
fără murmur  
te supune  
exodului de umbre  
legate la ochi...  
pune mâna pe  
pleoapele reci  
ale izvorului,  
căci cine știe  
în câte trupuri deodată  
trăiești...  
ne închinăm celui  
ce e departe,  
atunci când  
crinii aud tot ce se întâmplă...  
 
 
CUM DE NU AM PUTUT?  
 
cum de nu am putut  
să te țin mai mult?  
nici sărutul ultim  
nu te-a trezit...  
de ce mă dori  
atât de crunt  
și-n așteptări  
m-am poticnit?  
c-un plâns amar  
tu mă omori...  
ostași  
ai gărzilor divine  
strașnic te păzesc,  
însuți tu  
ostaș ai devenit,  
să mă ocrotești  
trecând prin soartă...  
cum de nu am putut  
să-ți deschid... o poartă...  
 
 
PE O ALTĂ PAGINĂ ALBĂ  
 
O, gândul meu e subțiat  
când  
fața soarelui și  
umbra ta  
pe nisip coboară;  
se-aude plânset de copil  
pe deal - e trecutul -  
o linie moare sub  
pieptul meu - e seară -  
O, femeie,  
cu trupul mai lung  
decât noaptea,  
cine știe  
câte trupuri ai  
și cum trăiești  
în toate deodată...  
cânt  
pe coarda de argint a ceții,  
lumânări aprind pomii  
și se întunecă...  
am sădit doi trandafiri  
- mulțumire fără scop-  
umbra mea, legată la ochi,  
mă mustră pentru  
mireasma altor flori  
ucise...  
rănile zilei  
nu-mi dispar în întuneric,  
aud greierii  
în golul lumii cântând,  
pun mâna la ochi și  
văd rara coroană a stejarului...  
voi adormi  
pe o altă pagină albă...  
 
 
PLOILE RĂMÂN  
 
ploile rămân în  
mirosul scândurilor ude...  
când voi trece  
printre voi  
-ca un muritor-  
o să-mi ascund  
teama și neliniștea...  
poate voi chema tâmplarul  
să facă  
un lucru nou  
din scândurile ude,  
cu miros de ploi...  
 
 
PRIMĂVERI FĂRĂ TINE  
 
Primăvara asta-i fără tine  
(cum fi-vor toate ce-or veni...)  
port rochia unei  
mirese fără nuntă,  
cu iubirea  
împietrită pe firul ei,  
aprind lumina  
cu degete tremurânde,  
respirând  
seara din umbra morții;  
în prelungi suspine,  
doze letale de dor  
curg prin trupul  
amorțit și sfâșiat...  
peste el,  
doar rochia unei  
mirese fără nuntă,  
cu vers de dor pe firul ei  
 
 
PRIN CUSĂTURA VREMII  
 
Prin cusătura vremii  
o ploaie de toamnă  
suspină în  
mijlocul lumii;  
nu există somn în noapte...  
viermelui de toamnă  
nu-i place viața trecutului,  
nu iubește viața de apoi;  
la miezul nopții  
văzduhul  
încărcat de aburi  
topește umbra lămpii,  
și-așa scrijelită de  
răbufnirea vântului;  
sub povara  
cuvintelor de ne-nțeles  
dispare sentimentul trăirii;  
între altădată și astăzi  
(timpul parcă nu s-a scurs)  
lipesc urechea  
de pământ,  
s-aud cum  
clocotește viața și  
se făuresc florile...  
în muțenia păsărilor,  
mă supun sorții,  
înconjor anotimpurile,  
privind  
prin cusătura vremii...  
 
 
ROSTIRE ROMÂNEASCĂ  
 
Din nouri picură cuvinte  
rostite româneşte,  
scânteiază cerul peste dealuri,  
lumina-ncremeneşte.  
Fluierul adună-n doine  
lacrimi de cristal,  
rostogolind uşor la vale,  
cuvinte de pe deal.  
Tresar câmpiile întinse,  
stejaru-nmugureşte,  
tu, fiu din neamu-acesta,  
rosteşte româneşte!  
 
