Golful liniştit 

Astăzi, sunt mult prea zbuciumată de gălăgia ce alungă liniştea de la porţile sufletului meu. Mi-e dor de armonie, de acele zile când liniştea coboară lin din lumină, alungând furtuna şi panica stârnite în suflet. Mi-e sufletul un porumbel călător care-şi caută echilibrul, scrutând orizontul, acea linie care uneşte Cerul cu Pământul şi seamănă cu linia vieţii, atât de întortocheată uneori. 

Au trecut anotimpurile peste lume, multe primăveri şi toamne am străbătut, dar drumul spre linişte, nicicând nu l-am mai regăsit. Am pierdut-o pe cărările întortocheate ale vieţii, în nopţile zbuciumate de griji, când somnul, pasăre capricioasă, zbura de la mine şi mintea mi-era preocupată doar de traiul zilnic şi de „cutremurele” ce zguduiau, din temelii, lumea în care trăisem până atunci, dezechilibrându-mă. 

Obişnuiam ca în fiecare toamnă, să urmăresc zborul păsărilor călătoare, aşteptându-le venirea, sperând că vor aduce odată cu primăvara şi liniştea de care aveam atâta nevoie. Între timp, viaţa mea s-a aranjat, dar, oricât m-aş zbate, nu mai găsesc drumul spre ea. Uneori, mi se pare că o zăresc firavă şi neclară pe potecile vieţii ce se întretaie, alcătuind desene enigmatice în această sălbăticie a mileniului trei. 

Timpul s-a scurs pe nesimţite, dar căutările mele n-au dat roade. Stând în bătaia vântului, la marginea albastrelor ape neliniştite ale oceanului vieţii, zadarnic am aşteptat să-mi regăsesc buna prietenă, liniştea. Am străbătut potecile pădurii unde, altădată mă mângâia cu voalurile sale mătăsoase, făcându-mi inima să cânte de bucuria de a fi. Astăzi, copacii, la umbra cărora poposeam împreună, îşi pleacă ramurile spunându-mi că nu te-au zărit. Privesc oglinda lacului ca şi altădată… când era de-ajuns să te chem în gând, iar nuferii înfloreau sub ochii mei, la porunca ta. Zadarnic te chem acum cu parfumul florilor de primăvară sau cu cel al crizantemelor de toamnă! Nu vii, nu mai vrei să vii, deşi poarta inimii mele ţi-e deschisă...M-ai părăsit, lăsându-mă neapărată în faţa tumultului vieţii, singură cu fiorii reci ai amurgului. Nu mai cunosc blândele amurguri ale sfârşitului de vară şi ale începutului de toamnă. Mi-ai ascuns cărările tainice care duceau spre tine, de aceea nu reuşesc să te regăsesc. Ochii, cu vederea slăbită, nu mai pot urmări cărarea-ţi secretă, ce se pierde sub covorul de frunze îngălbenite ale toamnelor trecute. Te caut cu disperare, linişte, mi-e dor de tine, mi-e tare dor! Caut un liman unde să pot respira şi iubi, semăna şi culege, risipi şi aduna, munci şi odihni, un loc curat şi liniştit după care tânjesc… 

În toamna aceasta a început să-mi picure rouă-n sânge, tainică precum o şoaptă de iubire. Sunt lacrimile mele reţinute de-a lungul anotimpurilor, dar te-am regăsit, linişte…Te-am regăsit în „golful liniştit” din inima mea. Ploaia, care tocmai a trecut, a reînviat verdele speranţei în sufletul meu, aducându-mi-te... Sunt iar ca altădată, bucuria de a trăi îmi zburdă prin vene. Pot iarăşi cânta şi dansa precum Zorba Grecul ce lua viaţa de la capăt în fiecare dimineaţă, părându-i-se totul nou şi pur, ca la-nceputuri! 

Să-mi laşi grădina dansului din mine, 

Să-mi cânte-n ritm fierbinte printre flori. 

Să-mi laşi un vis sortit să mă aline 

Şi să-mi aducă-n suflet noi fiori. 

* 

Şi nu-mi lăsa zăpezi sau gheţuri triste, 

Când lumea va voi să ne despartă. 

Că nu mai ştiu cărare … să existe, 

Să-mi pot schimba din nou această soartă. 

Floarea Cărbune