CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, POETUL ȘI OMUL, ÎN SINGURĂTATEA LOR ABSOLUTĂ
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA  
 
POETUL ȘI OMUL, ÎN SINGURĂTATEA LOR ABSOLUTĂ  
 
(EUGEN DORCESCU, ADAM . Pagini de jurnal (2000 – 2010), Editura Mirton, Timișoara, 2020).  
 
Motto:  
 
,,Că tot cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.  
 
(Luca 18, 14)  
 
 
 
Eugen Dorcescu se oglindește limpede în ADAM, al doilea volum, recent apărut, din Jurnalul său. Este un cărturar echidistant, un Poet important, un soț impecabil, un fiu responsabil, un tată exigent, un observator vigilent, un interpret surprinzător, dar, mai cu seamă, un slujitor smerit al Atotputernicului, într-un cuvânt o personalitate extraordinară, atemporală, capabilă de transcendență și de propensiune metafizică.  
 
O lectură existențială a volumului ADAM evidențiază anumite centre de interes forte (teme), care dau sens și finalitate frământărilor diurne și nocturne ale scriitorului. De acestea ne vom ocupa în prezentul studiu, înregistrându-le aleatoriu și analizându-le sumar.  
 
Tatăl  
 
ABBA, PATER (cea dintâi secţiune a cărții) cuprinde evenimente aflate sub influența sfârșitului tot mai apropiat al tatălui – pater familias. Eugen Dorcescu, împreună cu Oli, soția sa de atunci, dar și cu fratele său Dinu și soția acestuia veghează, după puteri, în plan simbolic, la căpătâiul celui ce îi acaparează și tulbură cu „patima sa”. Inevitabila moarte a tatălui zdruncină lumi, fiind echivalată, în sufletul autorului, dar și în cel al lui Oli, cu moartea Stroieștiului (satul, paradisul copilăriei).  
 
Motivul balzacian al paternităţii este ilustrat în relaţiile părinţi-copii, în contextul în care se pot manifesta acestea în post-comunism.  
 
Un succint, dar expresiv portret al tatălui se degajă din amintiri – quaedam tempora („anumite momente, clipe”). Prima relatată datează din primăvara anului 1999, când părinții și-au petrecut iarna în locuința scriitorilor din ,,orașul cenușiu”. La un moment dat, părinții au intrat brusc în biroul Poetului pentru a-i povesti, pentru a câta oară?, cum a venit el pe lume, în primăvara înzăpezită din 1942. Aceștia au declanșat un flux al amintirilor: „Amintindu-mi-i, acum, în cadrul bonom al ușii, regăsesc, pe ecranul memoriei afective, chipurile și siluetele lor de demult, din vremea prunciei mele. Tata, sobru, distins, mai degrabă blond («supus austriac», cum îl ironiza, cu duioșie, mama), înalt și subțire ca un paltin, ferm, etic, devotat alor săi, învăluind lumea în albastrul clar al privirii sale. Mama, brunetă, moderată ca statură, cu ochii de un verde intens, desăvârșită stăpână a casei, râzând, uneori, cu lacrimi, și dezvelindu-și dinții albi, strălucitori. Inegalabilă cunoscătoare a firii omenești (cum observa cumnata mea, Gabi), dotată cu un subtil talent actoricesc (putea imita gesturi, tonul vocii, atitudini), plină de umor (nu întotdeauna blând), dominatoare din instinct... Ce personaje!” (p.40; paginile sunt date după versiunea pdf a cărții).  
 
După un sejur la Stroiești, naratorului îî revin în minte scene dintr-o caldă atmosferă rustică instalată în casa părinților săi bătrâni, dar încă în putere, ajutându-se reciproc în gospodărie: „Dimineața, sufrageria caldă, focul din sobă, pâinea prăjită, baia răcoroasă, mama și tata (bătrâni-bătrâni, dar – slavă Domnului! – activi), pădurea, zăvoiul, tăcerea marilor întinderi, muntele înspre nord, cum îl știu de-o viață, râul (din păcate, aproape secat și schilodit), cerul cu lună și stele, ceața etc. etc.” (p.54).  
 
Totuși, senectutea târzie își spune cuvântul, iar trupul adamic al tatălui se resimte. Pentru sufletul lui, dar și pentru sufletul propriu, Poetul face un drum neprevăzut spre Stroiești și constată schimbări fundamentale: la poartă nu e nimeni, tatăl zace, natura însăși e schimbată. Sentimentul alienării devine iremediabil: „Am pornit la o scurtă plimbare în zăvoi, dar m-am întors repede, nu mă mai atrage nici zăvoiul, nici satul, nici peisajul în genere, nici – Doamne, iartă-mă! – casa. Tata, aplecat, chinuit, fără să se vaite, stătea pe canapea, lângă sobă, și mai ațipea din când în când. Mama zice că s-a obosit (deși nu era nevoie), stivuind el niște lemne. La vârsta lui și la boala lui (insuficiență cardiacă), n-ar fi fost permisă o asemenea trudă. Pe la ora 14, a sosit și frate-meu. L-a consultat, și-a fixat o opinie, a stabilit diagnosticul – fibrilație. Tata a început tratamentul” (p.82).  
 
Tatăl este o prezență copleșitoare în subconștientul afectiv al Poetului, îndeosebi după moartea sa. De pildă, la Nürnberg, în iarna anului 2005, la o masă amicală unde vedetă a fost un vin vechi de Bordeaux, acesta i-a amintit de vinul Bătrânului: „În nemăsurata lui modestie, în sobra lui noblețe de ins subcarpatic, tata e tot mai prezent în memoria și în demnitatea mea” (p.175).  
 
În plan afectiv, absența tatălui este de nesuportat. Rememorările sunt prezențe amăgitoare: „Amintiri fugare, imagini fragmentate, cioburi de imagini, tăioase, din copilărie, din tinerețe, de la Stroiești. Râul, zăvoiul, casa, Poiana. Umbletul drept și grăbit al tatei. Silueta lui subțire și energică. Zâmbetul lui, în văzduhul însorit, înverzit și înrourat, în primăvară... Trece viața... viața aceasta. Când a trecut?” (p.365).  
 
Satul  
 
Satul, în concepția poetului, filosofului și gânditorului Lucian Blaga, este un simbol al eternității: „Veșnicia s-a născut la sat”. Atunci când evocă scene din copilărie, adolescență, tinerețe, Eugen Dorcescu împărtășește această viziune, nădăjduind că „locul unde am crescut, rădăcina mea vor trimite seve proaspete în sistemul circulator al trupului și al sufletului” (p.54). Satul este toposul unei binecuvântate copilării, a cărei amintire îl tulbură la maturitate. Aici ,,viața se scurge treptat, continuu, cum curgea, altădată, Sohodolul. Ce cuvânt: altădată! Ca și când ar exista acum, cândva, atunci, altădată” (p.94.). După moartea tatălui, Poetul se rupe însă de Stroiești, de casa părintească din care se simte respins și revine în acele locuri numai din datorie și grijă pentru mama sa. Răceala lui este de neînțeles pentru Oli, care continuă să fie foarte atașată de tot ce a cunoscut și a trăit acolo.  
 
,,Cândva, am iubit Poiana, Pârâul, Râul, Zăvoiul, Dealul, Pădurea. Cunoașteam toate tainele peisajului. Acum, și amintirea, și contemplarea lor mă sfâșie. Poiana înverzită are culoarea și efectul otrăvii. Deceniile de stres, de culpabilizări, de reproșuri, de văicăreli au surpat orice dorință de a revedea spațiul copilăriei” (p.147). Dar, la anumite intervale, subit, din sipetul memoriei, răsar imagini estivale de la Stroiești, din vremea copilăriei, când părinții erau tineri și veseli: „Râul, Poiana, copacii șiroind de soare, mama și tata, tineri, râzând. Tata – mergând, iute, suplu, spre depărtările curții, spre poarta din vale... Toate pier. Numai sufletul, sufletul singur rămâne... Sufletul singur....” (p. 268). Răscolitoare imagini după ce tatăl își dormea în Stroiești somnul de veci, iar satul îi este străin.  
 