 
S-A AȘEZAT TĂCEREA  
 
s-a așezat tăcerea  
pe umerii lumii,  
doar străjerii  
se agită...  
plouă cu  
cioburi de moarte,  
cerul  
mușcă din  
grija mamei,  
din strigătul iubitei;  
din jalea omului  
se foarfecă  
ura și iubirea,  
gânduri  
se descarcă-n vămi,  
împachetate-n frică...  
tu, moarte, unde stai?!  
unde-ți încap  
atâtea „averi?”  
cu secerea  
tai la stânga,  
la dreapta...  
lăsând durere...  
la tine-i dimineață?  
doarme greu  
dragostea în tine?  
pot să țip,  
umbra ne desparte...  
tu unde stai, moarte,  
de aduni  
atâtea „averi?”  
când vântu-mi adie-n păr,  
privirea-și caută cărarea...  
 
 
SĂ NU MĂ ZIDEŞTI, TOAMNĂ  
 
Să nu mă zideşti, toamnă,  
în ale mele gânduri,  
mai am iubirea-n mine,  
ce curge râuri, râuri.  
Să nu-mi dai giuvaeruri,  
nu le voi purta la gât,  
oricum apune vremea,  
chiar de-aş plăti oricât.  
Adie-mă tu, toamnă,  
din crângul încă verde,  
dă-mi căldura ce-o mai ai  
şi care-ncet se pierde.  
Fă-mi buzele un sărut  
pe gura-ţi aromată,  
când lacrima-mi va curge,  
uscându-se îndată.  
Să nu mă zideşti, toamnă,  
în ale mele gânduri,  
cu-al sorţii glas voi plânge,  
în lacrimi rânduri, rânduri.  
Să nu mă zideşti...  
Toamnă...  
 
 
SĂRMANĂ SINGURĂTATE  
 
arcul sufletului  
se-ntinde peste  
dragostea ochilor...  
mă plimb anarhic  
spre uitarea lumii,  
când moartea  
se prăbuşeşte peste  
lumină,  
paharul îşi răstoarnă  
otrava şi  
ghimpi se-nfing  
în ochii mei...  
mă dor amar  
de-atâta umbră...  
sărmană singurătate  
se-aşterne asupra  
cetăţii...  
ce să mai aştept?!  
 
 
SE LASĂ NOAPTEA  
 
se lasă noaptea  
peste ochi,  
peste simț  
un fluture pe  
buza mea...  
mă cuprinde-o îndoială:  
ce-i cu-atâta răcoare?  
creangă frântă  
se-apleacă-n  
suspine...  
trag aerul în poală,  
să plângă ori  
să geamă,  
murmurându-se  
pe sine...  
cu teamă,  
șterg o lacrimă  
sub pleoape ridate...  
o pasăre de noapte  
seamănă nefericirea;  
bucuria  
nu-i pomană, când  
se lasă noaptea  
peste ochi,  
peste simț  
nemărginirea este  
umbră-n flăcări  
de-o cruzime  
infinită.  
 
 
VERSU-MI VA FI ETERN  
 
Cine sunt eu în viața asta?  
Cine sunt eu în viața viitoare?  
nu este rutină...  
în pudoarea vieții,  
speranța se închistează  
într-un joc absurd;  
lumea mi-e străină...  
este doar un flash...  
s-a rupt malul de apă și  
podul de arțar,  
păsările străbat  
râul de toamnă și  
noaptea cade nemilos  
pe fereastra rece;  
când ușile se-nchid,  
cerescul gând  
sugrumă glasul  
clopotului de-argint;  
versu-mi va fi etern...  
și-n viața asta…  
și-n viața viitoare…  
 
