CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  




Autor: Florentina Savu         Ediţia nr. 3298 din 11 ianuarie 2020        Toate Articolele Autorului

RECENZIE: MOARTEA UNEI MUZE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva file dintr-un capitol a  
  
MOARTEA UNEI MUZE
Autor, Angela Mihai  
  
Poeta Angela Mihai și "Moartea unei muze"...
Debut de volum cu un "Argument" din partea autoarei, un argument plin de trăire, în care găsim un suflet frământat și plin de iubire și de iertare, de respect de sine și de durere până la disperare, o tinerețe cu debut de lapte și miere dar în care își face loc treptat și mult venin, băut de bunăvoie și din bunătate, din dorința de a nu răni deși ea însăși este rănită până dincolo de limita suportabilului.
Când simte că paharul este gata să dea pe dinafară, caută în sine puterea de a mai sorbi o înghițitură din el, până la sufocare, pentru a da o șansă de îndreptare și de iertare greșitorilor.
Poeta mărturisește: "am căutat să las în fiecare literă din poezia mea, o lacrimă, în fiecare virgulă un suspin, în fiecare punct o speranță iar în mijlocul punctelor de suspensie încercam să îmi sugrum plânsul pentru a nu lua un drum greșit poezia mea."
Ea nu dorește nimănui să se regăsească în poemele sale pentru că nu oricine poate fi atât de puternic și de curajos ca ea, nu oricine ar putea trece întreg peste trădare și durere, nu oricine ar continua să iubească dincolo de aceste trăiri, nu oricine ar trece peste decizii sumbre, de moarte, peste boala sufletească și fizică, pe care ea le-a trecut și le-a scăldat din belșug în lacrimi, în tăceri și-n singurătăți zdrobitoare, așteptând cu răbdare de Hristos o vindecare și o continuare a curgerii râului de lapte și miere cu care își începuse cei 20 de ani de viață, alături de un partener iubitor și doar cu doi ani mai mare și alături de care, în trei ani a avut trei copii superbi.
Răsfoind paginile sufletului său, pline de poeme scrise mai întâi în oglinda gândurilor, așezându-le unele peste altele, făcând din ele umplutura unor sandviciuri de viață nemaitrăită, poeta Angela Mihai impresionează și emoționează la maximum.
Ea scrie din lacrimi, cuvinte care se aliniază într-o ordine desăvârșită de parcă cineva i le-ar șopti:
"Ce vreau să scriu, nu știu și nu aleg cuvinte.
Vreau doar să plâng, căci lacrimile știu Să se așeze cu patimă în versuri
Și-n susur de pastel pe sufletu-mi pustiu."
"Sunt tristă, plâng acum printre cuvinte
Fără să pun nici virgulă, nici puncte, puncte,
Așa mi-a fost pe interzisul vieții să mă nasc
Și, sub sigiliu, să primesc minunile ei multe."
( Lacrimi care scriu )
Suferința, chinul, trădarea, boala, nu reușesc să-i stingă focul iubirii, o iubire dincolo de înțelegere, dincolo de orice păcat, de orice deznădejde ori dezamăgire:
"Am adunat pentru tine dorul din lumea întreagă
Să pot să îți fac din el o coroană de timp infinit,
Din clipele mele dulci o cărare care să meargă
Doar înspre colțul nostru de Rai, iubite iubit..." ( Am adunat tot dorul din lume )
Deși îi mărturisește tristețea și nelimitata suferință prin care trece, el, regretând, merge mai departe fără să o poată alina:
"Sunt singură iubite, dar unde sunt nu știu,
Nici de e zi nu știu sau dacă este noapte.
Te-am așteptat o viață, până-n al meu târziu,
Dar am lăsat să te aștepte ale mele șoapte." ( Am să te chem )
În poemul "Am să fur din tine" simte nevoia să îl "amenințe":
"Am să intru înlăuntru-ți,
Dar pe vârf de pași desculți,
Patima lăsată-n tine
Am s-o fur ca să mă uiți"  
  
"Coborî- voi și în suflet,
Răscolit ți-l voi lăsa,
Să îmi iau vorbele dulci,
Să le pun pe rana mea  
  
Am să-ți fur și infinitul
Să rămâi fără de mâine,
Vreau să tremuri la târziul
Nopților fără de mine."  
  