Casa  
 
Casa reprezintă acel topos care unește familia din toate mediile. În acest sens, domus Poetae este un simbol coagulant, integrator. Pe de altă parte, tot casa reprezintă, pe anumite planuri, motivul discordiei. Din cauza ei, a modului cum se raportează la ea, se destramă familia, încetul cu încetul. Disputele mute, dar adânci, lasă un gol imens în sufletul autorului. Poetul se înstrăinează treptat de substanța acelei case.  
 
Între timp, fratele său a pus stăpânire pe casă, alături de soția lui, ,,micul animal de pradă”. Ei și-au construit, tenace și cu răbdare, bârlogul pe care-l și-l doreau cu atâta ardoare: ,,Frate-meu, în schimb, și-a aranjat o casă de vacanță. Să fie sănătos! Renovată, căsuța noastră nu mai seamănă cu cea care a fost. E curată, e reînnoită, dar nu mai e ea. Ceva străin s-a strecurat în interstițiile «căsuței de la țară». Nu știu ce și nu încerc să definesc acel «ceva». Iar părinții, deși încă în putere, sunt bătrâni, foarte bătrâni. Dar... asta-i viața. Simțământul deșertăciunii, caracterul insuportabil al existenței mă plasează mereu pe cât de aproape, pe atât de departe de toate. Zâmbetul meu rămâne exterior și se aseamănă unei grimase. Poate că din acest creuzet al amărăciunii perpetue și al străfulgerărilor de extaz se ivesc textele cele mai bune pe care le scriu. Poate...” (p.46).  
 
Poetul reconsideră locurile prin care se perindă, iar Stroieștiul este tot mai îndepărtat. Îl respinge, pentru că s-a simțit respins de el: „La Stroiești, am devenit străin (deși sunt acasă), în Bavaria mă simt acasă (deși sunt străin). De ce locul copilăriei mele mi-a devenit, deopotrivă, indiferent și sfâșietor? Nu găsesc răspuns la întrebare. Aici, în urbea în care mă aflu de 40 de ani, am câteva perimetre liniștitoare, spații securizante: casa, Biserica, redacția «Paralelei 45»... În rest, incertitudine, o vagă iritare, oboseală” (p.70).  
 
În ceea ce privește casa, față de care părinții săi au manifestat o dependență de neînțeles, iată un episod impresionant: mama, cu ocazia sărbătorii de Sf. Gheorghe, în 2002, îi spune la telefon, că Sf. Gheorghe este protectorul casei lor: „Niciodată n-a mai rostit ea (nici tata) cuvintele acestea. Sau eu nu-mi aduc aminte. Retrași, închiși în acronia lor, acordă acelei case («casa noastră») o dragoste disperată, idolatrizantă. Sufăr gândindu-mă la ei, meditând la această separare artificială, pe care nimic n-o justifică. Gheorghe s-a numit Bunicul. Tot Gheorghe a fost numele primului fiu al părinților mei, fratele meu mai mare, care a părăsit lumea aceasta când împlinise șase luni... În Ardeal, aproape de Oradea, într-o localitate unde mama și tata, de curând căsătoriți, erau învățători” ( p.92).  
 
Familia  
 
Evenimentele Jurnalului sunt marcate și de momente emoționante, care aduc alinare și refugiu. Alina, fiica Poetului, îl anunță, cu emoție și sfială, că va fi mamă pentru a doua oară. Candoarea, inocența și femininatea acesteia sunt răvășitoare: „A roșit, m-a impresionat că a roșit. Am sărutat-o pe obraz și pe ochișori, ca atunci când era micuță. Câtă vreme s-a scurs de atunci! O clipă m-a privit ca în vremea aceea, când era inocentă și foarte legată de mine. De altfel, și eu am iubit-o și o iubesc și acum” (p.14). Dar Alina nu este comunicativă. Încercările vieții le ține ascunse. De fapt, acestea motivează ermetismul ei: „Mi-a spus că sunt bine cu toții, că ne așteaptă oricând, că Raluca merge normal la școală, iar Roxana a avut o mică iritație în gât, dar i-a trecut. Mă bucur că totul e bine. Dar (constatare valabilă pentru întreaga mea familie), nu se vorbește sincer. Comunicarea e tulburată, deteriorată, chiar frântă uneori, și înlocuită cu enunțuri convenționale, de circumstanță” (p.43).  
 
Ca și Alina, cealaltă fiică, Dana, stabilită în Germania, ajunge să aibă soarta femeii singure, cu doi copii: ,,Dana, după divorțul de Ianoș, s-ar părea că trece printr-o criză, se deprinde greu cu absența agresiunii nervoase, care a chinuit-o (și i-a chinuit și pe copii) atâta amar de vreme. Uneori e, poate, prea târziu și pentru un gest salvator” (p. 109).  
 
Poetul ia act, cu sinceritate tăioasă și cu durere, de tendința destrămării familiei, încercând să stabilească motivele care i-au adus pe membrii ei în acest punct: „Suntem vinovați și noi, nu mă îndoiesc, sunt vinovate și vremurile. Când zic «noi», mă gândesc la mine și la Oli (la mine, în primul rând). Iată însă că Alina se închide în ermetismul ei, Dana a plecat (de fapt, ne-a părăsit), de la părinți primim (primesc) mai cu seamă reproșuri, frate-meu și-a schimbat atitudinea prea în bine și prea brusc, a făcut (ca și soția lui) un viraj amețitor, încât și această relație pare lipsită de acel firesc liniștitor, necesar oricărui suflet...” (p.114). Este o pierdere ce nu poate fi compensată în niciun fel.  
 
Starea familiei provoacă reflecții amare: „Bătrânețea, din păcate, vine, de multe ori, cu adevărate calamități. Familia se risipește, se destramă, amărăciunea inundă sufletele. Bietul tata! Ce repede trec toate și cât de dureros se sfârșesc! Ce s-a ales, ce se va alege de mult îndrăgitul Stroiești, care s-a insinuat între membrii familiei noastre, pulverizând legăturile firești dintre părinți, copii, nepoți?” (p. 134).  
 
 
 
Fratele  
 
Dinu, fratele Poetului, este un personaj bifrons: pe de o parte, își onorează obligațiile de fiu; pe de alta, încearcă să îndeplinească, manipulat fiind, scopurile perfide ale cumnatei Gabi și, astfel, se instalează stăpân la Stroiești, încercând, prin vicleșuguri, să-l alunge pe Poet din casa părintească: „Apoi, psihodramele familiale au accentuat izolarea. Încet, poate deliberat, poate inconștient, frate-meu mă izgonește de la Stroiești. Investește, face modificări, fără a mă consulta (nu suntem o familie?), are tot felul de planuri (a avut mereu) cu părinții” (p. 19).  
 
În miezul anului 2000, atât Poetul, cât și fratele își arătau îngrijorarea cu privire la modul în care părinții vor alege să își petreacă iarna. Pe fondul haosului și al degradării vieții sociale, frământările Poetului în legătură cu soarta părinților se accentuează. Iar fratele exercită asupra lui o presiune nejustificată, întristându-l tot mai mult: „Ieri a telefonat frate-meu. Se simte un oarecare neastâmpăr în familie în legătură cu situația de la iarnă a bătrânilor. E destul de încâlcit totul. Și modul în care frate-meu s-a instalat la Stroiești, investind, fără a mă consulta (măcar pro forma) asupra intențiilor sale, modul discreționar în care acționează... În fine, toate acestea conțin, în ele însele, ceva dezamăgitor și trist” (p. 39).  
 
Poetul încearcă să se detașeze de toate intențiile egoiste ale fratelui: „Am cinat, am stat de vorbă și ne-am culcat devreme, în camera dinspre apus (nu în cea de la stradă, unde, prin tradiție, eram cazați). Dar lucrurile se schimbă lent, gradual, potrivit planurilor urzite de frate-meu și de nevastă-sa. Au apărut și ei a doua zi, pe la prânz. Vorbă multă, oarecare trufie, utilizarea frecventă a pronumelor personale eu și noi și a pronumelui posesiv al meu. Țanțoș, frate-meu umblă ca un stăpân prin mica proprietate comună, secondat de ochii vicleni și furișați ai nevesti-sii. Cât privește programul bătrânilor pentru la iarnă, eu le-am spus că ori mergem noi, băieții, cu schimbul, să-i ajutăm, ori vin ei în apartamentul Danei. Mama vrea, tata nu prea: drum, transport etc. etc. «Mai meditați», le-am zis” (p. 46).  
 