 
BRUSC, S-A TRAS CORTINA  
 
Din cenușiul zilelor de decembrie se iviră cuvinte și sunete grele,  
amare și atât de triste încât parcă luam parte la înmormântarea timpului trecut.  
Au urmat multe zile și luni de zăpăceală și de haos.  
Trecutul, frumosul trecut, se demonta piesă cu piesă, valizele se goleau,  
ca și cum blestemate molii distrugeau totul.  
Protestam împotriva haosului creat, o situație pe cât de bizară, pe atât de nenorocită. Scrâșneam toți pe-un coridor lung,  
trăgând de timp, cu gândul că totul e o glumă a vieții. Agitația cerea puțin calm, gândurile erau de-a valma; cum să accepți așa,  
cu una, cu două, că se trage o cortină brusc, împărțindu-ți viața în două lumi diferite?  
Frunțile ne erau încruntate, privirile în gol, ochii nu conteneau să lăcrimeze,  
iar răspunsul cel bun și mult așteptat, cum că e o greșeală, nu mai venea.  
Mințile noastre erau zguduite ca de cutremur; se zguduiau și gemeau într-o continuă agonie.  
Se despicau, trosneau, lăsând să se reverse torente de lacrimi.  
Strigăt de disperare înverșunat se ridică din timp în timp,  
implorând cu mâini încrucișate și priviri ridicate, să apară un miracol.  
Dar miracolele sunt temporare și amăgitoare.  
Marginile zării erau brodate cu raze lungi și negre.  
Prin ochii minții le-am văzut pe toate.  
Când soarele se culcă, mânia nu se domolea, mai tare creștea.  
De ce atâta răzbunare, de ce se răzbuna cerul pe noi, când ne iubeam nebunește  
și în sfârșit eram liberi să fim NOI, doar NOI...?  
Ne legănam în speranțe deșarte,  
când prin vene-ți treceau râuri de lichide ce ardeau tot,  
când valuri, valuri de sudori îți acopereau trupul.  
Eram acolo, eram umbra ta lipită de trupul tău, mi-am contopit mintea,  
sufletul, trupul cu suferința ta.  
Ne gândeam că iubirea va învinge, ai făcut chiar promisiuni,  
dar eu simțeam și vedeam cum dispare totul, treptat, ca prin farmec.  
Cui să-i fi fost milă?  
Nici măcar lui Dumnezeu (...dacă există...)  
Pământul plutește sub cerul care leagănă stelele  
și viața noastră se afundă în necunoscut...  
Căci dincolo de chip, e misterul...  
Multe flori, pietre, stele, iubire...  
Toate fără sens...  
Nu în această zi,  
nu în această noapte,  
nu în această viață...  
 
 
DIGUL TĂCERII  
 
Digul tăcerii se rupe, lăsând prin spărtură să țâșnească un șuvoi de cuvinte.  
Mă bucur că te-am putut atinge, că-n dorințe nestăpânite m-ai făcut să fiu o pământeană,  
poate multiplicată ca-ntr-o luptă în care libertatea este neprețuită.  
Ce s-a întâmplat? E un țipăt halucinant, fără răspuns.  
Nu știu dacă a trecut o clipă sau o veșnicie.  
Timpul nu poate fi măsurat când e marcat de evenimente.  
Timpul care durează, care este numai așteptare, ne permite să simțim infinitul.  
Mă poticnesc în singurătatea vechilor trăiri.  
Amintirile devin frânturi, se fărâmițează ca niște grăunțe.  
Aparțin altui timp.  
Aripile-mi sunt acoperite cu gheață, care scânteiază în soare.  
Fac un pas înainte, mi se taie răsuflarea, mă clatin, mă opresc...  
Zăresc tot mai clar marginea singurătății.  
Parcă aș sta pe marginea unei aripi de avion, gata să sar,  
cu mirarea cuibărită în ochi, sub pleoapele plecate.  
 
