Am descoperit, în anul 2002, 4 (patru) dosare la adresa mea întocmite de către Securitatea din Craiova, totalizând circa 880 pagini! Eram, aşadar, un om „periculos” pentru unii...
Prin intermediul unui prieten din Bucureşti, căruia i-am dat o procură să mă reprezinte, am obţinut fotocopii după toate foile, plătind 4.400 lei vechi pe pagină.
Cele patru dosare le-am adunat într-un volum:
Fusesem botezat „Savu” de către Securitate, iar ofiţerii care scriau rapoarte despre mine mă apelau în acest fel.
Erau anumite zile când mă urmăreau pas cu pas, mă pozau (am găsit fotografiile la dosar!) şi descriau la fiecare oră unde am fost – deşi eu nu mi-am dat seama niciodată! [Când i-am povestit scriitorului Ion Soare din Rm. Vâlcea, acesta a replicat râzând: Păi... aveam Securitate, nu glumă!]
Dosarele abundă în rapoarte seci la adresa mea, unele repetate. Cei care intrau în contact cu mine erau şi ei imediat luaţi sub lupă de către Securitatea din oraşul lor.
Dar am citit şi multe aserţiuni false la adresa mea: de pildă că aş fi avut maşină Dacia (eu nu am posedat niciodată un vehicul în România, şi nici părinţii sau socrii mei), că aş fi deţinut 3000 $ în bancă rămaşi de când lucrasem ca profesor cooperant de matematică în Maroc unde predasem în franceză (1982-1984) [în realitate aveam doar a zecea parte din această sumă], etc.
Aceste afirmaţii ar fi putut fi verificate foarte simplu, deoarece Securitatea avea acces la toate informaţiile oficiale, dovadă că existau destui informatori care nu îşi făceau „datoria” şi transmiteau date eronate!
Destule scrisori mi-au fost confiscate, le-am găsit în dosare.
Profesorul Nicolae Ivăşchescu, care scotea o revistă de matematică la care colaboram şi eu, „Caiet 32”, m-a avertizat odată, când ieşeam de la Poşta Centrală din Craiova: Vezi că eşti urmărit de Securitate... M-a trecut un fior atunci... aveam familie, un copil mic... Vroiam să fug, eram disperat să plec din ţară...
Mă gândeam: ce curaj a avut să-mi spună...
Plănuirea/pregătirea fugii a fost şi tragi-comică...
- De pildă, mă antrenam cu Mitică Furtună, inginer la IUG, într-un lac de la marginea Craiovei. Mitică nici nu ştia, săracu’, să-noate; îşi confecţionase o vestă din vată artificială care îl ţinea la suprafaţă – ne gândeam să trecem Dunărea între Orşova şi Severin. Nevestelor le spuneam că ne ducem... la pescuit!
Auzisem şi varianta de-a traversa un râu cu tubul de oxigen...
- Cu Geonea, prieten din copilărie, care lucra în Bucureşti, am fost într-un loc unde veneau tirişti turci, ce treceau din România în Iugoslavia. Vroiam să plătim şoferului să ne ascundă în tir ca să trecem graniţa. Dar turcul ne-a refuzat, a spus ca grănicerii bagă câini să controleze încărcătura camionului.
- Am fost şi la o Şcoală Franceză din Bucureşti şi am înmânat unui administrator francez un manuscris antitotalitar (trilogia „MetaIstorie”, compusă din piesele de teatru „O lume întoarsă pe dos”, „Formarea omului nou”, şi „Patria de animale”!) pentru a-l trimite unei edituri pariziene. N-am mai ştiut niciodată ce s-a întâmplat cu acest manuscris...
Toate aceste tentative m-au condus la confecţionarea unui roman [în jur de 110 pagini scrise de mână; atunci era greu de făcut şi xeroxuri...], numit „Veşnica evadare”, pe care l-am dat unui verişor care lucra ca marinar pe Dunăre, Ilie Moraru, să-l treacă cu vaporul, iar din Austria să-l expedieze traducătoarei mele din Franţa, Chantal Signoret, care să-l păstreze până când voi fi putut eu emigra. Dar Ilie, de frică probabil, ar fi ars manuscrisul – după Revoluţie i-am cerut romanul de nenumărate ori, prin intermediul altor rude, dar mi s-a răspuns că: nu-l mai are...
Printre rapoarte, am identificat şi pe cel al profesorului meu de franceză din liceu, D-l Traian Nica, ajuns apoi profesor la Universitatea din Craiova.
Eram buni amici, ne destăinuiam unul altuia, eram nemulţumiţi. D-l Nica îmi tradusese un volum de poeme în limba franceză, care se publicase în Maroc: „Sentimente fabricate în laborator – Sentiments fabriqués en laboratoire” (1984).
Am fost şocat, iar într-un interviu acordat scriitoarei Silvia Constantinescu din Stockholm pentru revista „Curierul românesc”, întâmplat la scurt timp după ce aflasem ştirea, am răbufnit [pentru că în acea perioadă Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj nu-mi dăduse post şi supravieţuiam din meditaţii particulare]; am răbufnit deoarece eu îi meditam fiica la matematică gratuit, în timp ce el, drept mulţumire (!), scria rapoarte despre mine la Securitate.
Interviul a fost pus şi pe Internet, iar fiica lui a sărit, m-a ameninţat cu presa, a zis că nu se-aştepta de la mine... În fond, eu sunt cel care nu m-aşteptam de la D-l Nica... Dar presupun c-a fost constrâns de Securitate, fiindcă nu părea un om rău...
După ce-am expediat fiicei sale o fotocopie a scrisorii olografe turnătoare a D-lui Nica... n-a mai răspuns...
Între timp, D-l Nica a trecut în altă lume... Dumnezeul să-l ierte!