Relațiile dintre frați ajung pe un făgaș nesigur. Fiecare și-a ales propriul drum în viață: Dinu – doctor în București (meserie pe care va ajunge să o regrete, după asalturile neîncetate ale mamei, ce îi cerea mereu consultații și tratamente pentru boli imaginare), iar Poetul – scriitor de mare valoare, om de cultură. Idealurile lor existențiale, modurile de viață sunt profund diferite. Până și părinții fac diferență între ei: „Frate-meu exercită (doctor fiind, având bani și asigurându-le asistența medicală, ce reprezintă una dintre obsesiile mamei, îndeosebi) o puternică influență asupra bătrânilor. Eu? Scriitor? Ce meserie e asta?...” (p. 54).  
 
Poetul Eugen Dorcescu nu dorește părinteasca locuință ca pe o proprietate, ci ca pe moștenire demnă de respect, pe care își dorește să o înnobileze cu roadele muncii sale intelectual-artistice: „Iar eu, am avut un dialog prelungit cu frate-meu, într-o zi, când veneam împreună de la Târgu-Jiu. Am dialogat, așa cum ne găseam noi în mașină, doar noi și Bunul Dumnezeu. I-am spus că eu voi renunța la dreptul meu în favoarea lui. A fost oarecum surprins. Dar n-a refuzat. A zis chiar că, eventual, poate compensa financiar această pierdere. Discuția a fost reluată, tot între patru ochi, în beci. Am hotărât să amânăm orice decizie, spre a n-o traumatiza pe mama. Am stabilit că: eu îi las lui totul (nici la partaj nu mă prezint, o să vorbesc mâine-poimâine cu Lucian Bercea, să văd cum se procedează), dar formulez trei condiții: – să pot merge acolo oricând, pentru un timp; – să-și poată petrece concediul acolo Alina și familia ei; – să fixez pe zidul casei o placă memorială, ce va atesta că am copilărit aici. A fost de acord, ba chiar a adăugat că ar fi bine să amenajăm și un mic spațiu muzeal etc.” (p. 143).  
 
În final, relațiile fraterne se diluează, vechile înțelegeri sunt uitate: „Poate că, în cele din urmă, dacă frate-meu nu mă alungă, voi lăsa manuscrise, arhivă, într-un mic muzeu, într-o casă memorială, chiar la Stroiești. De altfel, însuși frate-meu s-a referit, cândva, la un asemenea memorial. Dar, între timp, relațiile s-au deteriorat (relațiile frate-frate)” (p.175).  
 
Societatea postrevoluționară  
 
Într-un alt registru, putem discerne nemulțumirea Poetului, revolta sa împotriva conducătorilor ce-și umilesc poporul. De pildă, bolnavii, bătrânii sunt forțați să stea, pentru medicamente, la cozi interminabile: „Au reînceput cozile la medicamente. De 16 ani, nu se rezolvă această meschină aprovizionare cu medicamente compensate a mulțimii de bolnavi. Bănuiesc de ce nu se rezolvă: fiindcă nimeni din conducere, niciunul dintre acești parveniți cinici nu are interes să se pună capăt batjocoririi bolnavilor, care, cei mai mulți, sunt bătrâni. Ce bine ar duce-o ei, conducătorii noștri (toți iubitori de bani și petreceri, toți nudiști, bețivi, inconștienți), dacă n-ar mai fi în țară niciun pensionar (mereu se spune că sunt prea mulți)” (p. 285). Demască nefastele consecințe ale Revoluției din ʼ89: direcția greșită: „A luat-o pe un drum prostesc țara noastră. E bine că am scăpat de comuniști, dar e rău că am încăput pe mâna hoților și a psihopaților” (p.288); perpetuarea modelului comunist: „S-a întâmplat și după 1990 ce s-a întâmplat în 1950: au fost instalați în funcții și «poziții» tot felul de neisprăviți. Acum, însă, din pricina democrației, e mai greu să-i clintești. Democrația e vulnerabilă la impostură și ticăloșie. Va dura mai mult eliminarea lichelelor și a incapabililor” (p.294); lăsarea de izbeliște a scriitorilor, a artiștilor: „E prea mult, e o mitocănie, e un semn de colaps cultural să lași un artist în voia sorții. Ce se poate spune despre o lume în care scriitorii abia dacă au ce mânca? Acesta este locul rezervat spiritului în vremurile noastre (și, într-un anume fel, acesta a fost, se pare, mereu)” (p. 117).  
 
Scriitorimea  
 
Iluștri scriitori ai culturii românești (Virgil Nemoianu, Bartolomeu Valeriu Anania, G.I Tohăneanu, Petre Stoica etc.) sunt evocați în diverse momente, sunt reproduse conversații memorabile, sunt relatate întâmplări, se fac comentarii asupra operelor lor etc.  
 
Jurnalul oferă o mărturie inedită, de tip documentar, despre viața și opera Poetului în relație cu importanți oameni de cultură: Al. Philippide, Mircea Ciobanu, Virgil Nemoianu, Valeriu Anania, Rosa Lentini, Adriana Iliescu, Coriolano Gonzales Montañez etc.  
 
Situația grea în care s-a ajuns, „într-o lume și vreme mârșave”, într-o țară condusă de incompetenți, manipulatori, cu „politicieni vicleni și hoți, potlogari, impostori, oligarhia semidoctă, mulțimea sărăcită și disperată, oamenii de gust și de talent umiliți, aduși la nivelul supraviețuirii”, în care intelectualii nu au loc, în care scriitorii sunt tot mai puțini, unde prostia este regină: „Nu se mai poate trăi! Scriitorii (specie rară) sunt înjosiți – fie prin atracția banilor, fie prin năvala impostorilor“(p. 54).  
 
Lipsurile materiale, scumpirea alimentelor, pensiile mici, politica unui guvern corupt etc. afectează enorm traiul scriitorilor, umilindu-i: „Prețurile urcă amețitor de la o zi la alta, acum se scumpește zahărul și, drept urmare, lumea cumpără în cantități sporite, să-și facă o rezervă, ca pe vremuri. Ce mizerie! E umilitor să tot socotești, să-ți fie cvasi-inaccesibile lucrurile strict necesare. Sărăcie sordidă, clasă politică incapabilă și coruptă, confuzie generalizată” (p. 81).  
 
În aceste condiții, cantina devine, temporar, un topos. Scriitorilor nevoiași – personalități în breaslă – li se oferă un prânz decent, o șansă de a se întâlni, de a discuta: „Ieri, la prânz, ne-am întâlnit, la cantină, cu Anghel Dumbrăveanu. Am luat masa împreună. E ceva halucinant în toată povestea aceasta. Pensii mici, bani trimiși la cantine, oameni, care au muncit, au avut funcții, sunt scriitori cunoscuți etc., bântuie orașul de la un capăt la altul, ca să primească un prânz. Nu se știe dacă Uniunea trimite banii la timp. Totul e incert” (p. 103). Poetul oferă o listă de 15 scriitori care iau prânzul la cantină – un dureros document istoric, condamnând, indirect, regimul politic indiferent față de aceste valori: „Suntem 15 scriitori săraci, cărora Uniunea le oferă prânzul la o cantină-restaurant studențească. E un prânz onorabil (vegheat atent de administrator, respectabilul domn Apăvăloaie): zilnic, masă rezervată, servire ireproșabilă. Iată și lista celor 15 – așa, pentru viitorime. Ca să rețină și urmașii ce ispravă minunată a făcut marea revoluția capitalistă din decembrie 1989, în elanul ei de propășire cultural-artistică a României. Iată, așadar, lista oamenilor de condei, beneficiari ai mesei calde cotidiene: Oli (cercetător științific principal, doctor în filologie), Lucian Bureriu, Iosif Caraiman, Laurențiu Cerneț (fost deținut politic), eu (doctor în filologie, fost redactor-șef și director de Editură), Anghel Dumbrăveanu (fost secretar al Asociației Scriitorilor, fost redactor-șef adjunct la «Orizont»), Ion Jurca-Rovina, Oberten Janos, Draga Mirianici, Ioan Peianov, Erika Sharff, Mircea Șerbănescu, Eugen Tănase (profesor universitar doctor docent), Aurel Turcuș și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, căci a fost trecut ulterior, Aurel Gheorghe Ardeleanu (prozator, dramaturg și sculptor)” (p.106).  
 