"Când din tine-am să mă fur
Am să-ți las ca amintire
Nudul meu prin calendar,
Iar din mine nicio știre"
( Am să mă fur din tine )
Dar oare, reușește să se desprindă de această iubire? Reușește să se lase smulsă din ghearele, ca de balaur cu nouă capete, ale acesteia? Reușește să-l determine pe el să-i înțeleagă "sufletul în suferință" ?
Deocamdată nu, însă timpul lucrează și se răzbună, nu imediat, nu peste un an, nu peste doi, poate nici peste zece dar, într-un final, da!
Suferința se va potoli atunci? Își va găsi alinarea așteptată?
În niciun caz!
Și chiar îl amenință într-unul din poeme:
"Am să-ți torn durerea mea", acest lucru fiind ca un blestem nedorit, ca o premoniție a ceea ce avea să se întâmple peste ani de cruntă suferință și umilire a imensei sale iubiri:
"Cu durerile-mi de-o viață
Când ți-oi umple-ntreaga ființă,
Ai să-nveți să-mi înțelegi
Sufletul în suferință."
O toamnă rea i-a smuls o parte din suflet, din bucuria de a trăi...o toamnă cu ploi de lacrimi, cu frunze bolnave de dor, căzute pe aleile amintirilor.
Ea devine parcă rivala ploii în vărsarea fluviului de lacrimi, "mirarea" acesteia:
"Iartă-mă, toamnă, dar știi,
Sufletul mă doare tare
C-am pierdut iubirea-n tine
Și nu văd acea cărare."
( Am udat azi ploaia toamnei )
Angela Mihai iubește cu patimă, nu cu jumătăți de măsură iar trădarea cumplită îi ucide eu-l interior.
Se amăgește uneori a fi uitat totul dar acest lucru nu este posibil pentru ea deoarece omul iubit există în toată ființa sa, în zilele și în nopțile de iubire, în cei trei copii minunați pe care îi au împreună...El exisă în toți porii corpului său și zadarnică îi este încercarea de a uita:
"Am uitat de-al tău sărut,
Pântecul ce-mi fremăta
Și de gându-ți plin de pofte
Ce în geamăt mă căta.  
  
Ți-am uitat și caldul ființei
Ce mă inunda cu doruri,
Aș vrea iar să îmi cutreieri
Tot lăuntrul cu fioruri."
( Am uitat de noi iubite )  
  
Tocmai pentru că uitarea este imposibilă, în poemul "Îmi ești", Angela Mihai subliniază în versuri care ating corzile sufletești ale oricui, tot ceea ce el reprezintă pentru ea.
Din fiecare cuvânt, din fiecare vers, curge iubire, curge lavă fierbinte care lasă dâre de suferință tot mai aprigă, arsuri de nevindecat pentru tot restul vieții.
Simte în gură gust de pelin, o amărăciune pe care nu vrea s-o scuipe deoarece iubește chiar și acest gust îngrozitor. Nu se îndepărtează cu nici măcar un pas de greul vieții sale.
Apariția toamnei, în fiecare an, reprezintă pentru Angela un suspin neîntrerupt;
"A venit toamna și îmi cere să număr
Dureri și căințe, iubiri, trădări, doruri și patimi,
Să-i fac o boccea cu tot, s-o las pe-al ei umăr,
Să le înece plângând sub ploaia de lacrimi."
( Amintiri sub toamnă )
Din suferința îndurată s-au născut poeme în care, cât îi va fi dată viața pe acest pământ, iubirea lor va răzbi prin timp și peste timp, așa cum a fost, ca o lecție pentru alți îndrăgostiți, pentru alinarea sufletului său deși, nici o speranță de acalmie nu se întrevede la orizont.
În poemul "Un pământ și-un Colț de lună" poeta își revarsă dorul precum o cascadă apa sa vijelioasă într-un abis de prăpastie.
Oare cine este Pământul?
Cine e Colțul de lună?
De ce Pământul rămâne indiferent în fața lacrimilor sale? De ce îi vorbește lunii cu răceală și o sfătuiește să înceteze cu plânsul?
Omul iubit o condamnă pentru totdeauna la singurătate însă ea va continua să strălucească deși îi curg lacrimile "pân' la brâu"...va rămâne în centrul atenției tuturor, cu tainele și misterul de nepătruns, cu povestea lor nemaiîntâlnită:
"Un Pământ și-un Colț de Lună
Am ascuns într-o batistă
O poveste ne-ncepută
Rece, tristă, interzisă."
Pentru mine, în propria viziune,
Colțul de Lună o reprezintă pe poetă
ea fiind nu doar Colțul de Lună ci Luna îsăși.
Ea a strălucit dintotdeauna și a atras privirile asupra sa cu un magnetism desăvârșit și asta, nu pentru că și-a dorit, nu din orgoliu, nu din porniri lăuntrice și calculate ci pentru că așa s-a născut, strălucind ca Luna ori ca un bob de lacrimă căzut din mila ploiii și din dumnezeirea ei.
Poate că el, în trădările sale, multe și grele, a fost condus tocmai de faptul că se simțea eclipsat, fără intenție, dar eclipsat totuși, de minunata sa soție.
Există bărbați care nu suportă să stea în umbră și atunci, din dorința de a epata, de a ieși în evidență, de a se răzbuna pentru minimalizarea, chiar și neintenționată, a personalității eu-lui lor, recurg la un asemenea comportament, alegând femei inferioare și ca aspect fizic, și ca intelect, soțiilor lor și se aruncă orbește, cu capul înainte, cu dorința de a le umbri pe ele și a ieși ei în evidență.
E adevărat, o ieșire nestrălucitoare, într-o lumină de opaiț și, din dorința de a transforma opaițul în neon, continuă mersul prin mărăcinișul zecilor de relații, una mai ciudată decât alta.
Ea, Colțul de Luna, nu ezită să-l ademenească, să-i arate ce pierde procedând astfel:
" Tu, Pământ fără gânduri,
Dar cu pofte ascunse,
Hai cu mine să simți
Taine rare, nespuse!
......
Am rămas doar un colț
Din luna cea plină,
Sunt mai neagră acum
Și caut lumină.  
  
