CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, „Căutătorul de metafore”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MIRELA-IOANA DORCESCU  
 
„CĂUTĂTORUL DE METAFORE”  
 
 
„Căutătorul de metafore  
 
s-a oprit  
 
pe o punte neguroasă,  
 
pe un promontoriu de ceață  
 
și privește atent  
 
brațele cumpenei.  
 
Un astru și un măr,  
 
o săgeată și-o privire fugară,  
 
galaxia și roata mașinii,  
 
pâinea și aroma abisului.  
 
Cumpăna tremură,  
 
oscilează-ndelung,  
 
se-nduplecă-apoi  
 
și se-oprește.  
 
Atunci el ia „substanțele”  
 
și le-aruncă-napoi,  
 
răsădindu-le invers  
 
și iar invers  
 
și iar…  
 
Fiindcă totu-i orice,  
 
fiindcă totu-i orice”.  
 
(Eugen Dorcescu, Agonia caniculei, VI)  
 
Mi-am închipuit că Eugen Dorcescu este de două ori „căutător de metafore”. O dată, ca poet, încă în activitate. Apoi, ca poetician, doctor în metaforologie. Astă-primăvară l-am invitat, în această dublă calitate, la cursul meu despre metaforă. Voiam să priceapă studenții, văzându-l și ascultându-l, că un scriitor adevărat e un om de cultură, cu adâncă știință de carte, cu o viziune proprie asupra actului de creație. Pe lângă darul de a crea, un scriitor adevărat are și pasiunea lecturii. Și chiar și capacitatea de a interpreta opere literare. „Poet până în măduva oaselor”, după cum l-a calificat Profesorul nostru G.I. Tohăneanu, Eugen Dorcescu s-a încumetat să conceapă și să publice cărți de teorie în sprijinul analizei literare. Studenții filologi, întâlnindu-l, au un model pentru ceea ce înseamnă o carieră literară. Un scriitor de anvergură are, desigur, har. Însă îi adaugă acestuia o muncă fără sfârșit, din care nu se iese la pensie și nici măcar nu se moare. Responsabil față de talentul său, dar, mai ales, faţă de talantul său, Eugen Dorcescu lucrează „cât este lumină”, urmându-și zi de zi glasul lăuntric, fărâma de Duh... În 1975, la Editura Cartea Românească din București, a publicat lucrarea sa de doctorat, intitulată Metafora poetică, teză coordonată de G.I. Tohăneanu și susținută public, înaintea unei comisii din care făceau parte renumiții Al. Graur, Augustin Z.N. Pop și Gh. Bulgăr. Câțiva ani mai târziu, a prezentat un model integral al metaforei în Embleme ale realității (București, Cartea Românească, 1978). Când m-a vizitat prima oară la facultate, în 27 februarie 2015, Eugen Dorcescu mi-a oferit Poetica non-imanenței, care apăruse în 2009 (București, Ed. Palimpsest). Modelul formal și semantic al metaforei era aici definitivat. Este un instrument de cercetare atât de eficient articulat, încât, ivite din lingvistică și dintr-o filosofie a limbajului, conceptele pe care se sprijină te pot ghida foarte bine în cercetare, în special pe axa comparație-metaforă-simbol, fundamentală pentru ilustrarea mecanismelor gândirii și ale construcției poetice. De aceea, nu am avut nicio reținere să așez modelul lui Eugen Dorcescu alături de celebrele teorii ale metaforei, care poartă semnăturile lui Rastier, Ricoeur, Johnson sau Kleiber. Deloc hazardat. Există numeroase articole și cărți despre metaforă care îl citează, după ce l-au utilizat cu folos hermeneutic (v. Doina Comloșan, Maria Foarță, Livius Petru Bercea etc.). Poate dacă ar fi avut șansa intrării într-un circuit internațional...  
 
Încheiasem cursul precedent spunându-le masteranzilor că Paul Ricoeur (1984) vedea în toată materia poeziei o metaforă vie, înțelegând prin metaforă nu tropul în sine, ci întregul proces de semnificare propriu acestei specii literare.  
 