În contrast cu malițiozitățile unor „comentatori amatori”, Virgil Nemoianu, Ion Arieșanu, Mircea Pora, Adriana Iliescu etc. cred în talentul și în izbânzile artistice ale lui Eugen Dorcescu: ,,Au început, oare, controversele pe seama operei mele, acele controverse pe care le prevedea Ion Arieșanu? Zilele trecute, am găsit pe Internet o mirare a unui critic, sau, mă rog, a unui ins, care găsea «stupefiantă» așezarea mea alături de Cărtărescu, așezare operată de Virgil Nemoianu. Contextul e larg, se discută, dacă țin bine minte, starea actuală a criticii. N-am citit destul, m-am oprit la pasajul ce mă interesa direct. Acel «stupefiant» spune îndeajuns despre deruta subconștientă a semnatarului (și a altora). Autoritatea lui Virgil Nemoianu reprezintă cealaltă baricadă. Și astfel, în mod necesar și firesc, se naște disputa” (p.229).  
 
Călătoria  
 
Poetul pornește în călătorii, de îndată ce se eliberează de problemele financiare. Pe de o parte, de dragul lui Oli, dornică să-și vadă fiica și nepoții stabiliți la München, pe de altă parte, pentru a se căuta pe sine. O călătorie exotică, într-o insulă fascinantă, romantică, i-a prilejuit scrierea volumului Drumul spre Tenerife (Timișoara, Editura Eubeea, 2009). „Drumul şi calea sunt în poezia lui Eugen Dorcescu simboluri sensibil diferenţiate, care au însă aceeaşi ţintă spirituală: Tenerife, respectiv Nirvana. În proiectul existenţial pe care îl reflectă opera, Tenerife, simbolul criptat artistic în «Drumul spre Tenerife» (2009), marchează ultima etapă în calea spre «Nirvana», titlu al unui volum apărut în 2014. Aceasta este una dintre diferenţele semantice notabile: drumul admite şi o călătorie concretă, spre o destinaţie terestră, pe când calea este categoric spirituală, pretându-se doar la proiecţii abstracte. Drumul spre Tenerife este, în opera dorcesciană, un arhetip al drumului spiritual, desfășurat într-un singur sens, în conștiința ființei lirice. Este un concept integrator, cu o referință amplă, care se pretează la o abordare semiotică” (Mirela-Ioana Dorcescu, Drumul spre Tenerife – o călătorie dinspre simbol spre referent, CICCRE, 2019).  
 
O atare inițiere în călătoria spirituală o propune nostalgicul Cântec de călătorie (1): „demult demult când Râul era Râu/ nu curs de apă putred și molâu/ când fânul unduia până la brâu/ când cerul era cer și norul nor/ când verdele sclipea amețitor/ când te-ntâlneai cu Domnul în pridvor/ când te trezeai la ziuă cel dintâi/ cu soarele zâmbind la căpătâi/ cerându-ți să-i vorbești și să-l mângâi/ când noaptea ațipind zăreai prin geam/ cum cade luna-n ulmi din ram în ram/ când te-nveleai în vis ca-ntr-un balsam/ demult demult cânt drumul era drum/ nu un infern de șanțuri și de fum/ când drumul lin și alb vălurit/ curgea din infinit în infinit/ când erau tați și mame și copii/ nu simple acuplări ci căsnicii/ când munții revărsau pădurii și vii/ când negura urca din văi tiptil/ când te culca săgeata unui tril/ demult demult pe când erai copil”.  
 
Vizitele din Germania și Belgia în 2001, alături de angelica Olimpia, au rămas adânc întipărite în memoria afectivă a Poetului: „Am petrecut în Germania (și în Belgia, la Bruxelles) o lună (patru săptămâni). Am vizitat minunata localitate Lindau, Wasserburgul (pe Inn), iar din Bruxelles (unde am stat o săptămână) am făcut un drum spre Waterloo” (p. 74).  
 
Münchenul este un oraș viu, unde, deasupra de „Die Isar”, simte prezența acelui acies animae, care înviorează articulațiile lirice și vitale al Poetului: „Münchenul nu este un oraș lipsit de suflet. Și sufletul lui este sesizabil, așa cum s-a întâmplat, de pildă, aseară, în marea piață, animată, plină de indefinisabile efluvii... Poate că acolo este inima orașului. Pulsând. Sufletul este Die Isar. Iar duhul, acies animae, se află, desigur, undeva, deasupra marilor catedrale” (p. 164). Acolo, la München, a planificat să-i facă soției un cadou inedit, o excursie la Veneția.  
 
„Veneția ne-a întâmpinat, așa cum mi-o aminteam, cu incredibila, cu neverosimila ei frumusețe. «Veneția», am afirmat eu, demult, absolut spontan, «Veneția este într-atât de frumoasă, încât poate nici nu există!» Cu voia lui Dumnezeu, ceea ce am dorit de 20 de ani (s-o aduc pe Oli la Veneția) s-a împlinit. Mâine, o zi întreagă vom colinda prin Veneția lui Thomas Mann și a lui Eminescu. Poate și prin Veneția mea, cine știe?” (p. 170).  
 
Dar și țara le-a oferit momente care au rămas intens în memorie: excursia de la Gărâna alături de Lenuța și Livius: ,,O atmosferă (o senzație) hoffmaniană, de frumusețe și pustietate sinistră, aici, la Gărâna. «Parcă-i un cimitir», spunea Oli aseară. «Cu monumente îngrijite, în care locuiesc numai spiritele oamenilor. Iar oamenii vin o dată pe an, să îngrijească aceste case, aceste monumente». Nu e chiar așa. Am aflat că iarna e destul de multă lume, sunt schiori pentru Semenic, diverși inși petrec aici Crăciunul, Anul Nou. Și peste an, mai apar grupuri mici sau persoane izolate, e și un festival muzical (3 zile), dar, totuși, pulsația vieții lipsește. Este, în jur, natură. Ei, și? Și mie îmi place marea, dar la Veneția. Și mie îmi place râul, dar la München. Râul plin de poduri, de lumini adânci, de întregul vis al sufletului omenesc. Pe vremuri, iubeam sălbăticia naturii, pădurea, Sohodolul, în solitudinile lui, pe care le populam cu himere” (p. 296).  
 
München, orașul în care Dana a ales să se stabilească, a fost vizitat deseori de către Poet și Oli: „aerul din Germania, aerul Bavariei – forța, puritatea, limpiditatea lui, calmul lui nordic, puțin înfricoșător. Nordic? E un fel de a spune, Münchenul nu e în nord și, totuși, am tot timpul senzația că stăpânirea Septentrionului se întinde și aici” (p. 423).  
 
Despre Germania, scriitorul francez Anatole France, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921, încântat de frumusețea locurilor, spunea că „«LʼAllemagne cʼest le pays des fées»” (p. 504).  
 
