România Centenar 

SCHIȚĂ DE NEFICȚIUNE!? 

Astăzi dimineața, deschizând computerul pe FB am găsit următoarea postare: 

„Mi-a zis azi o prietenă că e în a hurry, că se grăbește la job pentru un meeting office cu CEO. Practic, a chemat-o directorul să îi facă o cafea. Și am înțeles-o, lucrează la multinațională, așa că jumătate dintre cuvinte ii vin în engleză. E assistant director, adică secretara directorului, dar, la așa denumire, cum ajunge câte un meșter sau un instalator de AC prin companie crede că ea e numărul 2. 

Alt amic, cu care m-am întâlnit la bus în stație, mergea la training. Pregătirea și instrucția sunt noțiuni perimate, acum se poartă training. Acum lucrează part-time ca promoter la cheese. 

Afară e un freezing rain de te omoară. Aș fi vrut să zic măzăriche, dar mi-e că nu mă mai înțelege nimeni. Intru la supermarket să grab a snack. Snack, pentru că „gustare” îmi pute….. 

Vă las acum, mă duc să ajung la un agreement cu un coleg, daca poate să facă el în locul meu un „meeting report.” 

Acum am înțeles și eu care-s mai greu de cap. Ce am înțeles? Că nu am înțeles nimic, dar plictisit de aceasta am comutat ecranul pe un canal TV – desigur emisiune din România. 

Soția mea, de obicei răbdătoare a spus: 

- La Bălți eu vorbeam mai curat. 

Ostentativ a plecat în altă cameră și a început să converseze în rusă cu o prietenă. 

După cum vă povesteam, la TV era o doamnă care lăudând țara mea natală vorbea ceva „european”: românește cu germană, amestecată cu cuvinte din inglish. 

Oricum am aflat că știe și unele proverbe italiene presărate cu spaniolă sau invers pe care spre rușinea mea nu le-am înțeles. 

Dar nu am avut prea mult timp să mă „delectez” deoarece a venit fiica mea cu o prietenă Nehama având tatăl din părinți marocani și mama din părinți yemeniți. Cum necum fiica a auzit-o pe doamna de la televizor și mi-a reproșat fulger: 

- Când vorbim românește, eu nu am voie să spun un cuvânt în ebraică ci mi-l traduci imediat și mă obligi să-l repet, dar ea? 

Neavând ce face a trebuit să recunosc: 

- Ea nu mă întreabă pe mine. Face ce vrea. 

Râzând domnișoara a tras concluzia: 

- La fel ca mama! Când e gata masa ne chemi! 

Apoi au plecat la ea în cameră. 

Sincer vorbind domnișoara este foarte greu de întrecut când e vorba de mofturi și reproșuri, dar nu am avut timp să reflectez prea mult întrucât între timp a venit doamna Rabinovici cu soțul. Avea într-o oală minunata ei friptură din pulpă de porc – strict interzisă evreilor, mai ales sâmbăta: 

- Gătită tradițional românește. Ține-o caldă în cuptor! 

Peste alte câteva minute a apărut și familia Aronovici: ea avea în mâna stângă un platou cu gustoasele sale brânzoaice preparate în casă, iar cu cealaltă își ținea soțul. 

Impresia mea era că acesta nu prea dorea vizita ci ar fi preferat să-și bea în liniște, singur, la casa lui, sticla de coniac ieftin pe care o avea în mâna dreaptă. 

După puțin timp ne-am așezat la masă: pregătisem sărmăluțe în foi de viță și în altă cratiță, varză a la Cluj că prea multă răbdare la răsucit nu am. 

Între timp fiica îi explica prietenei – în limba ebraică: 

- Aceasta nu-i „românească de baltă” ci de mlaștină! 

Apoi văzându-și mama intrând în sufragerie ținând în mâini un platou cu sarmale a întrebat: 

- Ce „gavaresc” ei? 

Imediat însă a venit și domnișorul cu „roboțica” sa – româncă cu cetățenie, pașaport și pedigreu, având arborele genealogic complet din Focșani, întins pe cel puțin două sute de ani și care auzind televizorul mi-a spus: 

- Îmi zgârie timpanul. Ce-i aia „a băgat cererea de aderare”? Aceasta se depune ori se înregistrează? Mai bine ai întreba-o dacă știe unde-i Murfatlar. Anul trecut am fost cu bunicii la Constanța și cu excursie la cramă unde mi-a plăcut mult vinul lor Pinot Gris. 