Știu că nu îmi poți da
Nici cuvinte, nici dor,
Dar vreau doar atât,
În privirea-ți să mor."
( Bună dimineața, Pământ!

Pământul regretă că îi produce suferință și intenția sa este lăudabilă:
"Vreau să tremuri cu mine,
Să mă plângi de plăcere,
Să-ți strivesc răsăritul
Între buzele mele,  
  
Să te-nghit în adâncu-mi,
Să te-ngrop în dorințe,
În păcate să urle
Clipa grea a căințe"
( Colț de lună, ascultă! )  
  
Dar, Colțul de Lună este doar "lacrima ce pământul o cere"...
Toate aceste patimi prin care trece, o trimit cu gândul la copilăria fără de griji, o copilărie cu multă veselie, cu multe jocuri, când verdele era în sine la fel ca cel din toate primăverile anilor, pe tăpșanele călcate de picioarele sale desculțe.
În "Cărări de suflet", cu sufletul nins de gerul suferinței, mărturisește degerăturile care i-au paralizat fericirea:
"Talpa azi îmi plânge urma
Pașilor de altădată,
Căci umblând, i-am risipit
Iar azi plâng împiedicată."
Un gând o străbate precum un fulger care brăzdează cerul înainte de furtună:
"Dac-ar fi pe-această lume
Încă-o dată să mă nasc,
Drum pe ape mi-aș croi,
Să-mi înec urma de pas."
Câtă deznădejde și trăiri nemaitrăite și neașteptate trebuie să aduni în suflet, ca să poți ajunge la un astfel de gând?
Întrebări puse sieși o frământă mereu:
De ce a intrat în viața lui? De ce el nu i-a dăruit iubirea pe care ea și-o dorea?
De ce nu i-au fost "îndeajuns" doar ea și iubirea sa? De ce el s-a rătăcit și nu mai regăsește drumul spre iubirea de odinioară? De ce să-i fie dat să trăiască, după extaz, asemenea agonie? De ce, după un dulce atât de dulce, să urmeze atâta amar? Ce-i mai rămâne oare?
Doar să-și transfere toate acele sublime trăiri într-un plan al fanteziei, împletit pe scheletul, de tot descărnat astăzi, al acelui ieri divin:
"Printre clipe de plăcere
Să te-ncui și am să sper,
Că vei merge doar cu mine
Pe cărările din cer."
( Clipe dulci și clipe-amare )
Lipsa lui continuă și adevărul vieții pe care o duce o conduc spre moarte și spre înviere în patimi de Hristos:
"De-oi rămâne fără suflet,
Fără dor de-o să rămân,
N-am să strig s-audă cerul,
În tăcere-am să suspin!"
Este decisă să îl facă nemuritor, să-l scoată din acel "mormânt de plumb", mărturisindu-i:
"Voi ști că viață eu ți-am dat cu viața mea,
Rămasă scrisă-n poezie într-o carte,
Cu sânge crud și așchie de os rănit,
Muiat în sufletul ieri preschimbat în călimară..."
( Dansul sufletelor )
În tot ceea ce face, poeta nu dorește nici o clipă ca el să aibă de suferit:
"Cum să fac să îți pot spune
Despre jalea mea de dor
Făr' să te rănesc, iubite,
Cu-amintiri care nu mor?"
( De-aș putea să-ți spun )
Toate aceste trăiri, simțiri, stări, le va așterne doar în poezie, după ani și ani de îndurare.
Este dezamăgită și nu înțelege de ce a fost tocmai ea aleasa acestui destin nefericit, de ce tristețea se simte ca la ea acasă numai în sufletul ei?
Întrebări care o torturează dar de la care nu așteaptă niciun răspuns pentru că, indiferent cum ar arăta acesta, nu-i va aduce deloc "mângâiere."
Dorința sa cea mai arzătoare este să-l simtă până dincolo de moarte:
"Căci dorul pentru tine-i greu,
Sugrum îmi e și moarte
Și gheața din a ta privire
Mă seacă și mă arde"
( Dorință )
Angela Mihai reprezintă simbolul credinței și al statorniciei, ea stă ca o stâncă în calea furtunii suportând loviturile și mușcăturile valurilor și urletele lor asurzitoare.