 
 
Tenerife  
 
Drumul spre Tenerife generează alte drumuri „pline de sens și țel”: „trei poeți spanioli – doi bărbați și o femeie: Rosa Lentini, din Tarragona; Jesús Hilario Tundidor, din Madrid; și Coriolano González Montañez, din Tenerife” (p.449), invitați la Librăria Joc secund din Timișoara, au fost fascinați de poezia și prezența lui Eugen Dorcescu. Poetul a învățat limba spaniolă, nu atât pentru a putea coresponda în spaniolă cu ușurință, cât pentru a-și traduce volumul Drumul spre Tenerife în castiliană. A pecetluit în Tenerife prietenia sa, pe viață, cu poetul spaniol Coriolano Gonzáles Montañez. A trăit din plin pe Insula unde și-ar fi dorit să emigreze, cu voia lui Dumnezeu: „Dacă ar fi posibil, m-aș muta acolo imediat. Aș lua-o pe Oli și aș pleca, ne-am stabili în Tenerife și n-am mai reveni niciodată” (p. 524).  
 
Tenerife tămăduiește, purifică, revitalizează ființa artistică a Poetului: „Ceva s-a schimbat radical în ființa mea după (în) vara aceasta. Drumul la Tenerife și Drumul spre Tenerife sunt două repere, de fapt, un singur reper, în viața mea empirică și artistică. S-a deplasat, s-a reașezat, undeva în adânc, o placă tectonică a ființei mele. Sunt altul, fiind eu însumi, mai mult ca oricând” (p. 522).  
 
Acolo se simte liber, acolo se exprimă liber sufletul său de artist: în Tenerife, reminiscența Paradisului terestru.  
 
Mama  
 
Mama, unul dintre personajele cele mai complexe ale diarististicii lui Eugen Dorcescu, este titulara secțiunii a doua a cărții: GENITRIX. Portretul îi este realizat printr-o extinsă și profundă analiză psihologică, prin reproducerea unor dialoguri, prin reținerea gesticii, a mimicii semnificative etc.  
 
Mama îşi dezvăluie complexitatea, printr-o caracterizare indirectă, ce reiese din modul său de a se raporta la întreaga familie și la celelalte personaje: Angelica, Nuța sau Măruța, dar și printr-o caracterizare directă, realizată de Poet, de soția sa Oli, de fratele Dinu, de cumnata Gabi. În familie, mama îmbracă haina maternă într-o dublă ipostază: pe de-o parte, își exercită maternitatea într-o relație cvasi-conflictuală cu cei doi fii, iar pe de alta, are rolul mamei autoritare, care, printr-o atitudine de dominație, caută să controleze totul.  
 
Ca „dascăl de modă veche”, mama este un intelectual rafinat, prețuiește frumosul, este pasionată, chiar și la o vârstă înaintată, de literatura de calitate, poezie și cultură. Citește capodopere, ascultă muzică clasică, urmărește tot ce se întâmplă în preajma sa, dar și la televizor, caută să atragă mereu atenția. Deși se apropie de 100 de ani, încă se caută pe sine, creează impresia că personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă: „Noutatea este, cum am mai spus, că încearcă să atragă atenția asupra ei într-un mod ingenios – cu apa de colonie. Uneori, precum azi, după toaleta matinală, emite un apel imperios prin mijlocirea parfumului. L-am simțit din bucătărie. Câtă feminitate! La 94 de ani...”(p.255).  
 
Nu încape nicio îndoială că legătura telefonică cu mama dezvăluia o depresie generată de vulnerabilitatea trupului (starea ei de sănătate), dar și dorința ei legitimă de a nu fi abandonată de fii: „A telefonat mama. M-a impresionat că tata are – zicea mama – mereu ochii plini de lacrimi. Nu fiindcă ar plânge (sau, mai știi? Poate că ceva din el chiar plânge), ci, pur și simplu, îi lăcrimează ochii încontinuu. «Să nu ne uitați, să nu ne părăsiți», mi-a zis ea. Această teroare psihică, a neputinței, a bătrâneții solitare, îi chinuie. Pe de altă parte, în mod inexplicabil, e ca și cum subconștientul i-ar fi împins exact în această fundătură. Oamenii se comportă inexplicabil. Iubirea de sine și ura de sine coexistă. Părinții, de pildă, clamează mereu această nevoie de apropiere, această singurătate, dar, când te afli acolo, fac în așa fel, încât mai că te îndeamnă să pleci. Când veneau ei (aici – la București, aidoma), abia așteptau să plece acasă. S-au instalat definitiv în singurătatea și la distanța care le permit să sufere (să-și exercite ura de sine?)” (p. 98).  
 
Expertă în arta disimulării, mama își păstrează feminitatea în toate împrejurările. În momentul în care își dă seama că fiul nu a căzut în capcana întinsă abil, se supune regulilor impuse de el. Așteptată de familie la masa de sub vișin, ea apare cu întârziere, dar demnă, elegantă: „îmbrăcată adecvat, adiind ușor a parfum, zâmbind și dispusă la dialog. Și conviețuirea s-a desfășurat la fel de convenabil, pe toată durata sejurului” (p.152).  
 
Sincer, atent la toate detaliile, dornic să își cunoască mama, Eugen Dorcescu reușește să-i redea personalitatea, farmecul, dar și acel ceva supărător și neînțeles, ce sugerează misterul acestei „forțe telurice”, cum o definește Oli. Îndrăznesc să afirm că acesta este cel mai complex portret al mamei din literatura română: „Fapt e că mama e un teribil dictator. Nimic nu e întâmplător în comportamentul ei cu ceilalți, deși, uneori, așa ar putea să pară. Mereu a fost cineva care a avut grijă de ea. Și acum au toți grijă de ea. A știut cum să-i pună în mișcare, spre a-i sluji, pe cei din jur. Și i-a izgonit pe cei care ar fi putut diminua acest sprijin. Soțul, copiii – pe de o parte; socrii, cuscrii, nurorile, pe de alta. După o vreme, a trecut și nurorile în prima categorie, a văzut că sunt dispuse să slujească. Are o gamă nesfârșită de procedee. Elementul central este ipostazierea slăbiciunii ei funciare, a bolilor ei. Ca urmare, cei din preajmă trebuie, vrând-nevrând, să preia orice sarcină cât de cât dificilă. Ei, mamei, nu-i rămâne decât să-și aleagă, cu grijă, mâncarea (există și o semiotică, aluzivă, a meniului: «Nu pot, îmi face rău», «Eu am un stomac sensibil», «Vai, ce rău mi-a fost azi-noapte» ș.a.m.d.). În relațiile directe, scala comportamentală pornește de la drăgălășenii bine țintite, trece prin implorări, urcă spre reproșuri și se încheie cu formele violente ale crizei («Mor, gata, s-a terminat. Cheamă-l pe frate-tău»; «Lasă, o să-mi fac moarte singură, să văd ce mai spuneți atunci»; «O să ne găsiți morți pe-amândoi, atunci să văd ce-o să faceți»). Și metoda izbutește. Nu doar copiii, ci și unii dintre străini sunt subjugați. Gelu, Nuța vin de zece ori pe zi să vadă ce face mama, în timp ce ea nu-i vizitează niciodată. O ceartă pe Angelica, iar frate-meu se teme că, astfel, riscă să o alunge. Dimpotrivă. Mama știe că Angelica are nevoie de bani, ca urmare, din când în când, se arată crunt nemulțumită, ceea ce induce o mare spaimă de concediere în Angelica (vicleană și ea, desigur, dar dominată de mama). Treptat, mama s-a conturat drept cel mai puternic personaj din familie. Nesupunerea mea o pune, uneori, pe gânduri. Dar știe (și o spune) că sunt «bun» («Ochii tăi cei buni...»), că mă poate îmbuna. De aceea, o laudă pe Alina, o alintă pe Oli («fiindcă așa mare grijă a avut ea de mine, când ați venit a doua oară»)... Ce personaj balzacian (chiar mai mult și mai altfel) ar fi mama” (p. 152-153).  
 
Pierderea soțului o năucește: „Mama este profund deprimată și dezorientată după moartea tatei. Și este normal să fie așa. Cu atât mai mult cu cât el, tata, prelua întreaga ei povară de a exista. El o elibera de chinul existenței, trăia în locul ei. Privită ca sursă a unui limbaj specific, mama deține un singur semnificat: conservarea egoului. Conservarea de sine, cu orice preț. Semnificanții sunt multipli: reproș, implorare, amenințare, lacrimi, criză... Funcția enunțului este de a-l supune (cu forța, dacă e nevoie) pe interlocutor, de a-l face să slujească egoului ei. Eu m-am sustras, de timpuriu, acestei tiranii” (p. 195).  
 
