La o margine de sat, într-o casă mică
Își duce traiul, cu greu, o biată bătrânică.
Împovărată de boală, și de vreme multă,
Își blesteamă zilele, de soartă doborâtă.
Scurtează cu ochii zarea, poate o zări,
Pe ulicioara-nierbată, unul din copii.
A crescut cu drag la sân, patru copilași,
Dar au plecat, rând pe rând, de mult la oraș,
Fiecare-n altă parte, împărțiți prin lume,
Au uitat că au purtat, toți același nume.
Pentru-o palmă de pământ și un colț de casă,
Au uitat că au mâncat, la aceeași masă.
Când dă soarele-n chindie, intră-n cas” bătrâna,
Și cu ochii la icoană, se roagă într-una:
Ai grijă de-ai mei copii, să le fie bine,
Și ia-mă din calea lor, Doamne, până mâine!
Să nu le mai fiu povară, să se învrăjbească,
Și să vândă, cui or vrea, casa părintească.
Să-și vândă copilăria, truda la părinți,
Dar să ia pe ea, cât Iuda, treizeci de arginți.
