CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, Despre Ludovica
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Dorcescu  
 
Despre Ludovica  
 
Ludovica (Ana Pop Sîrbu, Ludovica, Timișoara, Editura David PressPrint, 2019) stârnește. Agită. Te poartă departe. Pe un traseu alcătuit din linii frânte. E culoare. Spectru. Asalt. Te mustră pentru uitare. Te învinovățește. Îți șuieră la ureche. Precum șarpele casei. La care de mult nu te-ai mai gândit. Îți reamintește: scara lungă până la pânzele de păianjen; calul alb și calul negru, veniți, din senin, în amurg, la păscut; porumbelul ce-ți trece razant pe lângă ureche; zmeul, amestecându-și culorile pe bolta celestă și înălțându-se iute, ca un mesager; suveica-lance din mâna mamei; brațele bunicii, în legănarea cărora, „erai nemuritor”; tânguirea trompetelor din alaiul funebru; câmpul cu maci, holdele de grâu și albăstrelele primului tricolor, ale primei iubiri; fântâna, plină de promoroaca iernilor de altădată; prunele, din vasul în care se fierbe magiunul, absorbind, în clocot, pete de cer... Și, dintr-o dată, Ludovica te împiedică să visezi. Te descumpănește. Te abandonează. Te respinge. Nimic nu se mai leagă sub acest nume.  
 
Prin urmare, Ludovica e dincolo de ceea ce insinuează: jocul de-a vacanța, de-a amintirea, de-a cuvintele. Este o tentativă de a sfida limita. Istovitoare. Inhibantă. Eșuată:  
 
„Vântul bate, închid ochii, lovesc cu fruntea vântul, vreau să-naintez. Mi-e pieptul rece, urechile reci, picioarele reci. Sunt aici, îmi zic, în loc să fiu altundeva. Înaintez, mă opresc, îmi privesc degetele, mi le număr zilnic de zeci de ori, vreau să văd iarăși ridicătura de pământ până la cer. Nu o mai văd. Nu mai înaintez. Mă uit la tine, chiar nu mai văd ridicătura de pământ până la cer. Ea era chiar pivnița de afară, de altădată. Chiar n-o mai pot descrie” (p. 73);  
 
Universul de discurs (familia tradițională și satul românesc din Ardeal, de acum aproape un secol), senzația de (i)realitate (Ludovica privește peisajul referențial printr-o sticlă fumurie, „spartă”, „afumată”, prin care „vede și nu vede”, astfel încât trage concluzia cea mai înțeleaptă: „Nimic în jur, decât sunetul uitării”), montajul secvențelor textuale („punctul de pornire”, devoalat târziu: mănușile lungi de mătase neagră ale străbunicii – Maria Americanca; propulsarea prin reluare – v. „sunetul uitării”, culorile, tonurile, poeticele jocuri de cuvinte, întrebările retorice: „de la mănuși unde-am ajuns, Ludovica”? – p. 55; crescendo-ul emoțional, finalul stupefiant), dar și, mai cu seamă, vigoarea informației subliminale fac din Ludovica o carte autentică de literatură contemporană. Nicidecum un „ceva” postmodern. Și nici, așa cum afirmă cu modestie autoarea, Ana Pop Sîrbu, doar o asamblare de „celulele narative”, extrase dintr-un viitor roman, definitivat deja și încredințat fiului său, fiu care poartă, cum se obișnuia la românii ardeleni, un nume roman: Septimiu. Ludovica este o minunată carte, scrisă „după ce a fost purtată mult timp în gând”. Cumpănită, deci. Construită cu dichis. Cu știința textului și cu formidabil talent. O carte care începe abrupt, printr-o explozie de culoare și de senzualitate, introducând o poetică a feminității, ce se îmbogățește continuu:  
 
„În ușa podului ai apărut tu. O siluetă luminoasă pe un fundal gri, o bluză cu un guler de dantelă.  
 
– Cu ce te-ai dat pe buze?  
 
– Cu roșu de coral. Sunt încă înfloritoare, zici, scuturându-ți umerii.  
 
– În podul acesta rebegit, printre pânze de păianjeni, tu vii îmbrăcată cu fusta asta în cascadă mătăsii?  
 