Mama se îngrijește temeinic, dar cu mare teamă, de propriul trup: „și-a oferit, decenii în șir, satisfacția de a merge la băi, la tratamente, la odihnă, cu scopul, mărturisit, de a se «păzi», de a-și «menaja» sănătatea. A reușit. Și e foarte bine așa... Mama e un adevărat fenomen. E o «forță telurică», după spusa lui Oli” (p. 196).  
 
Poetul este îndurerat de neliniștile și suferințele mamei, care au împiedicat-o să trăiască normal: „Mama nu s-a bucurat niciodată că trăiește, nu s-a bucurat de viață, n-a trăit, ci a vrut ca trupul să nu-i moară, știind, totodată, că așa ceva nu e cu putință. De aici, suferința, exasperarea ei. Viața ei seamănă, a semănat mereu, cu o agonie. Iar acum, când agonia aceasta se apropie de sfârșit, exasperarea ia înfățișări, cu atât mai acute și mai dramatice, cu cât, fizicește, sunt mai lipsite de putere. Ar fi interesant un asemenea personaj? Ar putea trezi curiozitate, ar putea stârni reflecție? Iarăși nu pot răspunde. Mă îndepărtez de acest subiect, exact în măsura în care, prin forța lucrurilor, sunt implicat, particip, consangvinic, la dramă. Asist la încheierea unei agonii ce durează de multe decenii. Când (și de ce) o fi început agonia aceasta? Poate când a murit frățiorul meu, Gheorghe. Sau, chiar mai devreme, când mama avea patru ani și tatăl ei, Matei Dorcescu, a murit într-un accident, lăsându-le orfane pe cele patru fiice ale sale” (p. 450).  
 
Un episod din care reiese clarviziunea mamei, aflată într-o stare de contemplare și meditație, este cel din toamna anului 2005, când aceasta îi comunică, surprinzător, Poetului că anul 2010 va fi anul morții ei: „Stă ca un sfinx, așa cum stătea și la Stroiești, acolo, în curte, sub bolta de viță, pe scaun, lângă masă. Cel puțin pentru moment, e contemplativă, meditativă. Mama – cristal pur al depresiei. Singură, în infernul solitudinii. Singură cu orgoliul și gândurile ei. De aproape un secol” (p.226).  
 
După operația pe inimă a lui Oli, mama Poetului simte suferința lui și durerea soției acestuia. Ca alma mater, protejează, asigură climatul necesar vindecării, crește în ochii copiilor săi maturi.  
 
Plimbările prin urbea timișoreană, la brațul Poetului, vitalizează spiritul mamei. Aici se pune pe picioare. I se acordă toată atenția. Iar răspunsul mamei este pe măsura îngrijirii de care beneficiază: „mama continuă să fie cuminte. Face mari eforturi să nu deranjeze, să nu supere. Noutatea este, cum am mai spus, că încearcă să atragă atenția asupra ei într-un mod ingenios – cu apa de colonie. Uneori, precum azi, după toaleta matinală, emite un apel imperios prin mijlocirea parfumului. L-am simțit din bucătărie. Câtă feminitate! La 94 de ani” (p. 255).  
 
Mama, învățătoarea propriilor copii, își cultiva frica de moarte, mai ales după ce a rămas văduvă și singură în casa de la Stroiești. „Viaţa întreagă/ nu te-ai gândit la nimic altceva:/ Numai la moarte”, afirmă Poetul în legătură cu ea în Elegiile de la Bad Hofgastein, 1. Plângea de durere și de singurătate, cu toate că nu era uitată de copii. A murit nu în anul în care a prezis, 2010, ci în 2009. A părăsit dramatic lumea aceasta, strigându-și fiii, aflați departe. Împrejurările în care s-a stins sunt dezvăluite într-un poem cutremurător din aceleași Elegii de la Bad Hofgastein: „Într-o dimineaţă, ca/ oricare alta, la/ora şapte,/verişoara Măruţa mi-a/ telefonat şi mi-a spus/ că o veghease pe/ mama întreaga/ noapte./ Şi că, la cinci,/ nici un minut mai târziu,/ nici un minut mai devreme,/ mama s-a trezit, pentru/ o fărâmă de timp,/ şi-a-nceput/ să mă cheme./ M-a strigat, cu glas mare,/ pe nume./ M-a strigat, de pe pragul,de pe/ culmea aceea,/ dintre lume şi lume./ Apoi a recăzut/ în muta ei agonie/ şi ne-a părăsit fără a primi/ vreun răspuns./ Eu nu am auzit strigătul/ acela./ Vai mie!” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 4). Cum se mistuie omul în Ființă!  
 
 
 
Oli  
 
Olimpia Berca, soția de atunci a autorului, este gingașă, cu suflet de copil, dar are grave probleme de sănătate, care îl afectează, îl îngrijorează pe soțul ei, ce îi acordă toată atenția și tot sprijinul. Amintirea infarctului ei de la începutul anilor ʼ90 este recurentă. „Grele-ncercări pentru o biată inimă” (Judecători, 6:16): „Existența noastră a luat un curs mai tensionat, mai dramatic, după 1992, când Oli a avut acel infarct. Iar boala a fost favorizată (vreau să spun, apariția bolii) de toată demența instalată după 1990, de presiunea enormă exercitată asupra ei de așa-zișii prieteni, mari revoluționari, care îi împuiaseră capul cu tot felul de prostii. Atunci s-a pus pe alergătură, atunci a intrat într-o fierbere irațională, atunci a început să aibă mari inițiative capitaliste (reviste, cursuri universitare), să facă eforturi ce întreceau cu mult puterile ei” (p. 308).  
 
Până în acel moment, Olimpia-Octavia a împărtășit cu Poetul Eugen Dorcescu o iubire unică. Nici suferința, nici teama de moarte nu au putut afecta conexiunea imuabilă dintre ei.  
 
Poemele soțului, în special cele de după Revoluție, au răscolit-o mereu pe Oli, care, în pofida inteligenței și a cunoștințelor serioase de literatură, vedea în melancolia eului liric urmele unor vagi infidelități: „Aseară, Oli a citit manuscrisul Elegiilor. Cum se întâmplă mereu, de la o vreme, poeziile au indispus-o foarte tare, le aplică o lectură referențial-biografică, încearcă să descifreze în ele (deși n-o spune deschis) reminiscențe ale unor experiențe ce i-au stârnit (și îi mai stârnesc încă) gelozia. Multe necazuri i-a adus această gelozie. Nu zic (n-am cum) că n-ar fi fost uneori motivată, dar a și exagerat și continuă să exagereze – ceea ce e absurd” (p. 96). Reacțiile impulsive ale soției umbresc bucuria Poetului în fața unui nou volum de versuri și îi accentuează singurătatea. „«În tine sunt doi oameni», îmi zicea aseară. «Omul secret, cel care se dezvăluie în scris, nu are de-a face cu celălalt. Când mă gândesc, de exemplu, că mergem pe stradă, bem cafea, ne plimbăm, eu mă uit în magazine etc., iar tu ai o stare de spirit care..., te gândești la..., de fapt, tot timpul, în mintea ta e atmosfera din Elegii...». Nu-i ușor, așadar, să scrii, chiar cu o soție atât de cumsecade și de instruită cum e Oli. Gelozia și repezeala îi fac și acum, cum i-au făcut întotdeauna, tot felul de farse. Încât, temporar, pierde din vedere esențialul. Repet: temporar, doar temporar” (p.104). Feminitatea unor asemenea reacții, ca și dragostea ce le determină sunt indiscutabile.  
 
Poetul Eugen Dorcescu face din îngrijirea și ocrotirea lui Oli un program de viață. Ea este prioritatea lui absolută. Ar vrea să schimbe întreaga lume pentru a-i fi bine ei: „Cum s-o apăr de sărăcie? De faptul că Dana a plecat și ne-a abandonat? Că nepoților înșiși, potrivit vârstei lor, le pasă de noi, dar, de fapt, nu le pasă? Iată cum îmi încep ziua. Coșmarurile nocturne mă catapultează în coșmarul diurn” (p. 115).  
 
