CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Pamflet >  




Autor: Florentino Himelbrand         Ediţia nr. 3390 din 12 aprilie 2020        Toate Articolele Autorului

Răpirea soacrei.
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Răpirea soacrei. 
  
SCHIȚĂ DE FICȚIUNE 
  
Dragii mei cred că majoritatea dintre voi ați auzit despre „Răpirea din Serai”, dar despre soacră. 
  
Totul a început acum vreo două zile când vecina mea doamna doctor Croitoru m-a întrebat: 
  
- Ești în stare să-mi faci câteva fotografii cu o anumită doză de risc? Nu fotografii ale mele personal. 
  
Ei și dorind să fiu eu un bărbat galant i-am răspuns: 
  
- Pentru tine sunt gata la orice. 
  
Recunosc că atunci nu luasem lucrurile în serios și vă spun sincer că uitasem cu totul despre aceasta când ieri după amiază mi-a telefonat: 
  
- Conform cu ce mi-ai promis vin să te iau la o „plimbare de noapte” cu automobilul. Un scop nobil și voi solicita aprobarea soției tale. 
  
Extrem de ciudat, dar a vorbit și cu soția mea care spre extrema mea mirare a fost de acord spunându-mi: 
  
- Contez pe jurământul ei că „veți fi amândoi cuminți”! 
  
Între timp îmi amintisem de o celebră replică dintr-o cunoscută piesă de teatru și am zâmbit, iar ea sesizând a întrebat: 
  
- La ce te gândești? 
  
- Soțul spune cucoanei „Să nu care cumva să calci strâmb că-ți moi șalele”. 
  
S-a uitat la mine și mi-a spus: 
  
- Îți sechestrez aparatul de fotografiat! 
  
Așa am ajuns în mijlocul unei întâmplări ciudate. Dar să v-o povestesc pe îndelete: 
  
Seara am primit telefon de la Clarice Croitoru: 
  
- Peste o jumătate de oră te aștept jos. 
  
Și după cum v-am povestit uitasem cu totul de această. 
  
Dar îi promisesem ajutor și nu puteam chiar acum „s-o las în plata Domnului”. 
  
Am constatat că pentru aparatul de fotografiat am doar un acumulator încărcat, așa că pe al doilea l-am pus imediat în încărcătorul rapid și la timpul cuvenit am coborât jos unde Clarice deja aștepta. De obicei nu întârzii și tocmai când doream să-mi privesc ceasul ea a zâmbit: 
  
- Sunt nervoasă și nerăbdătoare, de aceea am coborât înaintea orei fixate. 
  
Am mers la blocul de lângă unde este parcarea personală a părinților ei, am urcat și în timp ce ea efectua manevrele de ieșire am conectat la priza de bord încărcătorul acumulatorului aparatului foto. Cel de-al treilea întrucât doream să-i am pe toți încărcați. 
  
Ea tăcea și eu îi respectam tăcerea, apoi când am ieșit pe strada principală a căutat o parcare și a oprit: 
  
- Nu sunt bună de spioană. Am uitat ce este necesar. 
  
De pe bancheta din spate a luat o sacoșă și mi-a întins o mască chirurgicală ermetic ambalată într-o pungă de nailon precum și o pălărioară de plajă numită în jargon „căciuliță tembel” apoi a coborât parasolarul din partea mea. 
  
Ea și-a îmbrăcat masca doar pe gât și am pornit. 
  
Fără nici o introducere a început să-mi vorbească: 
  
- În caz de ceva, adică probleme voi lua totul asupra mea astfel ca tu să fii ferit de orice consecințe. Suntem doar doi în automobil, purtăm măști și avem permis de liberă trecere. 
  
Masca mă cam deranja astfel că ea a înțeles: 
  
- Poți s-o lași pe bărbie – văd că și șoseaua este complet liberă. 
  
A trecut comanda vehiculului pe „Cruise Control” și a început să-mi vorbească: 
  
- Poți crede că sunt nebună, dar vreau să o răpesc pe mama Malca – prima mea soacră. 
  
A tăcut și a privit cu oarecare îngrijorare oglinzile retrovizoare. Da, și eu observasem faruri în spate – la câteva sute de metrii. Un alt autovehicul care menținea aceeași viteză cu noi. 
  
Clarice a activat celularul de bord: 
  
- Miriam, tu ești? Nu te apropia prea mult. 
  
- Bine. 
  
Cu aceasta convorbirea s-a încheiat, iar eu începusem să mă simt ca-n mijlocul unui serial polițist – visele mele din copilărie cu „James bond” sau „Sfântul”. 
  
