CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Biografie >  




Autor: Florentina Savu         Ediţia nr. 3422 din 14 mai 2020        Toate Articolele Autorului

DESTINE FRÂNTE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Bătrânul nu mai avea lacrimi, nu mai putea plânge...Gemea doar și-și smulgea părul din cap.
Irina nu știa ce să mai creadă, era total derutată! Ea auzise că dacă moare un om el se bagă în pământ și nimeni nu-l mai vede niciodată dar în același timp mai auzise și că cei mai buni oameni, care în toată viața lor au făcut doar fapte bune, se vor transforma cu timpul în fire de nisip iar într-o zi, Dumnezeu și cu Sfântul Petre vor coborî pe pămànt cu un ciurel uriaș și vor cerne tot acest nisip.
În ciurel vor rămâne numai acele fire de nisip care cândva au fost oameni buni.
Ei doi vor sufla peste acestea și le vor transforma din nou în oameni vii, așa cum au fost odată.
Irina știa că unchiul său fusese unul dintre cei mai buni oameni de pe pământ și era sigură că o să-l vadă cândva din nou în fața sa. Atunci el o va face fetița lui, așa cum îi promisese fiindcă o iubea la fel de mult cum și ea îl iubea la rându-i.
- Bâtule, nu mai plânge, te rog! Unchișorul o să vină iarăși la noi...îl vor învia Dumnezeu și cu Sfântul Petre pentru noi.
Bătrânul însă nu o auzea.
- Tată, vino-ți în fire, tată! Mai ai un fecior...
Tată, George este înnebunit de durere și e nedezlipit de lângă nenea.
Când a coborât din deal de la colectiv, chemat de urgență în vale la sediu, nu l-a mai găsit în viață și de atunci nu a mai vorbit cu nimeni, stă lângă nenea și privește în gol, rostind vorbe fără șir. Aproape este de nerecunoscut !
Tată, de dragul lui George măcar, întărește-te, altfel cine știe ce s-ar mai putea întâmpla! Te rog tată, vino-ți în fire!
- Mi l-au otrăvit la nuntă...mi l-au otrăvit...suspină el, frământat de acest teribil gând.
În acea noapte nimeni nu a dormit.
Ilinca a făcut de zece ori drumul dintre sediu și casă, dus-întors, plângând și țipând, nevenindu-i să creadă că Ioniță al ei nu mai este.
Irina era o fire tare sensibilă și impresionabilă. Încă de foarte mică, auzind din gura adulților despre întâmplări stranii, nopți în șir și le derula prin fața ochilor iar când adormea, adesea avea coșmaruri.
Când reușea să se trezească fugea înspăimântată și se strecura în patul bunicului.
Anumite credințe ale oamenilor din jur și le însușise și ea. O simplă vorbă aruncată în vânt de cineva găsea teren fertil în sufletul său.
Așa se explică și credința sa de acum că unchișorul murise ca să reînvie mult mai bun și mai frumos și mai ales să învie pentru ea.
Chiar dacă vor trece ani mulți și va muri și ea, fiind bună ca și el, fiindcă nu se îndoia că ar fi altfel decât bună, vor învia-o și pe ea Dumnezeu și cu Sfântul Petre iar atunci se va întâlni cu unchișorul în cimitirul din deal și împreună se vor întoarce fericiți acasă.
Totuși, gândul că nu mai avea cine s-o ocrotească, cine s-o mângâie, când se gândea că nu o să-l mai vadă vreme îndelungată, o podidea plânsul.
Toți o părăsiseră, până și bâticu...În durerea lui chiar uitase de ea.
Dimineață fata a mers cu ai săi la sediu să-l vadă pe Ioniță. Acolo a dat peste mulți profesori și învățători de la școala de peste drum care veniseră să-l vadă.
Printre aceștia erau și colegii ei de clasă împreună cu domnișoara Mimi. Când a zărit-o, s-a ascuns după fusta mamei: "Dacă mă ceartă că am lipsit astăzi de la școală?"- se gândea ea.
Învățătoarea însă o privi cu blândețe și apropiindu-se o mângâie tandru pe obraji. Lacrimile fetei se porniră izvor. O impresiona mai mult o vorbă caldă, un gest de compasiune decât o vorbă aspră sau indiferența.
Apoi nimeni nu a mai avut voie să se apropie de sediu: veniseră medicii legiști pentru autopsie în vederea stabilirii cauzei decesului.