Nădejdea că Dumnezeu „nu-i va lăsa și nu-i va părăsi”, precum au făcut-o cei din familie, îl îmbărbătează atunci când Oli trece, în solitudinea lor de neînțeles, prin nenumărate încercări dureroase. În asemenea clipe, Poetul așteaptă un înger care să compenseze întru totul îndepărtarea nefirească a fiicelor: „Și când mă gândesc la ortoped, la posibila intervenție chirurgicală, la alte și alte drumuri pe la doctori... Singur! Dana, la München. Plină de retorice remușcări. Alina – aici, dar fără nicio grijă. Însă, cum am zis, cum zic mereu: Îl am pe Dumnezeu. Nădăjduiesc să trimită El îngerul, în chip văzut, îngerul care să ne vegheze bătrânețea. Să trimită îngerul și, totodată, să-mi dea putere – în duh, în trup –, spre a-mi purta crucea” (p. 289).  
 
Oli îl însoțește pretutindeni pe autor, participă la toate evenimentele din viața sa. Ea îl apreciază și îl iubește cel mai mult. Este sufletul lui pereche. Devotată, plină de omenie și de dragoste, rafinată, elegantă, este o prezență luminoasă, pentru care epitetul „angelică” este cel mai potrivit.  
 
Adam  
 
Secțiunea a treia, ADAM, închide seria Jurnalelor dorcesciene, exprimând conștiința condiției telurice a omului. Și adevărul relației unice, atotcuprinzătoare, cu Dumnezeu. Nu este vorba despre Adam cel vechi. Ci despre un Adam mântuit și întors în grădina Paradisului (Tenerife). Aici se întregesc și se sintetizează concluziile întregului volum, anticipate de poemul plasat pe pagina de gardă: „În lume, deci, suntem doar eu şi El” (ADAM).  
 
Dacă primele două capitole elogiază prototipul tatălui și al mamei, în ultimul capitol, Poetul se definește prin legătura sa indestructibilă cu Dumnezeu, Cel cu care a avut șansa rarisimă să comunice: „N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./Aseară am vorbit cu Dumnezeu./La fel de clar,de simplu, de senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin....” (În tăcere).Comunicarea Poet-Dumnezeu are loc în tăcere, în Abis: „E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/Iradia în fiecare gând,/În fiecare şoaptă şi impuls,/În fiecare zbatere de puls./Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/Discursul în tăcere s-a mutat,/Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/Tăcerea era drumul către El./Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis” (În tăcere).  
 
Poetul, împreună cu soția sa, reconstiuie cuplul primordial, din Paradis. Aspirând spre mântuire hristică și spre Dumnezeu, Poetul proiectează o triadă metafizică – Adam, femeia sa și Dumnezeu: „Am rămas doar cu femeia mea. Ca Adam. De fapt, nici nu era cu putință altfel. Eu, femeia mea și Dumnezeu” (p. 437).  
 
Echilibrul familiei a fost perturbat în mod perfid. Două persoane insidioase par a fi direct răspunzătoare de neînțelegerile familiale: „Între mine și frate-meu: cumnată-mea (poate, indirect, și mama). Între Oli și Dana: Mina. Dumnezeu să mă ierte dacă greșesc” (p. 438).  
 
Poetul este protectiv și auto-protectiv – își ocrotește apropiații de orice aură negativă, de influențele nefaste ale vremurilor. Este conștient de natura sa adamică, dar dorește mântuirea și iluminarea, țintind foarte sus pe axa spirituală: „Vreau să o protejez pe Oli de orice impact cu experiențe negative. Pe de altă parte, trebuie să am grijă de mama și să cultiv raporturi normale cu copiii. Cu bunăvoință, deci, cu dragoste, dar fără exaltare. Sper ca Duhul Domnului să mă lumineze. Sunt păcătos, sunt nevrednic, e adevărat, dar sunt slujitorul Lui și nu caut ajutor, îndurare, sfat și (i)luminare niciunde decât la El – El Shaddai, Atotputernicul” (p.439).  
 
Vârtejul existențial este o înnebunitoare sursă de întrebări fără răspuns, însă alinarea Poetului vine din adevărul Sfintelor Scripturi: „A fost bine că ei doi, părinții, au rămas acolo? A fost rău? Greu de spus. A fost. Acum casa se degradează încet... Să revenim, deci, în prezent și să ne ocupăm de ale noastre. Și ale noastre țin de duh, nu de materie. Țin de «casa nefăcută de mână, veșnică, în ceruri...»” (2 Corinteni 5,1) (p.455).  
 
Aici, în acest capitol, dar și în integralitatea Jurnalelor, Poetul Eugen Dorcescu este, cu adevărat, „ființă întru mântuire”: „Totul e minunat, fiindcă e plin de un mister infinit. În lumea creată de Yah Elohim și mântuită de Iisus. Eu însumi sunt ființă întru mântuire, mai degrabă (și mai presus) decât ființă întru moarte” (p. 460).  
 
Dorința Poetului este de a trece prin foc în lumea cealaltă. Însă se reîntoarce în pământul matern, dorește ca urna să îi fie înmormântată: „mama înseamnă pământ, înseamnă mormânt teluric. Focul e cu totul altceva și alegerea lui probează refuzul destrămării lente, organice, în amnezia maternă a Terrei. Acesta mi se pare a fi mesajul subliminal al deciziei mele de a-mi încredința focului rămășițele pământești” (p. 499).  
 
Sculptorul Aurel Gheorghe Ardeleanu a executat, din proprie inițiativă, portretul în bronz al Poetului, „o copie la indigo”, o sculptură ce probează intuiția perfectă a ,,naturii intime a modelului”, asemănat cu Sfântul Sebastian: „Il est puissant et silencieux, comme moi-même. Et il nʼembarasse personne. Il est présent, bien sûr, mais dʼabord pour soi, et seulment après pour les autres. Surtout, il est présent pour Celui qui est, pour lʼEsprit, pour ce qui est durable, sans fin. Jʼexagère, peut-être?” (p. 363) („E puternic și tăcut, ca mine. Și nu împovărează pe nimeni. Este prezent, desigur. Dar, mai întâi, pentru sine și abia apoi pentru alții. Mai cu seamă, el este prezent pentru Cel care este, pentru Duhul, pentru ce e durabil, fără sfârșit. Exagerez, poate?”).  
 
Întreaga familie cere și primește protecția Poetului. El se îngrijește de tot. Este implicat trup și suflet în necazurile tuturor. Bunăoară, este compasiv cu toți la moartea, ca și la slujba de pomenire a lui Ani, sora soției sale: „Iar Oli, cum spuneam, stătea, cuminte, pe bancă, îndoită de durerea care o chinuie de săptămâni întregi și cotropită de întristare. Plângea tăcut, ca un copil, cu batista strânsă în pumn, mică, slabă, neajutorată... Am mângâiat-o blând, pe obraz, am încercat, astfel, să-i dau un dram de curaj, s-o întăresc. E așa dependentă de mine! Până și Arjana e dependentă, în împrejurările date, de mine” (p. 364).  
 
Patern, devotat și ferm, Poetul Eugen Dorcescu anihilează orice amenințare exterioară care încearcă să pericliteze liniștea familiei. De îndată ce realizează că Mina este toxică, uneltind pentru a distruge unitatea familială, se hotărăște să rupă relațiile cu prietena intrigantă: „Am decis, totuși, să închei, definitiv, la momentul oportun, orice legătură cu ea. Fără explicații, fără ranchiună. Pun punct acestei relații nu doar absurde, nu doar incomode, ci și primejdioase (în primul rând, pentru suflet). Pur și simplu, o elimin din conștiință. Așa cum am făcut și cu alții” (p.364).  
 