Clarice însă începea să-mi vorbească: 
  
Prima mea soacră – mama Malca locuiește într-un centru geriatric unde virusul CV-19 s-a aciuat ca la el acasă, face ravagii, iar conducerea centrului bate câmpii. 
  
Au deja câțiva morți, iar Ministerul Sănătății nu a închis focarul. 
  
Vreau să o iau pe ea de acolo și să o transfer într-un centru izolat. 
  
Nu înțeleg reacția atât de lentă a celor îndreptățiți, însă voi face tot ce pot să-mi salvez soacra – mă rog, fosta soacră – numește-o cum îți place ție. Cum vrei. 
  
Bătrâna nu trebuie să moară din cauza incapacității și incompetenței unor așa numite „cadre medicale de conducere”. 
  
De ce te-am chemat pe tine? Doresc ca tu să fotografiezi – tot ce poți, dar fără flash, lampă infra roșie, ultra violet sau orice lumină proiectată. Dacă voi reuși, am să dau cardurile unui ziarist. 
  
De ce nu l-am chemat pe el? Întrucât este cunoscut publicului și ar da peste cap acțiunea. 
  
A tăcut și eu i-am respectat tăcerea. Apoi a revenit: 
  
- Sigur bătrâna este purtătoare de virus, dar poate încă nu bolnavă. 
  
Peste vreo două ore a oprit pe o stradă obișnuită cu locuințe joase: 
  
- Așteptăm aici ambulanța. 
  
A scos un pachețel: 
  
- Ai aici zece carduri de memorie compatibile cu aparatul tău. Le-am cumpărat identice cu cel pe care mi l-ai dat când m-ai fotografiat acasă ca pisicuță. 
  
Acum începe misiunea ta: fotografiază și filmează cât mai mult! Ce și cât poți. Nu te gândi dacă-i relevant sau nu. Ziaristul va analiza aceasta. 
  
A scos celularul din buzunar: 
  
- Miriam vină și mă ajută la îmbrăcat! 
  
Din port bagaj a scos o valiză în care era echipamentul de protecție – cel tip scafandru spațial și s-a îmbrăcat, apoi și-a pus pe frunte o cameră autonomă de filmare prinsă la o curea, iar în mână ținea o mască de plastic transparent. 
  
Nici nu observasem când lângă noi a oprit o ambulanță și din ea a coborât o femeie cam de aceeași vârstă cu Miriam și ale cărei trăsături parcă aveau ceva comun cu ea. Era îmbrăcată tot în costum spațial, dar fără glugă trasă și fără mască. 
  
Clarice mi-a prezentat-o: 
  
- Doamna Doctor Leah Herșcovici – medic principal la secția de boli infecțioase a spitalului R. 
  
Leah a început să râdă: 
  
- Te frapează asemănarea dintre noi? Suntem verișoare. Cândva la facultatea de medicină eram cinci „croitorese” – cinci verișoare din familia Croitoru studente în doi ani consecutivi. 
  
Fără a pierde prea mult timp, Clarice i-a spus lui Miriam: 
  
- Noi pornim, iar voi lăsați-mi cardurile în automobilul meu. 
  
Apoi spre mine: 
  
- Continui cu Miriam! La revedere și succes tuturor! 
  
Urcând în automobilul ei, cu un zâmbet nu prea dulce Miriam mi-a explicat: 
  
- Cea mai realizată dintre noi cinci este Leah – singura care are familie: soț și trei copii. Noi celelalte patru avem cel puțin câte un divorț la activ, iar Clarice este cea mai deșteaptă. 
  
Cea mai tânără ca vârstă și unica care a obținut titlul de Profesor Doctor. Deja este adjunctă a șefului clinicii și poate în curând – după Pandemie - își va căuta un spital unde să fie ea șefa clinicii. 
  
Ea este singura care nu se teme de eșec. Urlă, plânge, apoi se calmează, mușcă și zgârie după care merge înainte. Eu nu am încercat a doua căsătorie, dar nu m-ar mira dacă Clarice se va căsătorii a patra oară. 
  
Între timp eu filmam drumul, dar fără sonor, apoi Miriam mi-a spus: 
  
- Mai bine tac. Să nu-ți deranjez filmarea. 
  
De fapt eu preferam s-o aud pe ea, dar cred că își dădea seama că nu trebuie să-mi povestească despre altcineva. 
  
În fața intrării centrului geriatric am oprit, iar ambulanța a intrat. Peste o jumătate de oră ambulanța ieșea, iar Miriam a primit un telefon de la Leah: 
  
- Sper că am reușit totul. Camera de filmare funcționează continuu, tanti Malca este în ambulanță într-un sarcofag etanș și aerat artificial, nu are temperatură și n-am observat vreun simptom de boală. 
  