După ce le-am servit mâncarea, pe platouri – la alegere pulpa de porc, sărmăluțe sau varză a la Cluj precum și mămăliguță aurie din mălai original „Made in Romania”, prințesa a și început: 

- La șunca asta grasă ar trebui și un deget de vin de Tokay, sau Fetească Neagră de Purcari! 

Nevrând să-i rămână dator „puișorul” a întrebat-o: 

- De ce nu Odobești sau Panciu? 

Fără a clipi măcar i-a răspuns: 

- Aceștia erau în Regat înainte de 1918! 

Problema era că nu aveam nimic românesc „corespunzător” preferințelor prințesei așa că, din patriotism de fost ieșean le-am oferit la alegere „Fetească albă” de Bucium sau „Merlot” de Rishon le Zion și au fost foarte dezamăgiți. 

Oricum prințesa ne-a povestit - pentru a câta oară? 

- Stră-stră-bunicul era medic, absolvent al Universității de medicină Carol Da Villa și a fost înrolat în 1916 ca locotenent. A fost pe front lângă Focșani, la Mărășești, retras la un spital lângă Iași, apoi în Transilvania. În anul următor sfârșitului, războiului Romania a atacat Ungaria socialistă condusă de evreul Bella Cohen și străbunicul concentrat din nou a ajuns până la Budapesta. Acolo a devenit căpitan! 

Peste douăzeci și unu de ani era maior medic-doctor rezervist detașat la Nistru. Odată cu cedarea Basarabiei către URSS, pe drumul de întoarcere soldați români l-au aruncat din trenul aflat în mers – pe fereastră. 

Totuși a supraviețuit, ca invalid, iar în anul următor a fost arestată întreaga familie - de legionari sau jandarmi - nu știu, conform legilor rasiale antisemite și dus în lagărul de la Soroca pe Nistru – comandat de Armata Română. Acolo a murit. De fapt, oficial nimeni nu-l degradase și era ofițer – maior doctor militar…. 

Mai ascultasem povestea așa că gândurile mi-au zburat spre altă direcție către străbunicul meu care luptase la Turtucaia pe Dunăre contra bulgarilor, într-un regiment de Tunari. 

Peste trei ani lupta din nou, de data aceasta la Galați contra austriecilor și apoi a rușilor. 

Copil fiind văzusem împreună cu bunicul, fiul său, locul monumentului ridicat pe Calea Brăilei pentru comemorarea Bătăliei Țiglinei. Monumentul propriu zis fusese demolat prin 1950 la ordinul sovieticilor care nu doreau „amintirea înfrângerii bolșevicilor” superiori numeric în oameni și tunuri, care atacau orașul dinspre lacul Cătușa. 

Revenind la prezent, privindu-mă drept in ochii doamna Aronovici mi-a spus: 

- De ce nu povestești nimic despre bunicul matern, cel ce te-a crescut și dus la grădiniță? 

Cu coada ochilor observam mirarea soției si prevedeam „interogatoriul” de după – cum de știe ea despre aceasta, dar a aduce un omagiu bunicului era o ocazie ce nu putea fii ratată: 

- Deoarece era absolvent de liceu, după Marele Război, el a urmat Școala Regală de Ofițeri de Cavalerie de la Sibiu. Acolo a devenit un bun țintaș și i s-a repartizat un cal cu doi ani mai în vârsta decât el, căruia in fiecare dimineață îi dădea cubul său de zahăr primit pentru ceai. Uneori mai fura și morcovi. 

Calul cunoștea comenzile date cu goarna mai bine decât călărețul – adică bunicul și le executa întocmai. Era destul să-i lase frâul liber. 

După „lăsarea la vatră”, bunicul a absolvit Școala Superioară de Contabilitate și armata i-a schimbat profilul învățând cursul de aprovizionare operativă a regimentului. Cred ca a fost și înaintat în grad. 