George care nu se mișcase de lângă fratele său voia să știe cauza reală a morții acestuia fiindcă și în sufletul lui încolțise acea bănuială, că ar fi putut fi otrăvit la nuntă.
Autopsia însă a infirmat această ipoteză: făcuse comoție cerebrală din cauza efortului și stresului permanent.
Poate, dacă în ziua aceea ar fi rămas acasă și s-ar fi odihnit, acum ar fi fost în viață.
Spuneau câteva persoane că-l văzuseră la un moment dat rezemat de aprozar, de unde își cumpărase un pepene, tăiase din el o felie dar nici n-a apucat să guste din ea că îl chemase omul de serviciu de la sediu, căutat fiind la telefon de Sfatul-Raion Roșiorii-de-Vede.
Arăta suferind și era cam palid la față dar ei pusesera toate acestea pe seama nopții pierdute, participând la nunta acelui nepot din partea soției.
În timpul cununiei (joi), acesta căzuse din picioare și-și pierduse cunoștința pentru câteva minute. Îl chema tot Ioniță și pe el.
Cei prezenți la ceremonie au spus că toată întâmplarea ar prevesti ceva rău...
Intrat în sediu, Ioniță a ridicat receptorul pentru convorbirea cu președintele de la raion însă chiar în timpul acestei convorbiri a căzut pierzându-și cunoștința.
Omul de serviciu l-a prins în brațe, l-a așezat pe jos și a fugit după ajutor.
A fost chemat și George care se afla în deal la colectiv...
O femeie din apropierea sediului a alergat cu o lumânare pe care aprinzându-i-o cu un chibrit i-a așezat-o între degetele încleștate. El nu a mai articulat niciun cuvânt, nu a mai dat niciun semn de viață. Așa l-a găsit fratele său când a ajuns lângă el: mort dar cald încă.
Acasă începuseră pregătirile de înmormântare.
În tot satul era o forfotă neobișnuită.
Peste tot întâlneai bărbați cu capetele descoperite și femei cu tistimele negre pe cap, ștergându-și ochii umezi de lacrimi:
- Mare nenorocire pe satul nostru!
- Și asta tocmai acum când începusem să prosperăm, când heleșteul a fost pus în funcțiune, când efectivele de animale au crescut, când toate mergeau bine peste tot...
Fiecare se întreba cum va fi, ce om se va găsi pentru a le fi conducător și care să pună și atâta suflet pentru fiecare în parte, așa cum făcuse acest fiu al satului?!
Murise nea' Ioniță, sau Ioniță cum îi spuneau majoritatea.
El era unul de-al lor, cunoscuse greul, petrecuse zece ani grei de armată și război, luptase, muncise însă nu pentru sine.
Avea o căsuță mică, cu prispă și trebuzan, cu două camere, dintre care doar una era terminată, și un focar...nu se deosebea cu nimic de restul consătenilor săi.
Când l-au adus acasă cu mare alai, cu jelanii, pe o targă purtată cu schimbul de câțiva bărbați, l-au așezat pe un pat sub un umbrar afară, construit special în curte chiar în dimineața aceea de sâmbătă.
"Ce galben este! De ce i-or fi băgat pălăria până aproape de ochi? Nici nu i se vede fruntea!"- gândi Irina.
S-a apropiat de patul de sub umbrar și a început să-i mângâie obrajii și mâinile.
Răceala lor a înfiorat-o. Lacrimile fetei alunecau potolite pe față, picurând pe patul pe care zăcea unchiul ei drag.
- Ionițăăă, Ioniță! Uită-te la Irina, Ionițăăă...cum te mângâie ea, Ionițăă...
Dar ochii lui rămâneau închiși și fetei începu să-i fie frică: "Dacă nu o să mai învie niciodată? Toată lumea plânge: și tușica, și tăticu, și bâtu, și mama, și mătușile mele, și atâta lume!!!
Dacă ar învia ar mai plânge ei așa de mult? Pe cine să întrebe? Cine să-i spună dacă unchiul său va mai învia vreodată? Nimeni nu avea timp de ea. Toți erau necăjiți, îndurerați..."
Nici nu îndrăznea să-i întrebe. Plângea alături de ei, nedezlipită de lângă catafalcul acestuia, un catafalc negru ca abanosul, matlasat și acoperit cu mătase albă.
I se părea curios cum în tot acel vacarm el nu deschide ochii și nu se ridică să vorbească.
"Of, dacă ar fi avut apă vie ar mai fi murit el, oare?"
Duminică a fost ziua înmormântării.