– Da, sunt în vacanță, în trecere pe aici. O jumătate de zi am umblat în oraș, după fusta aceasta cu nuanțe de albastru, liliachiu și carmin.” (p. 11)  
 
O carte ce se sfârșește dramatic, arătând cât de teribilă e, până la urmă, sensibilitatea artistului - a unui ins diferit de toți ceilalți. Câtă căutare, câtă zbatere, câtă dorință! Și niciun punct de sprijin. Artistul e ieșit și din „rândul cetei sale”. Sufletul îl chinuie. Acel suflet despre care bunica Maria le spunea că „nu e o povară”. Cum să nu fie, atunci când e prădat de angoasă? Toată truda „amintirii unui timp” se dovedește a fi inutilă. Astfel încât fraza ce încheie Ludovica se delimitează (și grafic) de text. Mi se pare a fi un poem în proză, o mărturisire de credință privind identitatea ființei artistice. Foarte asemănătoare unei arte poetice:  
 
„Acum merg pe un drum îngust cu unghiuri dure, tăioase. Deschid ușa. Nu mi se pare nimic palpabil. Am ochii speriați și colțurile gurii în jos. Lipită și mai strâns de perete, nu știu cum să înaintez, unde să mă așez” (p. 148).  
 
Între cele două puncte organice, firul epic este simplu și discontinuu. O singură mișcare ilustrează intenția narativă: protagonistele – Ludovica și Petra – mărturisesc rostul întoarcerii lor la matcă („Noi suntem aici ca să ne amintim de trecut” – p. 129). Se enunță astfel o temă gravă: amintirea. Și, aproape de final, afirmația Ludovicăi („Nimic nu e mai vibrant ca timpul” – p. 145) justifică sursa tensiunii, ocurența turbulențelor ce întrerup fluxul evenimentelor, schimbările de ritm și de registru expresiv, îndepărtarea de linearitatea specifică memoriilor în favoarea apropierii de teatru și de poezie. Artificii dialogale (cvasi-anchetă, cvasi-interviu, cvasi-dialog teatral etc.) asigură progresia textuală contopind în materia lor narațiune, descripție și lirism. Finalmente, se completează „puzzle-ul”, imbricându-se, ca în penajul unei păsări (al porumbelului, al turturelei) povestea, tabloul și poezia Ludovicăi. Personaje – din amintire, din prezent, deopotrivă de bine reliefate; imagini mirobolante – alb-negru sau viu colorate; pasaje lirice despre existență se „leagănă” (ar spune, poate, autoarea) între verosimil și neverosimil, între vis și trezie, între realitate și legendă:  
 
„ – Tu vezi în realitate caii ăștia?, zise speriată Petra.  
 
– Îi văd și nu-i văd, răspunse molcom Ludovica. Or fi caii aceia care s-au întors la casa aceasta din război și care au venit pe jos o bună bucată de drum. Obosiți, asudați, cu capul în jos, au nimerit exact la casa aceasta, poarta aceasta, ograda aceasta. S-au dus la fântână să se adape. Au intrat pe rând în grajd și s-au așezat exact la locul lor de dinainte de război” (p. 17).  
 
Citite în ordine sau chiar la întâmplare, pe sărite, însă în totalitate, aceste „celule narative”, cum ni se recomandă unitățile constitutive ale cărții, laolată cu celulele cromatice și cele lirice, am adăuga noi, creează o acută senzație de miraj.  
 
Cea mai stabilă și mai amplă dintre imaginile generate de memorie și comunicate cu intermitențe este aceea a unei lumi așezate în lumină („Uită-te în jur! Totul iradiază lumină. Nicio semiobscuritate” – p. 84). Cartea redă persuasiv dinamica unui cronotop ideal, din configurația căruia arhitecta Ludovica și pictorița Petra au ieșit de mult. Rudenia de sânge le justifică însoțirea temporară în această lume, într-o escapadă bizară, în care existențialul se subordonează constant artisticului. Convorbirile lor trădează schema unui autodialog. Practic, avem de-a face cu un singur actor al comunicării: autoarea, care se scindează, produce, din sine, două voci, atât de asemănătoare, încât, adeseori, se confundă. Ascendentul lor este emanciparea. Izvorul acesteia: Maria Americanca (bunică/străbunică) – personalitate frapantă, simbol al distinctivității feminine în Teaca, fiindcă „s-a dus în 1912 în America de Nord, în Cleveland, și s-a întors în 1938. Cu dolari și cu trei cufere imense” (p. 54). Aceasta este un fel de Mater Familias din timpul mitic, timp la „cornișele” căruia lucra un prototip al tatălui. Oare, în aceste condiții, mai e nevoie de vreo precizare temporală? Cred că nu. Cartea operează masiv cu arhetipuri. Cum ar fi, încă și mai prolific, arhetipul „copilului de atunci”. Sau cel al procesului de regresare în timp (v. motivul regressus ad uterum, la care se referă, pe larg, și Mircea Eliade). Ce vizează o asemenea stratagemă? Care i-ar fi motivația adâncă? În afară de cele imediat vizibile: împlinirea unei datorii a autoarei față de genius loci, față de familie, față de sine; o formă ingenioasă de psihoterapie, de purificare prin contiguitate; o inovație estetică, stilistică, încununând o activitate scriitoricească de decenii. Nu mă pot pronunța asupra unei inițieri sau a unei vocații mitice, dar constat că Ana Pop Sîrbu manevrează și prelucrează cu abilitate paradigme importante din culturile străvechi.  
 