Eugen Dorcescu mi-a luat, pentru scurt timp, locul la catedră. Eu m-am așezat pe scaunul din marginea ultimului rând. Îi cuprindeam pe toți cu privirea ca într-o acoladă. Ce șansă pentru tinerii aceștia să aibă în fața ochilor un cercetător al limbajului și un poet la vârsta senectuții! Ce șansă pentru el să aibă un auditoriu de vârsta nepoților săi! Ce șansă pentru mine să asist la această întâlnire! În 1994, a ținut un ciclu de conferințe la Timișoara ilustrul Eugen Coșeriu. Îl ascultam cu sufletul la gură și îmi luam febril notițe. Sunt convinsă că în săptămâna aceea am învățat de la Coșeriu mai mult decât într-o facultate de lingvistică. Era impozant, doct și fermecător. Nu puteai rata niciun dram din prelegerile sale. Oare ce vor reține studenții mei din lecția despre metaforă a lui Eugen Dorcescu?... Își vor aduce aminte că de la el au auzit despre paralelism și identificare ontologică, despre inducții și grefe metaforice, despre pendularea între depersonificare și personificare, despre transfer ontologic?... Îi vor citi altfel pe Arghezi, pe Eminescu sau pe Macedonski, urmărind expansiunile sintactico-semantice ale metaforei din operele lor?  
 
Lecția despre metaforă a pornit de la psalmi. De la poezia sacră. Inspirată. La nivelul căreia tind să ajungă creatorii de geniu. Căci limbajul „e viu și lucrător”, afirmă Eugen Dorcescu. Și continuă: „Întreaga Biblie este cuvântul lui Dumnezeu către oameni, doar psalmii sunt cuvântul oamenilor către Dumnezeu. Se observă această orientare și la Tudor Arghezi: «Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!»”  
 
La poeții foarte mari, metafora are tendința de proliferare, de acaparare a întregului text. Stilisticienii observă imediat acest fenomen. Dar nu numai ei. Am fost, prin anii ’90, într-o inspecție la Arad. Profesoara inspectată preda Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, binecunoscuta artă poetică a lui Lucian Blaga. La un moment dat, le-a cerut elevilor să identifice metaforele din text. „Tot poemul e o metaforă, doamna profesoară!”, a exclamat, spontan, un elev. Intuiția acestuia a funcționat perfect. La marii creatori, metafora cucerește tot spațiul poeziei. Este matricea expresivă a vizionarismului lor.  
 
Pentru a descrie modul în care structura metaforică de temelie „lăstărește” în limbajul poetic, Eugen Dorcescu se apropie de un fragment dintr-un psalm arghezian:  
 
„Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!  
 
Copac pribeag uitat în câmpie,  
 
Cu fruct amar și cu frunziș  
 
Țepos și aspru-n îndârjire vie.  
 
..............................................  
 
Și mă muncesc din rădăcini și sânger.”  
 
În postură de stilistician-docent, identifică metafora „eu-copac” și o prezintă drept nucleu semantic, din care provine linia directoare a psalmului. Subliniază cu markerul anumite elemente ale textului. Comentează apoi logica antrenării lor în structuri metaforice complexe, explicând cum se realizează inducțiile și grefele metaforice:  
 
„Pribeag nu e contaminat semantic de copac, nu e un adjectiv indus de acest element metaforic... Se leagă, mai degrabă, de eu, «eu sunt pribeag»; dar uitat este indus, este măcar în parte contaminat de substantivul metaforizat copac; «fruct» este o grefă, un fenomen de acumulare sau de proliferare semantică. Copacul dă fructe, nu? Desemnarea drept grefă a unui asemenea element lingvistic, ce lăstărește din metafora primă, este oarecum improprie. Grefa presupune o venire din afară. Dar nu îl voi contrazice pe Tudor Vianu, poate că nici nu am dreptate”.  
 
Se întreabă retoric, întorcându-se spre studenți: „Cine sunt eu să-l contrazic pe Vianu?” Față în față cu ei, le dă sfaturi de natură morală: „Ar însemna să fiu orgolios. Orientalii, budhiștii consideră că orgoliul e o otravă. Să vă feriți de orgoliu! Ca de ură. Cine urăște trăiește în infern. Infernul e aici! Totul e în conștiință!”  
 
Revine, calm, la textul poetic:  
 
„Grefa fruct, la rândul ei, își ia viața pe cont propriu și generează, prin contaminare, un adjectiv indus, amar. Copacul s-a întregit, are fruct. Și ce fel de fruct? Amar”. Comentatorul ia o pauză. Și Poetul dezvăluie secrete. Din miezul creației:  
 
„Fructul se ia în serios. Să nu vă imaginați că se vorbește figurat. Un poet nu vorbește figurat! Tot ce spune este la propriu. Arghezi nu putea spune altfel!”  
 