Stau încă în celula vieții, încercând să-mi dau seama dacă voi sări sau nu în abis,  
ori mă voi înălța precum heruvimul, gardianul meu de corp.  
De-acum încolo, simt lumea ca pe o povară, fără a mă putea apăra împotriva ei.  
Ca să mă eliberez de acest coșmar, am nevoie de mâini întinse și inimi deschise.  
În sentința ce de azi încolo este irevocabilă, copiii îmi ating noianul de suferințe,  
adunate ca-ntr-un copac cu ramuri viguroase, amintindu-mi de propria-mi viață.  
Abia acum îmi dau seama ce se petrece, îi privesc și îi simt cu mâna pe umărul meu,  
îi simt atât de acut, încât mi se pare că vor trăi în mine, ca înainte de a-i naște,  
că vor trăi în mine mai mult decât propria mea viață.  
 
În chinul miilor de întrebări -adunate toate-ntr-una singură:  
„De ce?”- mâinile-mi tremură fără stăpânire, precum frunzele-n bătaia vântului.  
Mă cuprinde dorința nestăpânită să zâmbesc,  
să-i văd zâmbind, să mă bucur pentru ei, pentru mine.  
Voi îndepărta tot mai mult ecoul robiei singurătății,  
până nu va mai ajunge deloc la mine.  
E o luptă grea, invizibilă, care face să-mi fugă pământul de sub picioare.  
Sub aparența tăcerii, în mine pulsează  
teama și speranța, neputincioasă, dar arzătoare.  
Coșmarul își va pierde răsuflarea și -undeva între cer și pământ-  
se va înfăptui o minune.  
Digul tăcerii se rupe, lăsând prin spărtură să țâșnească un șuvoi de cuvinte.  
Mă bucur că te-am putut atinge, că m-ai făcut să fiu o pământeană.  
Cât o fi ceasul?!  
Doi cai se înhamă la trăsura timpului, iar eu urc și ies pe porțile deschise,  
cu gândul la libertatea ce acum mi se pare cu neputință.  
Mintea, înnebunită de gânduri, apasă surd pe teamă și durere.  
O sărut sfios, să pot alerga spre libertate.  
 
 
O NOAPTE FĂRĂ STELE  
 
În acea noapte n-am văzut stelele, m-am holbat la apă, la picurii cerniți din cer,  
am călcat pe lumina stearsă a drumului, fără să mă întorc.  
Voiam să-mi mai nasc odată viața, să deschid spațiu în care să-mi fii,  
să te am, să te văd, să te iubesc.  
Ce neagră noapte s-a făcut, doar felinarele ardeau, luminau obscur,  
parcă urmăreau sufletu-mi schingiuit și neajutorat.  
Atâtea lucruri se învolburau în minte și în cuget,  
fără a avea îndrăzneala să fie lămurite;  
zguduiau plămânii, creierul, sufletul, făcând parcă penitență, pentru a fi înlăturate.  
Repetam mereu năucită, ca o fiară sălbatică: „eu sunt, tu de ce nu ești?”  
Fluxul vieții o fi mereu același?  
Sabia din teacă își încearcă marginea, vrând să ucidă lupul de sub muntele de zăpadă.  
Sentimente în tăcere țin dragostea de mână, formând o perdea în fața visului.  
Și ca-ntr-o liturghie, mâinile mi-au înțepenit împreunate la piept,  
iar pașii au luat-o razna pe asfalt, prin gropi, pe pietre, prin iarbă.  
Îngrozitoarele frământări din noapte, noaptea celei de-a doua zi de Paști,  
se amestecară în furtuna lacrimilor ce nu-și iau niciun răgaz, sângele clocotea,  
zvâcnind tâmpla și pulsând spre inima care bătea tot mai neregulat și mai agitată;  
ura și răzvrătirea se opuneau liniștii.  
Da, știam că nu mă mai puteam amăgi.  
Silită de o idee fixă, ridicam privirea spre Dumnezeu (...dacă există...)  
și-L întrebam de ce nu este nicio siguranță în nicio privință?  
 
