Cum tac, când tac
Aseară n-am putut să scriu, că mi-a fost dorul călător
Și-a fost pribeag prin alte veacuri, pe-aripi de ciocârlii în zbor.
Dar astăzi scriu, că s-a întors pe prispă și în atriu drept
Și-acuma tare se frământă, să plece sau să-mi stea în piept?
Că a venit un zburător, de la vreo câțiva ani lumină
Neobosit și călător, fără popas, fără hodină
Să vadă de mi-e dorul slobod sau ferecat în atriu stâng,
Să vadă de mi-e bine-n lume, dacă trăiesc sau de mă frâng.
Să simtă el, cu boarea-i rece, cum plâng, când plâng, cum tac, când tac
Cum, fiindcă știu că este înger, izvor în ochii lui mă fac.
Dar a aflat pribeagul sorții că dorul meu e trădător
Și c-am trădat nemărginirea, prin visele-mi de muritor.
Mă iartă, tu, luceafăr rece, ce-mi bați la geam cu duioșie,
Mă iartă, dar să ști că-s bine și sufletul mi-e-n armonie,
Că om frumos stă lângă mine și mă-nconjoară cu tandrețe
Și lumea mea e, deseori, crâmpei mâhnit de frumusețe.
Mă iartă, sunt o păcătoasă, și-adesea uit să mângâi cerul
Pe unde tu călătorești și-ți tăinuiești, blajin, misterul.
Mă iartă pentru-a mea trădare, dar să fii sigur c-am plătit
Chiar dacă nu sunt vinovată și înlăuntru-mi am murit.
Tu ești luceafăr, sau ești înger, iar eu o simplă muritoare
Ce se agață-n disperare de lumea asta călătoare...