Sunt uluită. Deși oratorul nu e la curent cu teoriile pragmatice ale metaforei, prin această observație s-a dovedit a fi extrem de modern. Fiindcă există o diviziune între pragmaticieni pe tema veridicității enunțării metaforice. De o parte, se situează cei ce opun sensul literal al enunțului semnificației pe care intenționează să o transmită autorul – J.R. Searle, H.P. Grice, Sperber&Wilson –, de cealaltă, se află cei ce susțin că sensul unui enunț metaforic nu diferă de cel al locutorului – G. Kleiber, J. Moeschler. Eugen Dorcescu, mărturisind propria experiență de enunțiator în spațiul poetic, s-a raliat, implicit, la cea mai modernă orientare pragmatică. Prin urmare, Poetul nu fabrică metafore. Exprimă idei. În modul său original de a privi spre lume sau spre sine. I-a avertizat pe studenți asupra acestui fapt. Sunt sigură că aceasta este convingerea lui: nu există un uz poetic al limbii. Ci un uz al limbii în poezie.  
 
Nu cred că, în ceea ce-l privește pe Eugen Dorcescu, sinceritatea poetică s-a îndepărtat vreodată de cea a insului empiric. „Nu am scris în viața mea un vers netrăit”, a declarat, în public, cu un alt prilej. Am realizat în acel moment, în care se adresa studenților mei, că Eugen Dorcescu, nu este și nu a fost niciodată, ca poet, un „căutător de metafore”. Metaforele sale s-au ivit firesc, în chiar actul de enunțare a ideii, a emoției, a viziunii sale existențial-artistice. E ciudat cum, după câțiva ani în care m-am ocupat de poezia lui Eugen Dorcescu, ascultându-l, odată cu studenții, am conștientizat acest lucru.  
 
Prin urmare, metafora, obiect al reflecției și al cercetării pentru Eugen Dorcescu, devine, în poiesisul său, afirmarea, implicită, dar netrucată, a sincerității sale. De pildă, ce altceva decât ceea ce mărturisește într-un fragment din Agonia caniculei l-ar caracteriza mai exact?  
 
„Sufletul meu e o  
 
sală a armelor,  
 
o rece incintă,  
 
cu fântâna luminii la mijloc” (XXXI).  
 
Talerele balanței sunt echilibrate: „sufletul meu” = „o sală de arme”. Confesiunea, printr-o metaforă coalescentă, are aspectul unei definiții. Tenorul (subiectul) este chiar sufletul Poetului. În timp ce vehiculul (predicația) deschide o „cale fără cale” spre un adevăr exprimat de concretețea unei „săli a armelor”. Aceasta pare a defini sufletul unui Cavaler medieval. Să nu uităm extensia: „rece incintă/cu fântâna luminii la mijloc”. În special „fântâna luminii” din centru. Care amintește de Rai. Deci, nota adiacentă este /creștinătatea/. Inferențele suscitate de sensurile implicite ale vocabulelor conturează Paradisul sufletesc al Cavalerului creștin – ioanit sau templier. Dar implicarea autorului în structura metaforică, marcată de adjectivul pronominal posesiv „meu”, îi atribuie acestuia un asemenea profil. Poetul asimilează creator spiritul Cavalerului creștin. El este cel care își aruncă necruțător săgeata spre țintă, străpunge nemilos cu lancea și zdrobește cu scutul, chiar dacă are... „viziera plânsă”. Datoria și onoarea sunt sfinte pentru el. Slujește „Dumnezeului Oștirilor” (Sub Cerul Pustiei, 8 din În Piața Centrală). Este insul pe care îl așteaptă, de veacuri, poate, „armura neagră-n colț” (Armura din Desen în galben). De aceea, armă îi este condeiul. Și pana. Și lira. Precum unui Cavaler lancea, sabia, lanțul cu ghioagă, pumnalul, platoșa, scutul, armura, viziera etc. Elemente din câmpul lexical al armelor, relevante pentru personalitatea duală a eului liric, deopotrivă Poet și Cavaler creștin, apar ca metafore în Agonia caniculei („lancea lunii” – Flaut; „crucea spadei” - Salcâmii sacri; „Cumplita lance-i străjuie căderea” – Eroul; „Doar când și când, sub platoșă și scut,/Un rest de nemurire se strecoară” – Eroul; „… Și desenează în aer ceva/cu vârful pumnalului” – Agonia caniculei, X; „Acesta-i secretul:/ridici brațul (un gest oarecare)/și fierul/deșteaptă în chiar acea clipă/freamătul cărnii./Un lanț cu ghioagă ți-e perna” – Ibidem, XII; „Vom intra iar în ceață/și frig,/încercând altă pană,/altă hârtie,/schimbând mereu/vizierele plânse” – Ibidem, XVIII; „Ne vorbim, pe raze purtați,/ca pe-o lamă de sabie” – Ibidem, XVI; „... în timp ce primul șiș îi udă glasul” - Agonia caniculei, Prolog; „Grandilocvența aceasta-i/o platoșă” – Ibidem, XXXIV; „De jur-împrejur,/pe platoul de ceață,/spaima, tot mai/aproape, tot mai aproape,/cu pâlpâietoarele,/mutele ei/aruncătoare de flăcări, Ibidem, XXXV).  
 