Suntem niște gingașe tulpini pe care vântul le apleacă încoace și încolo,  
după direcția din care suflă. Și uneori, câte una, câte una, tulpinile se rup,  
cad și se ofilesc până la ultima celulă; e moartea lor.  
E chinuitor, e sfâșietor să simți și să știi asta.  
În clipele acelea scotoceam în străfundurile memoriei,  
pentru a găsi o amintire îndepărtată,  
care să schimbe starea de nebunie din acea noapte.  
Aș fi dorit să-mi înapoiez și eu viața lui Dumnezeu (...dacă există...)  
să-mi las acolo sufletul, în numele iubirii.  
 
 
PENTRU CINE SĂ-MI PUN DORINȚE?  
 
În astă noapte de iarnă lumina de lumânare tremură umbra florilor.  
O mie de cupe, în care vântul înnoadă sfoara de muzică, dănțuie sub umbrela cerului; visul s-a rupt, noaptea e rece, pentru cine să-mi pun dorințe?  
C-un strop de fard voi vopsi gândurile-nghețate...  
și cu o hârtie de salcâm acopăr amurgul brumărit...  
Să ne luăm rămas bun?! Știi că luna nu iartă cerul întunecat și trist?  
Îmi trimit dragostea în departele tău, iar Divinul va face cel mai bun aranjament.  
Viața nu poate fi adusă, iar moartea nu poate dispărea.  
În astă noapte de iarnă nu-i folos să dorm sub lumina lunii...  
și ea tremură umbra florilor și toate picură tristețe.  
În visul umbrei de iarnă, lasă-mă să te doresc tot restul vieții mele  
și să-mi reîncarnez iubirea în dragostea ta.  
Ascult cuvinte superficiale de la lumea goală și searbădă;  
am pierdut un an și m-am aruncat în așteptare;  
ochii s-au zemuit ca strugurii mustoși.  
În noul an al zăpezii e greu să fii prea bun,  
căci nu e cale pe care să mergi; să fii prea dur, nu ai prieteni;  
să fii toxic, nu ai cale de întoarcere;  
să fii prea rău, nimănui nu-i place;  
să fii prea blând, nimeni nu va îndrăzni să se implice.  
Virtutea de-a fi om, aduce cuvântul în iarnă.  
 
Indiferent unde mă duc, acolo ar trebui să merg.  
Voi alege locul unde orbul își trăiește visul lui de orb.  
Cer un an nou la capătul pământului,  
unde să aștept ca lacrima să fie tămâiată cu dragoste și binecuvântări  
să-mi fie privirea și iubirea din toate punctele de integritate.  
Ele îmi amintesc mereu că viața greșește uneori,  
că machiajul ei cade leneș pe sunetul sălbatic al muzicii.  
 
Da, viața este greșită uneori...  
Încă neg propria-mi soartă, pe care o resping placid.  
Un ecou al oboselilor vieții străpunge suspinul de deasupra întregii lumi,  
ninsă cu taine de pe tărâmuri îndepărtate.  
Apa limpede sărută frigul,  
iar eu cad într-un cântec surd,  
dansând alături de nori,  
în astă noapte de iarnă,  
când lumina de lumânare tremură umbra florilor.  
Visul s-a rupt..., pentru cine să-mi pun dorințe?  
Mă uit la orologiul de perete...  
Trompeta îngerilor sună retragerea...  
---------------------  
Flori GOMBOȘ  
24 martie 2020  
Timișoara  
Referinţă Bibliografică:
Flori GOMBOȘ - AMINTIRI VECHI (POEME) / Flori Gomboș : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3371, Anul X, 24 martie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Flori Gomboș : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Flori Gomboș
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!