În patul său nu avea decât "carcasa" omului drag iar în ea ședeau ascunse de ochiul său lacom, sufletul și toate trăirile și sentimentele lui pentru o străină, pentru două, trei, pentru zeci...
Cum să se mulțumească doar cu atât?
Cum să privească această "carcasă" în care cândva era cuibărit doar sufletul său? Ce mai rămăsese acum din jurământul acela din biserică, de la sfânta taină a căsătoriei, când acceptase să-i fie alături atât la bine cât și la greu ( rău )?
De ce acum ea este nevoită să-i fie alături numai la rău?
Dorește ca prin spălarea în lacrimi, să se renască "din dureri."
Nu intenționează să-i fie piedică în cale și de aceea îl compune și-l recompune doar în gând, doar acolo se"strecoară ușor în viața lui".
Simte că, prin iubirea pe care i-o poartă, chiar de-ar fi ca el să moară,
"dintr-al meu dor te-oi renaște"
( Și nuferii plâng )
Dar, într-o zi nefastă, ea rămâne cu el la greul tot mai greu: o viziă la oncologie va da un diagnostic implacabil, o grabă galopantă spre moarte, o răceală, un ger, un crivăț care seceră, cosește, doboară!
Ce este ea? O muză care s-a lăsat de bunăvoie închisă în colivie, trecută prin ploi de dor și suferință, ieșind uneori, accidental din acea blestemată cușcă dar "...toate drumurile ei
Mergeau 'napoi la colivie"
La un moment dat "Zărise-o dâră de lumină
Și s-a-nălțat prea mult în zbor,
Când a simțit c-avea legată
Și colivia de picior."
Cu aripile frânte de atâta povară și de înaltul zborului, ea se prăbușește moartă, în aceeași cușcă.
Lumea care o zărește realizează că cea care murise "era o muză-n poezie"
( Moartea unei muze )
Dragostea dintre Soare și Lună este o Nebunie totală. Soarele este rece și nepăsător iar Luna este îndrăgostită de el cu adevărat.
Ei se căsătoresc la un moment dat însă el este prea mândru, spre marea ei dezamăgire.
Personificările, metaforele, sunt în poezia Angelei la ele acasă.
Versurile sale plâng și dor, te scaldă în dureri și dezamăgiri care călugăresc iubirea și o conduc spre schitul izbăvirii de toate.
Cei trei aștri veniți în viața lor din dragoste, "trei vise împlinite", nu se puteau bucura de prezența tatălui lor decât de o lună pe an.
De sărbători mai ales, ochii lor își trăiau din plin muțenia dorului, tatuată parcă pe luminițele globurilor agățate în pomul de Crăciun.
A sosit cumplita vreme când viața i-a îndepărtat pe toți, copii și părinți, de casă.
Visul mamei este mereu neobosit și anume de a mai fi împreună acasă, de a-i aduna pe toți, exact cum o cloșcă își adună puișorii pentru a-i ascunde protectoare, sub aripile sale.
Nopțile îi erau "de neagră catifea"...
De ce oare nu învățase să înoate prin greul vieții?
De ce nu reușise să-și făurească aripi pentru zbor sănătos? De ce acest dor este adânc precum fundul mării? De ce ea nu poate să-i dezlege toate tainele?
De ce i se pare că el este un munte prea înalt pe care nu are nici puterea și nici abilitatea de a se cățăra până în vârf?
Și totuși: "Sunt înălțimi ce mă-nfioară
Și profunzimi ce m-au ucis
Și taine ce m-au stors de lacrimi,
Ești tu, acel ce m-ai învins ."
( Nu am reușit )
Prin noaptea lungă și atât de adâncă ea rămâne fără somn:
"E noapte-adâncă și te-aștept
Să îmi ucizi amorul
Și-o gaură să-mi faci în piept
Să-mi iei cu tine dorul.  
  