De altfel, ocurența denumirilor unui arsenal al războinicului (suliță, baionetă, lance,catapultă, balistă, lanțuri, vizieră, armură, zale, halebardă, sabie, spadă, fier cu tăiș, scut, trasoare, tun, cuțit, săgeată, cască de fier, lasou, arc, bombă, lame, lanț cu ghioagă, mănușă de fier, scalpel, șiș) marchează întreaga operă poetică dorcesciană – de la Desen în galben (1978) până la Elegiile de la Carani (2017), având rol de indice al subiectivității, dar și de liant textual, de factor de progresie și omogenitate expresivă. Iată dovada distribuției acestora exclusiv în contexte metaforice, în care sensul de actualizare păstrează în nucleul de semnificație combinația /armă/ - /luptă/: „Luceferii tresar/Cu suliți desfăcându-ne de umbră” (Senini, sub pomii-ncondeiați, amurgul din Desen în galben); „Știu cum te taie prin perdele luna/Cu limbi de lucitoare baionetă” (Tablou din Desen în galben); „Lumina ruginind în catapulte//Grei bolovani alături de baliste/Din lanțuri – ceață. Ronduri de tăcere/Doar luna scotocește-n viziere” (Cronică din Desen în galben); „Stau faţă-n faţă: El călătorind/În jilţu-nalt, cu flăcări pe armură.//Şi umbra lui, alăturea de el,/Cu umbra dimpotrivă se-ntretaie./Alămuri blânde. Zale de oţel./Tăceri de vizieră. Vâlvătaie” (Desen în galben, 3); „Trec siluete-n margine de vis,/Într-un hieratic dans de halebarde (Desen în galben, 4); „Săbii de foc aleargă peste muri,/În pure adâncimi de abur verde” (Colină din Arhitectura visului); „O spadă ești, o umbră în adânc” (Țărm din Arhitectura visului); „Ce lance-i aceea, ce spadă, ce fier,/ cu tăiș pretutindeni?” (Zid, 17 din Arhitectura visului); „Cobor tremurător în labirint/Când răsăritul – sabie de-argint/Despică zidul cerului…” (Culegătorul de alge, IV); „Atins de maladie, ca de-o spadă” (Culegătorul de alge, IX); „un Râu ce mă zdrobește ca un scut” (Culegătorul de alge, X), „Coboară/zăpada peste vreme. Te măsoară/subtilele-i trasoare – ca o gheară/(Tu, cel ce vei pieri întâia oară)” (Culegătorul de alge, XV); „Doar amintirea-n urmă, ca un tun,/De undeva, din ceață, peste mare” (Culegătorul de alge, XVI); „ca un cuțit/zvâcnind/din pumnul colinei” (Hidra, din Culegătorul de alge); „ascult șoapta armurii, aud/un pas volatil ce se-apropie./Ca niște ibiși de fier, ca niște cocori,/halebardele murmură” (Poarta, din Epistole); „un trup (clar desenat de/săgețile sângelui” (Răspunsul, din Epistole); „Sensul/ți se scurge din nume încet/(precum un amestec de noapte și sânge/prin spărtura armurii)” (Luna de platină din Epistole); „purtând/casca de fier a migrenei pe/frunte” (Între veghe și somn din Epistole); „Și, peste tot,/prezența difuză/a ceea ce nu-i,/ca boldul lăncii/ce doarme în/carne…” (Călătoria din Epistole); „Și gândul/îți dă iarăși ocol,/ca un lasou./ca un nor, ca un/vârtej de nisip” (Semioză din Epistole); „Cavalerii, cei patru, cu sabie, moarte,/arc și balanță,/colindă/nimicindu-ne lin, în infima/și deopotrivă infinita distanță” (Abbadon, XIII); „Prin parcuri, câini și umane rebuturi/pângăresc orizontul, se-ascund/sub nevăzute, dar satanice scuturi” (Abbadon, XX); „nici bomba căzută sub/geamuri/nici gura de tun,/umplând de fiori și de/sânge/trupuri mici de copii și/făcându-le pulbere școala… nimic din acestea/fii sigur că nu,/nimic nu se-aseamănă cu/atacul subit al angoasei” (Omul din oglindă, 1 din În Piața Centrală); „Și halebarda zidului așteaptă” (Omul din oglindă, 25 din În Piața Centrală); „Cerul greu, nemilos/plin de nouri,/trimite,/către lumea de/jos,/lamele ploii, lame reci/și subțiri,/ascuțite./Trupuri de oameni,/râuri, copaci,/făpturile toate/se zvârcolesc în/tină, străpunse,/strivite” (În Piața Centrală, 13); „Bătrânul îşi caută, de ani şi/ani, sufletul,/îl simte, îl ştie, undeva, pe/aproape, în tenebrele sinelui,/îl caută, i se pare uneori că-i/pe cale să-l întâlnească,/dar recade în cadrele trupului,/ca-ntr-o armură,/rece, dureroasă, străină” (Poemele Bătrânului, 34); „Am îmbrăcat întunecata,/cernita-mi/armură,/de bătrân cavaler,/loial unei singure/Doamne” (Nirvana, 7); „Dorm, ca strămoșii mei, pe/lănci și scut” (Nirvana, 30); „lanţul cu ghioagă,/în avântul izbirii,/lanţul cu ghioagă,/hărăzit mie,/al/amintirii” (Lanțul cu ghioagă din Nirvana); „Tu, abisal juvaier,/legat, de Cel Veșnic, la/mănușa-mi de fier,/tu, care nu te-ai temut/să vezi sânge pe/lance/și creieri pe/scut…” (Elegiile de la Carani, 2); „Un turn tăios și rece. Un scalpel” (Elegiile de la Carani, 14); „Nici urmă n-a rămas din lănci și scut./Din strigătul de luptă – o grimasă” (Ioanitul din Elegiile de la Carani) etc.  
 
