CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, Heliocrația: Sol invictus
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Dorcescu  
 
Heliocraţia: Sol invictus  
 
Multe metafore ale soarelui din opera dorcesciană, chiar și cele realizate prin colocația tenor-vehicul – sub formă predicativă sau apozitivă –, surprind prin inedit, supunând cititorul la un proces de decodare destul de complicat. Astfel, datorită punerii în ecuație a astrului diurn cu entități cu care nu prezintă asemănări flagrante, dar în a căror semnificație apare, în mod sigur, o fasciculă de sens în virtutea căreia s-a putut stabili o analogie, cititorul este obligat ca, prin implicatură, să reconstituie traseul logic spre semul în baza căruia termenii metaforei se compatibilizează. A se vedea, în acest sens: „Soarele,/soarele blond, nepăsătorul războinic” (Ulise, din Desen în galben); „soarele, șacal flămând” (Men Kao Hor din Desen în galben); „în vitrine soarele/– harnic paraclisier –/aprindea candele, stingea/lumânări” (Poemele Bătrânului, 5); „speră/că soarele – uriaș crematoriu – va/nimici/mumifiatul său trup” (Poemele Bătrânului, 25); „Soarele cade și el,/torționarul” (În Piața Centrală, 11); „Soarele, înfocată caprină,/își vibrează petalele pe cerul senin” (Sub cerul Pustiei, 27 din În Piața Centrală) etc.  
 
În volumul în curs de apariție Agonia caniculei, o metaforă delicată, astfel constituită, trezește brusc papilele gustative: este vorba de cea în care soarele este identificat cu un „miez zemos de caisă”. Mă și revăd copil, într-o după-amiază exasperant de caldă, așezată cuminte pe un scăunel în fața bucătăriei de vară de la Carani, unde Bunica fierbea gomboți și, din când în când, îmi aducea câte o caisână mai arătoasă, mai coaptă, mai zemoasă, care probabil că nu încăpea în gălușcă, întrebându-mă: „Au nu ți-o fi ție fomiță?” Când mușcam din fructul oferit, țâșnea brusc o zeamă lipicioasă și aromată, care se prelingea pe bărbie, pe degetele mici, pe rochiță... Dar cât alint era în acea dulceață! În Timișoara, la vreo douăzeci de kilometri distanță, poate în biroul, sau în sufrageria ori pe terasa, ce acum îmi sunt foarte cunoscute, Eugen Dorcescu „își sorbea lent cafeaua, fuma o țigară” (Poemele Bătrânului, 51) și „asista, singur, în amurg,/la agonia caniculei” (Agonia caniculei XVIII). Căci „îi plăcea canicula, întotdeauna/l-a fascinat,/a vorbit uneori despre viața și/agonia caniculei” (Poemele Bătrânului, 51). Contemplând, de la etajul al III-lea, cerul, la apus, își va fi oprit privirea asupra „soarelui galben (miez zemos de caisă)”. Imposibil să nu se fi gândit atunci și la gustul unei caise coapte, zemoase... Fiindcă a pus, de la sine putere (creatoare), cel puțin la nivelul structurii de adâncime a apozării, semnul egalității și între gustul delicios al „miezului zemos de caisă” și gustul, ireal, dar imaginat a fi la fel de minunat, al soarelui. Șochează imaginea? Pare neverosimilă? Nu tocmai. De fapt, primul pas spre alăturarea elementelor metaforice este motivat cromatic. Apoi, intervin formele, substanțele similare. Dar, implicit, e vorba și de gust. Nu poate fi altfel, din moment ce, stihuind Psalmii, Eugen Dorcescu și-a îndemnat cititorii: „Gustați și-o să vedeți ce bun e Domnul!” (Psalmul 33/34, 8). Iar, în altă parte, liber fiind ca niciodată altcândva pe „drumul său spre tenerife”– care e, între atâtea altele, și „agonia caniculei” (Drumul spre Tenerife, 13), și începutul propriei agonii („am știut limpede că/din clipa/aceea/pentru mine a/început/agonia” – Drumul spre Tenerife, 14) –, s-a încumetat să compare soarele cu Tatăl ceresc: „am pornit către soare/până ce soarele ne-a/pus o mantie de/flăcări pe/umeri/până ce ne-a luat cu/sine încet duios/proteguitor precum/Tatăl” (Drumul spre Tenerife, 24). E vorba, evident, de o altfel de bunătate. Soarele este „duios și proteguitor”. Așa cum este Domnul. Polisemia lexemului bun nu exclude însă gândul la „gustul bun” al tuturor celor ce sunt în universul creat de Bunul Dumnezeu. Cele două instanțe supreme, de naturi diferite, dar generatoare de mult bine, – soarele și Domnul – mai sunt evocate de către Poet laolaltă, de data aceasta într-un înduioșător tablou liric, generat de puritatea, de inocența sufletului de copil: „când te-ntâlneai cu Domnul în pridvor/când te trezeai la ziuă cel dintâi/cu soarele zâmbind la căpătâi/cerându-ți să-i vorbești și să-l mângâi” (cântec de călătorie I din Drumul spre Tenerife).  
 