După aplicarea legilor rasiale antisemite si mai ales odată ce Regele Mihai a declarat transformarea Regatului României în Statul Legionar Român nu mai era chemat la instrucție, dar a continuat să lucreze într-o fabrica de furnituri de croitorie destinate armatei. 

Mai târziu Armata Română a cucerit Odessa, cu pierderi foarte mari, iar bunicul a fost trimis într-un detașament de muncă obligatorie a evreilor - să scoată pietrele cubice de granit din pavajul străzilor Odessei și să demonteze șinele de tramvai care apoi au fost montate la Galați pe Calea Prutului. Pentru aceasta dăduse el destule spăgi jandarmilor și „donații personale” Ofițerilor Poliției, dar a fost un mare noroc care a făcut să-l cunosc și eu întrucât Generalul Corneliu Dragalina mâna corpul de armată șase român departe, dincolo de Nistru ajungând până la zona cuprinsă între cotul Donului și Volga. 

Mai târziu, Generalul a fost retras în țară devenind Guvernatorul Militar al Bucovinei, calitate în care a suspendat obligativitatea evreilor de a purta „Steaua Galbenă” și a salvat cincisprezece mii de evrei evacuându-i din Cernăuți. 

Corpul șase de armată a rămas să lupte pe Volga și mulți camarazi de armată ai bunicului au ajuns acolo, dar la nivelul soldaților și ofițerilor inferiori erau insuficient echipați cu haine groase de iarnă, izmene și flanele, bluze călduroase, ciorapi de lână, căciuli de blană și cizme îmblănite. 

Mareșalul Antonescu internase în lagărele de sub comanda sa din Basarabia recucerită și Transnistria anexată zeci de mii de evrei meșteșugari: textiliști, croitori, blănari, cojocari și cizmari dar și mecanici și tehnicieni care ar fi fost mai de folos în făbricile regatului susținând prin munca lor efortul de război al armatei – pe frontul de est. 

La fel era situația și cu echipamentul artileristic al Armatei a șasea: tunurile erau insuficiente, unele decalibrate sau cu precizie redusă, incapabile să tragă eficient asupra noilor tancuri sovietice primite de la englezi și americani și aduse pe front prin Iran. 

Ochii mi se umeziseră astfel că am preferat să plec la baie fără a mai povesti despre o mătușă a mamei, căsătorită cu un soț de religie ortodoxă – ofițer de artilerie, de carieră - care a luptat în est fiind rănit și luat prizonier pe Volga. Ca prizonier, Radu a ajuns până în Siberia centrală, revenind înapoi în vest cu divizia Tudor Vladimirescu. 

În Ungaria, la Debrețin a fost din nou rănit devenind invalid pe viață. 

Întorcându-mă la prezent, după ce m-am spălat pe față și m-am liniștit am revenit la masă observând în ochii Nehamei că fiica mea îi tradusese în ebraică „poveștile mele”, iar televizorul fusese comutat pe alt canal unde se transmiteau discuții despre diferite subiecte de actualitate – Vox populi… Am revenit la propria-mi farfurie, schimbată și încălzită de soție în cuptorul cu microunde. 

Intre timp, părinții Nehamei veniseră și ei, scuzându-se pentru întârziere. Fără a-mi spune direct am înțeles că ea avusese nevoie de odihnă datorată gravidității, sarcina fiind în luni avansate. Pentru cititori voi specifica că în urmă cu ani, înainte de nașterea primului lor copil fuseseră în excursie în minunata deltă a Dunării, rămânând profund impresionați de frumusețea României. 

Deși, cunoscând situația, îi rugasem să nu-și bată capul cu nimic aduseseră un platou cu un fel de „tort marocan” din tăieței dulci cu frișcă având stilizat deasupra tricolorul românesc realizat din trei fâșii de frișcă colorată. 

Totuși, în timp ce mâncam, privind emisiunea de la televizor mă întrebam „unde-i frumoasa și eleganta limbă română pe care eminente educatoare, învățătoare, profesoare și profesori mi-au predat-o în grădiniță, școală și liceu? 

Nu doar limba dar și minunata literatură românească?” 

Până găsesc eu răspunsul, toți cei doisprezece aflați la masă am închinat un pahar cu grasă de Cotnari. 

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! 

LA MULȚI ANI TUTUROR CELOR CE SIMT ROMÂNEȘTE!