În pofida numărului considerabil de metafore ce valorifică, prin vibrație lirică, potențialul expresiv al unor lexeme, aparent monosemantice, din sfera „incintei reci” a armelor, nu se poate vorbi despre o obsesie a eroicului în poezia dorcesciană. Motivația frecvenței și a expresivității lor se găsește în realitatea (sau în supra-realitatea?) sufletească a Poetului, mărturisită deschis prin metafora in praesentia: „Sufletul meu e o/sală a armelor”. Dacă volumul Agonia caniculei nu ar fi apărut, după patruzeci de ani de uitare sau/și de așteptare, nu am fi avut parte de o asemenea explicitare, care elimină orice echivoc. Acum e clar că metaforele „armelor” se ivesc din sinceritatea absolută a Poetului. Sunt în spiritul felului său de a fi și de a se raporta la sine și la lume. „Sala armelor” nu epuizează, totuși, descrierea sufletului Poetului. Nenumărate alte expresii, cu sensuri figurate, completează, în aceeași notă de firesc absolut, tabloul mult mai complex al acestuia. A se vedea: „Iar sufletul meu/e asemenea muntelui./Ce contopire, ce vertij, ce/indistincţie ameţitoare! (Un amurg romanesc); „Numai sufletul meu, palpitând/nevăzut în duhovnicul vânt./Ca şi trupul, firesc, pământesc,/învelit în lumina către care/tânjesc” (Hallelu Yah, 7); „Ceață-nsorită: acesta ți-e sufletul!” (Agonia caniculei, XXXIV) etc.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, „Căutătorul de metafore” / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3136, Anul IX, 02 august 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!