Simbol al autorității celeste și, de multe ori, al Divinității Înseși (ca în Veacul de Mijloc, când Iisus Hristos era desemnat prin expresiile Sol Invictus, Sol Iustitiae), soarele are, între aștri, o incomparabilă forță benefică și, mai rar, însă manifestată cu o formidabilă intensitate, malefică. În Agonia caniculei, soarele este ambivalent. Și, mai mult decât atât, polivalent și mereu prezent. Cu lejeritatea scrierii unor glose, voi trece în revistă valențele simbolice ale soarelui din acest volum. Bunăoară, dincolo de gustul divin, metafora „soarele galben (miez zemos de caisă)” insinuează, prin vehiculul „miez”, o semioză a centrului. Soarele este simbolul centrului cerului, al lumii, al universului. În Agonia caniculei, la o scală mai mică, soarele este inima (centrul) orașului, devenit „un vălmășag auriu” (XXV): „… hai, așadar, și-n după-amiaza aceasta/spre inima lui./E o arteră (la propriu) aici,/cu multicolore hematii./Zvâcnește soarele,/oblic se revarsă,/curge, împroașcă, tragic,/sfâșietor de frumos,/trecătoarele clipe/ale amurgului./Acolo, la-ncrucișare,/între marile stopuri,/sub bulucul razelor scânteietoare,/în acea amețeală/de ochi, de gene muiate în miere și ceară,/se-amestecă biciclete, troleibuze,/tramvaie, chipuri bronzate,/câteva frunze ridicate de iureș” (Agonia caniculei, XXV). Pulsând („zvâcnește”) în miezul orașului („Orașul/e pătruns de caniculă până la miez” – Abbadon, XXVI), soarele răspunde de viața, de ritmul, de tonusul, de iureșul, de atmosfera acestuia. Destinsă, vibrantă, plină de culoare și de frumusețe, impregnată de senzualitate feminină, ca un fruct copt și „desfăcut către cer”, Timișoara acelor ani se definea ca oraș solar. În care fecunditatea soarelui se împletea cu fertilitatea câmpiei docile, dătătoare de rod bun: „Cât de colorată-i distanța/de la o piață la alta!/Îmi amintesc: ieri, la vremea/de maturitate a caniculei,/când văzduhul pare un încins aliaj,/un amestec de aur, argint și cositor,/când cetatea e plină/de femei incendiate, fluturând albe,/maronii, tremurătoare, pe străzi,/ieri chiar, din nou, am trecut printre marile-i/semințe de piatră,/pe vegetalele-i falii,/pe pantele și meandrele ei,/traversând bălți de soare,/umbre mustoase, colinele-i dulci…/Un fruct e orașul,/un fruct văratic, târziu,/spart, desfăcut către cer,/germinând în câmpie” (Agonia caniculei, I). Câtă bucurie a evocării acestui tablou estival! Cât entuziasm în sufletul tânăr, intens participativ al Poetului, în care se interferează visul cetății cu visul soarelui! În 1961, Eugeniu Berca, a venit pentru întâia oară în Timișoara, pentru a se înscrie la Facultatea de Filologie. De îndată ce a coborât din tren, în Gara de Nord, i-a spus Tatălui său, care îl însoțea: „Eu nu mai plec de aici”. Din prima clipă, a avut, probabil, intuiția descinderii într-o cetate solară. Pentru el, pe atunci, Timișoara era, prin excelență, „cetatea română” (v. Cetățile române din Orfeu). O cetate ideală pentru artiști (cum declară adesea). O cetate în care Poetul de mai târziu, ce semnează cu pseudonimul Eugen Dorcescu (preluând, ca pseudonim, numele Mamei de dinainte de căsătorie – v. Genitrix din Orfeu) va primi titlul de cetățean de onoare (1 august 2014).  
 
