Moara macină cu ură
Și face pâine din zgură,
Ea îți macină ființa
Folosindu-și toată știința,  

 

Macină cuvinte grele,
Le pune-n saci din nuiele
Și lovește, vrând să cearnă
Sentimente-fulgi de iarnă!  

 

Este-o moară de poveste,
Toacă și nu obosește,
Malaxoru-i e din fontă
Dar cuvintele-s din grotă,  

 

Este o moară minune
Care face-amară pâine,
Ca să nu consumi prea multă,
Să o lași chiar ne-ncepută,  

 

Pâine neagră, din cuvinte
Și din aroganțe crunte.
Moara asta-i românească
Prin ea, mulți vor să trăiască,  

 

Se vând pentru-o-mbucătură
De tristețe și de zgură.
Caja poate îi e dulce,
Pe-o ureche să te culce,  

 

Să crezi că totul e miere,
Fără necaz ori durere
Dar, ce cruntă amăgire,
Că ea îți macină fire!  

 

Stai, române, și jelește,
Mi te-ai prins în ea ca-n clește,
Stai milog la porți străine
Că ce-ai făcut, n-a fost bine,  

 

Prostia, știi? Se plătește,
De n-ai zis "Doamne, ferește",
De-ai pus "botul" la cuvinte
Fără sens. Un' ți-a fost minte?  

 

Morarul a-ntins tipsia
Să intimideze glia,
Morărița fu vicleană,
Trimise "șeful" la "strană"!  

 

"Morărei" și "morărițe",
"Șefișori" și "șefulițe",
Măcinați mai cu putere
C-așa se face avere!