Din gânduri vreau acum să-mi ieși
Și mergi te rog cu bine,
Ia-mi tot ce vrei și viața ia-mi
Dar ia-mă și pe mine."
( Nu pot să dorm fără tine )
Unul dintre cele mai cutremurătoare și mai emoționante poeme care smulge lacrimi, care îți atinge sufletul cu sunetele ca de clopot ale suferinței, este "Nu vreau nimic fără tine."
E uimitoare "doza" infinită de iubire existentă în toată ființa sa, aceeași ființă atât de greu încercată de soartă; Fără prezența lui, viața ei devine nulă, își pierde sensul, interesul, devine zădărnicie și negură, devine ocean de lacrimi:
"Fără tine și luna e neagră,
Fără tine, iubite, și stelele mor,
Fără să fii, soarele plânge cu sânge
Și n-ar fi existat nici înțelesul cuvântului <<dor>>"
( Nu vreau nimic fără tine )
Nu-i va spune nimic despre încercările prin care a trecut, mai să-și piardă mințile, numai de dragul lui, nu îi va mărturisi și nu îi va reproșa ceva deși, ani de zile ea a trăit în iad, a trecut prin foc și prin cenușă, prin hățișuri de spini care i-au sângerat și mâini, și picioare și care o supseseră de energie, de culoare, de viață:
"Și în trecut de aș putea
Să intru furișată,
Foc zilelor de iad aș da
Căci m-am ucis odată"
( Născut din dorul meu )
Da, moartea l-a răpit însă asta nu o împiedică să-l caute încă, îi este imposibil să renunțe la el ori la suferința sa. Chiar nu vrea să-l uite și să-și uite trăirile pătimitoare.
I-a promis că va rămâne doar a lui pentru eternitate iar acum nu are nici o intenție spre a-și lua cuvântul înapoi:
"Dacă pașii mei sfârși-vor
Și-al meu glas pieri-va-n urlet,
În genunchi târî-mă-voi
Până-oi da de al tău umblet"
( Pași irosiți )
În poemul "Poezie fără nume", înalță o rugă către Dumnezeu, obosită de atâta căutare zadarnică:
"Doamne, eu Te rog pe tine
Pentru anii ce-au rămas
Dă-mi o inimă de piatră
Și mă scapă de necaz"
Știe că a pierdut startul spre viitor, acum deja e prea târziu pentru orice:
"Cum nu e nimeni să îți dea putere,
Să te ajute să te-nalți,
Vei bântui de-atuncea prea-târziul
Rănit, cu viața-n drug de fier și trupu-n lanț" ( Prea târziu )
Astăzi el este doar un pribeag, este cel care odinioară i-a întors spatele însă acum o vrea, are nevoie de iertarea și iubirea ei.
"Puful morții" se lasă încetișor pe ochii iubitului, pe scurta lui trăire în libertinaj și numeroase trădări.
Undeva, la un mal de râu, poeta zărește o salcie plângătoare, ale cărei plete verzi atingeau suprafața apei, ea suferind și suspinând de jale în timp ce râul curgea nepăsător, fără oprire...
Asemenea acestei sălcii se simte și Angela și și-ar dori să se ascundă sub crengile sale și să-și înece amarul în albia nepăsătorului râu, la fel de nepăsător ca și soțul său cândva.
Poeta este convinsă că nimeni, nici o femeie, nu l-a iubit și nu l-a iertat, și nu l-a așteptat așa de mult ca ea, de altfel fiind și singura care i-a dăruit copii, "trei minuni de copii".
Chiar de-ar fi "încătușată în lanțuri", chiar dacă gândul, și pașii, și dorul i-ar fi în lanțuri, ea se va simți în stare să sfărâme și cătușe, și lanțuri, va fi în stare să doboare orice zid ivit în cale și să-l aline cu aceeași dragoste dintotdeauna:
"Încătușată și chiar moartă
Iubirea mea e vie,
Iar lanțu-n cale nu-mi va sta,
Vei fi a mea vecie!"
( Sub lanțuri )
În poemul "Sunt un pom", Angela Mihai apelează iarăși la imaginația sa nelimitată, personificându-se într-un pom îndurerat:
"Gem în frunze de durere
Patimi grele-n desfrunzire,
Urlă gândul și le smulge
Lacrimi de dezamăgire"
Iubirea sa este "fără margini
Dragoste și infinit"