Poetul concepe Agonia caniculei și ca pe o monografie estivală a orașului care l-a asimilat. Dar, mai important decât profilul istoric al orașului, este cel metafizic, pe care îl inaugurează aici un eu liric citadin, lucid, abisal.  
 
Instaurarea heliocrației în Timișoara nu înscrie orașul, exclusiv, într-un teritoriu al binelui. Dimpotrivă, acesta este luat în stăpânire și de un soare nociv. Agasant. Ucigător. Precum „soarele negru”, ce se va infiltra, cu timpul, în peisaj. Și în asemenea situații, eul liric empatizează cu cetatea sa. Îl adâncesc în melancolie tirania căldurii, tortura solară. Starea agonică sporește tensiunea lirică. În plină furie a caniculei, orașul, dar și eul liric se clatină pe muchia dintre moarte și salvare: „Ca o flacără, ca o limbă de roșu balaur,/trece canicula. Între stâlpi,/între nevăzutele tălpi/ale monstrului,/piața/e o imensă oglindă/cu umbre. Vai, umbrele, siluetele/noastre, sparte de soare,/din bazinele negre/zâmbind. «Vă topiți./Blând, ca o plantă rănită»./Chipuri uimite, prietenoase,/se-apleacă/deasupra orașului. «Vom veni,/vom veni…»/O, resurecția, agonia/caniculei” (Agonia caniculei, XXIX). Exclamația aceasta, ce vine din adâncul ființei periclitate de foc: „O, resurecția, agonia caniculei”, anticipează un vis (cvasi)imposibil, cel al salvării nirvanice, rezumat în versul „ca flacăra zvâcnită din cenușă” (Poemul 26 din Nirvana). Într-un context de luptă cu stihia solară, se deschide orizontul metafizic în poezia dorcesciană. Încă de la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut. Trăirile mistice se ivesc în vreme ce eul liric urmărește încrâncenarea solară, se apără de asaltul caniculei: „soarele zboară,/ca o păpădie aprinsă,/ca o explozie ce traversează,/fără zgomot,/abisul./Grandilocvența aceasta-i/o platoșă./Se apără sufletul,/cultivă, rostește,/trăiește aievea iluzia/similitudinii…/Iar în adânc,/săgeata pierdută/a gândului/găsește/doar zâmbetul cald, străveziu/– o cosmică râpă –,/găsește doar/tăietura imensă/a golului,/asurzitorul Glas/care tace” (Agonia caniculei, XXXIV). Într-atât de subtil și de pregnant, paradoxul: „asurzitorul Glas/care tace” se referă la o salutară, de netăgăduit, epifanie. Prin urmare, drumul misticii dorcesciene începe în Agonia caniculei. În Timișoara anilor ’81-’82, un Poet al cărui univers de discurs este relativ îngrădit din punct de vedere doctrinar, reușește să insinueze că agonia caniculei este un fenomen metafizic. Scenariul canicular comportă, deci, două nivele: unul material, descriptibil și, totuși, iluzoriu; cel de-al doilea, imaterial, transcendent, cert: descoperirea Divinității. Dualitatea manifestare benefică-manifestare malefică se anulează în plan spiritual. Forța soarelui – a focului celest, materia, în foarte înalt grad, spiritualizată – deschide calea spre Dumnezeu. Este mesajul cel mai ascuns și mai izbitor al volumului acesta invadat de lumină și de căldură. În toată opera sa, Eugen Dorcescu va mânui abil cele două planuri: fizic și metafizic.  
 