De pildă, paradigma purității, care se subîntinde întregului text. Simbolurile acesteia sunt numeroase. Apar constant. Și se asociază spiritului religios. O mise en abyme deschide porțile unui microunivers aflat în afara oricărei suspiciuni de imoralitate (p. 12-13): în dreapta, flori de crini – pe pământ; în stânga, flori de nuferi – pe apă; iar sus, un porumbel alb – în văzduh. De asemenea, lumina. Amintirea copilăriei atestă omniprezența acestei inalterabile „substanțe a eternității” (după cum definea metaforic Eugen Dorcescu lumina, v. poemul omonim din Sub cerul Genezei). Sacralizarea mediului de referință se realizează subtil, prin relatarea scenei în care porumbelul alb o înconjoară de trei ori pe Ludovica. Numărul fatidic și aluzia la Duhul Sfânt ne propulsează într-un tărâm consacrat. În care protagonista își mărturisește visul de spiritualizare: „Cât aș da să fiu liberă, adânc spirituală, nestânjenită! Ca străbunica, în simplitatea ei, zise pentru ea Ludovica” (p. 96). Modelul său, Maria Americanca, este axul unei religiozități familiale:  
 
„La masa de Ajun din Ardeal, bunica Maria, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase, se ridica prima și zicea Tatăl Nost. Că bătea vântul afară, că ningea, că scârția ușa târnațului, că ți se-mpotmoleau cuvintele-n gât, tu, copilul, trebuia să ții minte că Tatăl Nost se zice și pentru sufletele celor vii și pentru ale celor plecați” (p. 109).  
 
De altfel, Maria Americanca este cel mai substanțial personaj al cărții. Educat la intersecția a două culturi îndepărtate. De aici, eleganța veșmintelor, a posturii, a gesturilor esențiale:  
 
„E dimineața zilei de Sfânta Maria. Bunica Americanca mergea devreme la biserică. Ascunsă tiptil după ușă, o urmăream cum se îmbracă. Își punea rochia de dantelă cu mâneci scurte, dar largi, partea de jos fiind o fustă de mătase grea.  
 
– Eu mi-o amintesc cu pălăria de duminică. Era din fir subțire natural, cu boruri mari, cu panglica de culoarea lutului, ce-i punea și mai mult în valoare gulerul răsfrânt” (p. 39).  
 
Noblețea ei le face pe nepoate să își imagineze dialoguri rafinate, de înalt nivel intelectual și etic, între Maria și semenele sale de peste Ocean:  
 
„ – Parcă o văd pe bunica Maria cum se scoală din patul ei sculptat. Vorbește cu alte doamne din America.  
 
– Despre ce vorbesc?  
 
– Despre onoare, despre înțelegerea unor reguli stricte” (p. 54).  
 
Posturile și sărbătorile din calendarul creștin ortodox, raporturile cu aproapele, relațiile familiale din Teaca ocazionează manifestarea credinței în Dumnezeu. În chip firesc. Credința este, pentru țăranul român din Ardeal, o moștenire, un dat comunitar. De mare preț, de mare cinste. Pentru sufletul mult mai complicat al Ludovicăi/Petrei, spiritualitatea rămâne o aspirație. În prezentul lor, amintirea este, cel mult, un adjuvant în căutarea unei relații cu Divinitatea. Dacă ordinea creștină este impecabilă în amintire, rătăcirea (delirarea, în sens etimologic) șochează la ieșirea din timpul rememorat. Deruta și disperarea le iau (reiau?) în stăpânire. Ieșim din spațiul cărții cu simțământul unei anxietăți fundamentale. Greu de vindecat. Care iscă semne de întrebare privind statutul ontic al creatorului. Ce pare a fi, precum Emil Cioran, chiar dacă în alt fel, „pe culmile disperării”.  
 
Pentru Ana Pop Sîrbu, Ludovica a fost o piatră de încercare. Din fericire, succesul cărții demonstrează caracterul salutar al acestei experiențe scriitoricești, confirmând o performanță estetică fără precedent în creația autoarei. În cele câteva luni de la apariția Ludovicăi, autoarei i s-a amplificat sensibil numărul de cititori. Dar și de exegeți. Nu este de mirare.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, Despre Ludovica / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3288, Anul X, 01 ianuarie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!