Va sta în izolare la spital, apoi după ce vedem analizele, decidem viitorul! 
  
După câteva secunde a continuat Clarice: 
  
- Lăsați-mi în automobil cardurile de memorie cu ce ați filmat. Eu voi merge la dezinsecție la spital, alături de Leah, apoi ea mă va readuce la automobilul meu. Dacă peste două săptămâni mama Malca va fii în regulă o duc la Ein Gedi, la unchiul meu. 
  
Cuscre fiind, ea și mama mea s-au înțeles de minune nu ca mine cu fiul ei care-și caută pe Dracul. Cine știe ce caută? Dacă era normal, venea el și își scotea mama din Iad. 
  
În glasul ei îi simțeam lacrimile. 
  
Ne-am întors la automobilul lui Clarice, apoi mi-am dat seama că nu-mi lăsase cheile, dar Miriam le avea: 
  
- Aceasta sunt dublură. Mi le-a dat ieri. 
  
Am lăsat toate memoriile, am verificat că nu uitasem nimic și am revenit lângă Miriam. 
  
Pe drum constatam că nu este prea atentă. Deși drumul era liber nu prea respecta semnele de oprire ba chiar a și trecut pe roșu așa că am întrebat-o: 
  
- Ce-i cu tine? Te simți rău? 
  
A oprit, într-o alveolă – stație de autobuz, apoi când și-a întors privirea spre mine am văzut că avea lacrimi în ochi: 
  
- Nu le-am observat. 
  
Apoi parcă fără nici o legătură: 
  
- Mare lucru să fii om. Clarice și fiul lui Malca au fost căsătoriți mai puțin de doi ani, iar după atâta timp ea își riscă cariera sa sau mă rog destul spre a o salva. 
  
Vedeam lacrimile curgându-i pe obraji, apoi ea a scos batista, iar eu i-am spus: 
  
- Clarice este un OM deosebit – un om în adevăratul înțeles al cuvântului – cu toate literele mari. Păcat că până acum nu a avut noroc în familie. 
  
Mă privea cu ochii strălucind ciudat apoi brusc ca o împușcătură în liniștea nopții: 
  
- Dă-te jos din automobil. Facem rocadă. 
  
Doream să o înveselesc puțin așa că i-am spus: 
  
- La șah tura vine lângă rege care sare, dar datorită burții, eu voi înconjura mașina. Prin față sau prin spate? 
  
Avusesem dreptate – a început să râdă – un râs de descărcare nervoasă: 
  
- Prin față – vreau să te văd – să nu te pierd. 
  
Ea a trecut în dreapta, eu am urcat pe locul șoferului și ne-am continuat drumul ieșind pe șoseaua națională. Practic autostrada era liberă și imediat ce am ajuns la viteza dorită am trecut pe control automat. 
  
După câteva minute Miriam a luat mâna mea așezând-o pe pieptul ei, apoi spunându-mi: 
  
- Simți cât de repede îmi bate inima. 
  
Am preferat să tac, dar ea continua – poate doar pentru ea însăși: 
  
- Noi femeile născute Croitoru vrem să conducem gospodăria și familia. Poate de aceea am ajuns la divorțuri? Leah este cea mai în vârstă și sigur cea mai înțeleaptă. Știe când trebuie să se oprească și să amâne discuțiile. Are și tăria de caracter de a face aceasta. Peste câteva luni o vom sărbătorii la 15 ani de căsnicie. Cu același soț – primul și unicul. 
  
A luat mâna mea dreaptă pe care o țineam inutil pe maneta schimbătorului de viteze și a așezat-o pe piciorul ei stâng, apoi și-a rezemat capul pe umărul meu și sincer nu știu când a adormit, dar peste vreo două ore soarele se ridicase deja pe cer, iar ea s-a trezit: 
  
- Știi unde suntem? 
  
Am aruncat o privire GPS-ului, dar ea vorbea parcă singură: 
  
- Eu știu. Hai să fotografiezi flori. 
  
- De ce nu și pe tine. 
  
Își schimbase complet starea: 
  
- Atunci și pe mine. Suntem lângă Kibbutz-ul în care am lucrat ca stagiară. La prima intersecție virează la dreapta. 
  
Mă vei fotografia în mijlocul lacului, între nuferi. 
  
Cum vei intitula fotografia? 
  
- O floare între flori! 
  
Referinţă Bibliografică:
Răpirea soacrei. / Florentino Himelbrand : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3390, Anul X, 12 aprilie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Florentino Himelbrand : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florentino Himelbrand
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!