În abordarea temei citadine, peisajul timișorean va fi focalizat cu stăruință, din diverse unghiuri. Dincolo de elementele vizibile, se vor întrevedea și semnele transcendenței. De exemplu, după Revoluție, orașul iese de sub spectrul solarității și devine tenebros, infernal, locul unor crime de neînțeles. Bălțile de sânge au luat locul „bălților de soare”. Sângele martirilor s-a mineralizat pe dale. În acel moment de răscruce, când existau atâtea dovezi ale unor păcate de moarte răsfirate sub cerul liber, intervine Providența. O ploaie cu fulgere și tunete spală sângele și duce jertfa acolo unde se cuvenea să ajungă: „Degetul lui Dumnezeu a lovit orașul/încărcat de blasfemii și de crime” (Abbadon, XVI).  
 
În Agonia caniculei, apare premoniția unui infern citadin, în imaginea densă a crinului de foc – însemn al infernului: „Iar chipul/trece prin site, prin perdele de fum,/se depărtează, renaște,/e-o siluetă din cele multe/(la piață, la teatru, la slujbă),/o siluetă ce-abia de mai poartă/crinul de foc,/chinuitorul însemn/al infernului” (XIV). În clepsidra care măsoară trecerea orașului, „se năruie crini”. Crinii întregesc câmpul florilor heliomorfe din poezia dorcesciană, în care figurează: caprinele, păpădiile, florile de salcâm, nuferii și lotușii. Crinii au particularități feminine (petalele albe-gălbui, fragede, diafane) și masculine (pistilul supradezvoltat, parfumul puternic), precum sfinxul, o plăsmuire ambigenă, la care este, de asemenea, raportat poetic soarele: „Soarele – cu lumina lui,/răspândită, inegal, deasupra/orașului –/i se pare Bătrânului că are o/alură de sfinx” (Poemele Bătrânului, 35).  
 
O metaforă filată face din crinul, perceptibil vizual și olfactiv, un (trans)simbol al soarelui și, prin contiguitate, al orașului solar: „O năruire de crini/e orașul,/un vârtej de/miresme,/o vâltoare verzuie, desenată de/dârele albe-gălbui,/de dunga de spumă/a crinilor” (Agonia caniculei, XXVII). Cromatica petalelor de crini descrie calea celestă a soarelui. Florile sunt albe-aurii, raportabile la culoarea luminii, a razelor; sau roșii – de foc (v. supra) ori de „sânge solar” (Drumul spre Tenerife, 4). De la alb-gălbui la roșu… e o zi dintr-un „jurnal cosmic”: „Priviți cum soarele-n amurg rulează/Spre sine ceru-ntreg, din răsărit./Și-apoi dispare-n goluri liniștit,/Legând jurnalu-i cosmic cu o rază” (Cronică, XXV).  
 
Soarele nu cunoaște regimul morții: „Soarele-n van își/zdrobește, seară/de seară,/de crestele Alpilor/țeasta,/fiindcă din nou/e tânăr și/proaspăt în/zori” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 11). De aceea, este impropriu să se vorbească despre o resurecție, în cazul acestui simbol al perenității. El își continuă existența, între răsărit și apus, între apus și răsărit: „Obiectele se dizolvă precum rumegușul,/soarele își desfășoară simultan/decăderea și-urcușul” (Abbadon, XXVII), anunțând, foarte convingător, prin propria iconicitate, „clipa (noastră) de după”: „Soarele, trup fără/suflet,/arzând,/în a golului cupă./Mise en abîme. Figurând/clipa de după…” (În Piața Centrală, 23). Aceasta este trăsătura definitorie a soarelui în Timișoara: continuitatea. În Agonia caniculei, soarele este o forță vitală uriașă, axială: „Aruncă-mi un bulgăr de soare./Răsăritul și azi,/ca și ieri,/e firul cu plumb/al adâncului” (VII). O forță cvasi-nemăsurată, da… Care nu poate suplini însă, în cetate, cea mai mare absență: „Numai Tatăl nu este” (Epilog din În Piața Centrală).  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, Heliocrația: Sol invictus / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3142, Anul IX, 08 august 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!