Era atâta lume în bătătură și în uliță că nu aveai loc să te miști.
Fata aproape se pierduse prin acel val de lume. Și-a găsit scăparea cățărându-se într-un bomb din curte, foarte drag sufletului său, ca să-l mai poată privi pe Ioniță.
A văzut un detașament de soldați aliniați frumos, cu arme în mâini, fanfara cânta și la cântarea acesteia jelaniile sporeau, elevi și profesori veneau cu coroane de flori, atât din satul lor cât și din satele învecinate și chiar de mai de departe.
Unchiul său era înconjurat de flori iar lumânările ardeau în sfeșnicul de lângă el fără încetare. Peste tot țipete, jale, leșinuri, miros de oțet.
L-au urcat în mașină și în jurul lui s-au strâns tușica și toate mătușile,
mama, și bunicul.
Irina a început să țipe:
- Vreau și eu lângă unchișorul!
Abia a fost auzită de cineva și dusă în brațe la mașină.
Cortegiul s-a oprit la sediul unde își dăduse obștescul sfârși, cineva a ținut un discurs apoi mașina a urmat drumul îndreptându-se spre colectiv.
Aici a urmat un nou discurs după care s-a întors pornind spre biserică unde a avut loc slujba religioasă.
Și a sosit timpul să fie dus și pe ultimul drum: cimitirul!
Aici Irina s-a pierdut prin mulțime și degeaba dădea ocol ca un câine bătut, de soartă că nu a mai putut ajunge la mormânt. Auzea doar bocete și țipete, vedea persoane agitându-se și întinzând sticle cu apă și oțet pentru mătușile sale care leșinau, când una, când alta.
La un moment dat a tresărit la auzul salvelor trase în onoarea unchiului. De trei ori la rând au răsunat în văzduh...
Nu după mult timp lumea a început să plece și abia atunci a putut și fetița ajunge lângă groapa deja închisă, de unde el nu va mai ieși niciodată și ea nu-l va mai vedea nicicând.
A îngenunchiat, așa cum văzuse că fac oamenii mari, a sărutat crucea rece și a privit poza de pe ea, poză din care el îi zâmbea încurajator.
Grămezi de flori acopereau mormântul...
Unchișorul zăcea sub 80 de coroane din flori naturale și alte sute de flori împrăștiate de jur împrejur...
După ce și-a luat rămas-bun în acest fel, a plecat și ea spre casă luându-se după lume.
De atunci a rămas la tușica. Doi ani a stat cu ea ca să-i țină de urât.
O auzea mereu plângând și plângea și fata. Îi era tare dor de unchișorul și mai ales o milă fără de margini:
"Ce-o făcea el singur acolo, în groapa aceea întunecoasă? Nu i-o fi frig? Nu i-o fi foame? Nu i-o fi sete? Nu l-o apăsa prea greu placa aceea de ciment?"
Îi treceau prin cap atâtea întrebări însă nu mai îndrăznea s-o întrebe nimic pe tușica și așa era destul de necăjită!
Doi ani, în fiecare duminică și de fiecare sărbătoare, fata o însoțea pe aceasta la cimitir.
Se trezeau de pe la 2-3 dinspre ziuă, pe frig, pe cald, cu oala cu jar încins, cu coșnița cu împărțanii pentru sufletul lui Ioniță pe mână și o porneau împreună cu alte femei pe drumul spre cimitir.
Aici aprindeau lumânări multe, întreg cimitirul era plin de lumini și umbre.
Irina punea tămâie peste cărbunii încinși, se închina și tămâia crucea și mormântul. Călca cu grijă să nu se împiedice.
Țipetele tușicăi o trezeau din meditație, liniștea cimitirului era tulburată și de țipetele altor femei care își jeleau morții.
De fiecare dată Irina era foarte tulburată.
Apoi femeile, ca niște umbre treceau de la un mormânt la altul pentru a-și împărți darurile pentru sufletele celor dragi.
Adesea Irina tresărea de spaimă chiar și la foșnetul ierbii. Își imagina că sunt umbrele morților și simțea uneori șiroaie de transpirație alunecându-i pe șira spinării.
Cu toate acestea nu rămânea niciodată acasă. Era singurul copil din tot cimitirul. Ceilalți copii dormeau liniștiți la căldură, numai ea plângea și tremura cuprinsă de spaime.  
  
Referinţă Bibliografică:
DESTINE FRÂNTE / Florentina Savu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3422, Anul X, 14 mai 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Florentina Savu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florentina Savu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!