Mina, o femeie fără scrupule, care îți petrece viața clevetind, pune în pericol armonia din căminele prietenilor săi: „Mina spune adevăruri, spune și jumătăți de adevăr, modulează de așa manieră informația, încât cei în cauză ajung să se suspecteze reciproc, în vreme ce ea, Mina, se plasează la mijloc, ca șef al relațiilor interumane. Dacă nu i se retează – ferm, civilizat, decis – aceste porniri, va reuși să le rupă, una de alta, pe Oli și pe Dana“ (p.436).  
 
Întâietatea o dețin Oli și, indiscutabil, părinții, mama și tatăl. Toți aceștia sunt vulnerabili, au nevoie de ajutorul Poetului. Și el îl oferă cu discernământ, dar și cu dăruire. Suferințele nenumărate ale Olimpiei îi afectează existența, dar îi fortifică, în același timp, credința. La rândul său, Poetul cere ajutor. Se adresează lui Dumnezeu: „Doamne, trimite Cuvântul Tău și tămăduiește-o”. De fiecare dată, Oli iese învingătoare din confruntările cu boala, semn că Dumnezeu le este aproape slujitorilor Lui devotați.  
 
Definiția morții, în viziunea Poetului, este consecința unor reflecții abisale: „Așa e moartea: o relaxare, o destindere, desfacerea totală, intrarea – în sfârșit – în odihnă a corzilor, a sistemelor trupești, care n-au încetat o clipă, cât a ținut viața, să se afle în funcțiune, sub tensiune. Atunci, aceste legături se desprind, cad, calm, în abis, și duhul, eliberat, își reia locul din începuturi... Ce imensă desfătare trebuie să fie această ultimă destindere, această oprire a goanei organelor interne, a mușchilor, a oaselor, a întregului sistem somatic, aflat în funcțiune și încordare de atâtea decenii!” (p.371). Furtunile de dureri aciuate în abisul sufletesc I-au făcut loc lui Dumnezeu să-Și arate puterea.  
 
Conclusio  
 
Poet al mediului citadin, diaristul este un cronicar sincer și necruțător, întotdeauna realist, mereu subiectiv, vorbind doar în nume propriu. Consemnările, amintirile surprind, în spirit dostoievskian, deruta și angoasa unei societăți din ce în ce mai restrânse și mai reprezentative pentru drama postdecembristă a scriitorimii timișorene, în speță a unei familii de scriitori foarte cunoscuți.  
 
Evadările din Timișoara se multiplică în ADAM, comparativ cu ÎNGERUL ADÂNCULUI. Pe lângă tradiționalele vizite la părinți, la Stroiești, și cele, deja, familiare, la München, la familia fiicei Dana, pentru soții Eugen Dorcescu-Olimpia Berca apar călătorii turistice și spirituale, cum ar fi cele de la Veneția și Tenerife. Ținuturile străine acaparează sufletul liric al lui Eugen Dorcescu, ademenindu-l, îndepărtându-l afectiv de cetatea sa, care nu rezistă competiției cu spațiile exotice.  
 
Construit pe mai multe planuri narative, urmărind îndeaproape un destin familial, construind personaje memorabile, cu nume și prenume reale pentru toți cei din familie, Jurnalul dorcescian se apropie de specia romanului de familie.  
 
Surse ale expresivității și ale sugestiei se găsesc la fiecare nivel al limbii. De exemplu, la nivel morfosintactic: repetarea cuvântului-cheie „eu”, în poziție de subiect al comunicării, subliniază cine se află în centrul lumii reprezentate: „Vai, Doamne cât sunt de singur!”(p.301); „Eu sunt creștin. Așa nevrednic cum sunt, aparțin poporului lui Dumnezeu”(p.301); „Eu (sufletul și duhul meu) mă aflu în altă parte” (p. 86); „Dacă a trăi înseamnă să fim mereu doi – eu și duhul meu –, ei bine, resimt tot mai acut osteneală, saţietate. Eu însumi îmi sunt o povară” (p.422) etc. etc.  
 
Pe tot parcursul Jurnalului întâlnim enunțuri propulsoare, scrise cu italice, atât în română, cât și în franceză, spaniolă, ebraică, latină, acestea constituind adevărate amprente ale discursului dorcescian: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”; „Dumnezeu să fie cu noi și să ne ajute!”;„La démence universelle”;„Havel havalim!”„Ce cauchemar que sont les hommes!”; Drept aceea, am urât viața”;„Doamne, trimite Cuvântul Tău și tămăduiește-o!”;„Abyssus abyssum invocat; ,,Nunc fluens facit tempus, nunc stans facit aeternitatum” (Boethius); expresia latinească „Sic transit gloria mundi” („așa trece gloria lumii”) – originea ei se află într-o culegere de texte religioase, „Imitatio Christi” din secolul al XIV-lea cuprinzând percepte și sfaturi morale; citate din Biblie: „Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba (1 Corinteni 15, 51); „Nu te voi lăsa și nu te voi părăsi (Evrei 13, 5); „nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Deuteronom 8, 3; Matei 4, 4; Luca 4, 4) etc. etc.  
 
Jurnalul este, așa cum afirma Mirela-Ioana Dorcescu, și o carte de învățătură, o construcție-model pentru inițierea culturală și spirituală a multor cititori. Eugen Dorcescu are în perspectivă un lector avizat, care să citească și să înțeleagă Jurnalul, chiar dacă rămâne sub semnul întrebării destinul textului.  
 
În comparație cu primul volum, al doilea este mai intens autoreflexiv, mai profund, mai complex, mai sfâșietor.  
 
Poetul Eugen Dorcescu încheie volumul ADAM și, implicit, Jurnalul, cu o concluzie cutremurătoare, rod al repetatelor dezamăgiri și amărăciuni. Parcurgând-o, am rămas stupefiată în fața acestei pilde, pe care o voi reproduce integral:  
 
„Luni, 31 mai 2010, ora 23 – Nu trebuie să ai încredere în rude (în rubedenii), oricât de apropiate (mai ales) și oricât de îndepărtate ar fi. Dimpotrivă, dacă vrei să nu suferi, trebuie să te ții departe de ele. Fiindcă și rudele sunt oameni, adică ființe rele de la natură. Și, cunoscând că, potrivit cutumelor socio-culturale, trebuie să le suporți, își exercită liber, fără constrângeri, fără teamă, asupra ta ferocitatea endogenă. Așa se întâmplă cu frații, cu fiii și fiicele, cu părinții chiar, care își aplică sadismul asupra fratelui, părintelui, fiului. Vrei să fii liber? Nu te certa, nu te război cu cei care-ți sunt rude, căci vei greși, vei păcătui neîncetat și vei fi de două ori chinuit: de ei, mai întâi, apoi, de propria-ți conștiință. Vrei să fii liber? Abandonează-ți rudele. Abandonează-le à fond, trezește-te la realitate, renunță la iluzii. Iubește-le, desigur, dar lucid, fără a le idealiza. Așa cum nu te idealizezi nici pe tine. A iubi pe cineva nu înseamnă a-i ignora minusurile, defectele. Dimpotrivă. Abandonează-le, deci, chiar dacă stai, fizic, în preajma lor. (Ar putea exista, eventual, rarisime excepții. Mă îndoiesc, însă). Cu cât vei fi mai docil și mai afectuos, cu atât mai tare te vor lovi. Abandonează-le!” (p.556).  
 
Jurnalul lui Eugen Dorcescu are un realism dramatic și absoarbe însăși ființa Poetului. Impactul puternic, devastator, asupra cititorului este o garanție a vitalității textelor ce îl compun.  
 
„Trebuie să învățăm să gândim împotriva îndoielilor și certitudinilor noastre, împotriva umorilor atotștiutoare, trebuie, mai ales, făurindu-ne o altă moarte, o moarte incompatibilă cu hoitul, să acceptăm ceea ce nu poate fi dovedit, ideea că ceva există. Nimicul era desigur mai comod. Ce greu e să te mistui în Ființă!” (Emil Cioran, Ispita de a exista, p. 216).  
 
Referinţă Bibliografică:
ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, POETUL ȘI OMUL, ÎN SINGURĂTATEA LOR ABSOLUTĂ / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3615, Anul X, 23 noiembrie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondator: George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!