Nu-și dorește să fie întrebată de nimeni "De ce poemele-mi sunt triste, de ce dor", nu vrea ca cineva să plângă de durerea ei, nu vrea să fie judecată de nimeni.
Ea este pregătită să spună totul, absolut totul despre viața sa, să nu ascundă nimic iar răspunsurile, fiecare le va desluși citindu-i poemele.
Astfel Angela îi îndeamnă pe cititori:
"Lăsați-le să-și curgă drumul printre lacrimi
Căci numai moartea piedică va fi tristeții lor" ( Să nu mă întrebați )
Angela nu uită să sublinieze în poemul Întâlnirea după moarte:
"Căci te-am iubit o viață
Și-o moarte te-oi iubi."
La ea jurământul făcut în biserică, "alături până ce moartea ne va despărți", continuă și în moarte la fel de alături; pentru sine nu există moarte în iubire ci o continuare în cer, pe Altar de Rai, miruiți de stele și Luceafăr, îngenunchiați, alături și împreună, lângă Tronul Creatorului.
Poemul "Renașterea unei muze" vine ca o cuminecătură, ca o împărtășanie dătătoare de viață, ca o lumină apărută din cer, el fiind în același timp și un poem de mulțumire adâncă față de omul care "nu-i cunoștea tristețea,
De unde vine, cine este",
editorul de carte Gheorghe Drăgan, de la Editura "Națiunea".
Ea, muză pe moarte, strivită în fălcile destinului, cuibărită benevol într-o cușcă precum un sicriu, este ridicată de palmele acestui om cu suflet mare care o readuce la viață:
"...văzând
sub ea un maldăr de hârtii
Pe care lacrimile-i negre
Se așezau în poezii", le adună cu grijă transformându-le într-o carte.
Datorită bunătății acestui om și ajutorului său nesperat, poeta își recapătă suflarea, ieșind din acea colivie de întuneric:
"Pe palmele făcute aripi
Ea a putut să se înalțe
Și de lumina lui cerească
Firav dori să se agațe."
Astfel, muza renaște, cartea este vie, admirația, respectul și iubirea cititorilor, pe măsură.
În postfața volumului său de versuri, Angela Mihai dă o serie de date autobiografice: despre locul nașterii, despre părinți, despre primele sale amintiri, despre anii de școală, căsătorie, locuri de muncă, copii ș.a.m.d.
Poate că, dacă Angela nu mi-ar fi evocat fragmente din tumultoasa sa viață, care în aceste volume publicate până acum nu reprezintă nici măcar un procent de 25%, nu aș fi reușit s-o înțeleg atât de bine, deși o cunosc de ceva vreme. Sunt convinsă că abia acum am reușit s-o cunosc pe de-a-ntregul.
Ceea ce doar bănuiam sau presupuneam eu din lectura poemelor sale postate ori din prima sa carte "Iarna primei iubiri", acum a devenit o certitudine.
Această poetă merită respect și admirație fiindcă este atât de cinstită, de sinceră, de statornică și de fermecătoare, la cei 54 de ani ai săi și desigur, și talentată, încât poți să glăsuiești admirativ: "Jos pălăria!" și să-i oferi aplauze care să străpungă universul și să se înalțe până la soare și până la stele, să fie auzite și apreciate de singura sa iubire în viață și în moarte, soțul său, Constantin Mihai, ori Costi, cum îl alinta Angela.
Poveste sa de viață este una grea, dramatică...
O poveste asemănătoare eu nu am întâlnit în niciun roman, în niciun film, niciodată! Poate vor mai fi fost, poate vor mai fi însă eu nu am știință de niciuna reală, cap-coadă, fără adaosuri ori artificii literare.  
  
Referinţă Bibliografică:
RECENZIE: MOARTEA UNEI MUZE / Florentina Savu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3298, Anul X, 11 ianuarie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Florentina Savu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florentina Savu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!