CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, Despre un poem dorcescian inedit
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Dorcescu  
 
Despre un poem dorcescian inedit  
 
 
Vara 2019. O după-amiază caniculară. „Prăfoasă”, cum ar spune Eugen Dorcescu. O toropeală fără sfârșit previzibil. Nu pot lucra. Nici măcar nu mă pot odihni. E prea cald pentru orice. Cel puțin, e liniște. Nimic nu ne tulbură tihna în apartamentul de pe Liviu Rebreanu. Eugen intră în camera de zi cu un dosar vechi, legat cu sfoară, pe care era scris cu un creion „Manuscrise”. Mă surprinde că n-am știut de existența acestuia. „Unde l-ai ținut ascuns?” „Ce contează? Acum e al tău. Îl citești sau îl aruncăm”. „Cum o să-l aruncăm?” Îmi pun ochelarii, iau lupa. Îl deschid. Filele sunt amestecate. Fragmente de poeme. Variante. Cópii. Decupaje din ziare și din reviste. Impresii de lectură, semnate de cunoscuți scriitori timișoreni. Unii au plecat dintre noi, alții nu. Pe măsură ce le citesc, îi arăt materialele lui Eugen. De cele mai multe dintre ele uitase. Nu-și amintea nici perioada în care fuseseră scrise. De altfel, nici nu le dădea prea mare importanță. „Ceea ce contează – manuscrisele volumelor publicate, datate și semnate de mine pe fiecare filă – găsești la Biblioteca Mitropoliei”. „Știu. Mi-ai arătat actul de donație. Cu semnătura Mitropolitului Corneanu”. „Am trimis duplicate și la alte biblioteci. Și la Muzeul Literaturii Române”. „Te-ai gândit serios la ce se va întâmpla cu poezia ta...” „Iar ce s-a scris despre mine, până ai apărut tu, a fost sintetizat de Oli și de Sorina în «Poezia lui Eugen Dorcescu». Are trei ediții. Prin urmare, e irelevant acest dosar rătăcit prin casă”. Eu nu mă puteam dezlipi de manuscrise. Îmi arătau o altă fațetă a lui Eugen Dorcescu. Un „portret de tinerețe al artistului”. „Ce tinerețe?! La 40 de ani?!” „Tu ești tânăr și acum!...”  
 
După-amiaza devine tot mai plăcută. Simt c-am pătruns într-un atelier de creație. De care nimeni altcineva nu știe. Un atelier de demult. Scriitorii din era computerului nu păstrează asemenea urme. Ei au cel mult variantele finale, pdf-urile cărților tipărite sau publicate online. Se înserează. Frunzele copacilor par ușor mișcate de un foen fierbinte... Iar eu am sentimentul arheologului care jubilează când găsește un ciob ce-i vorbește despre o lume întreagă. Și-n entropia manuscriselor, caligrafiate, bine conservate, descopăr o pagină de titlu: „Agonia caniculei”, Ed. Cartea Românească, București. Apoi, o notă lămuritoare: „Volumul cuprinde poeme scrise între 1981 și 1982. Câteva au fost publicate în reviste literare”. „De ce n-a apărut acest volum?” îl întreb, cu amărăciune, pe Eugen. Și adaug contrariată: „E atât de trist!” „Nu e deloc trist. N-am fost convins că merită...” Mă retrag neîncrezătoare în colțul meu, iau una dintre foile răsfirate pe masă și continui lectura. Citesc atent fiecare poezie. Lipsesc câteva pagini din volum. Sunt hotărâtă să le caut în amalgamul din dosar. Îmi deschid laptopul. Culeg, în viteză, zeci de file. Numerotez poeziile... Restructurez volumul lăsat, cândva, deoparte. Îl editez. Visez. „Îl vom publica. Vom spune adevărul. E un volum... scris în perioada 1981-1982 și recuperat”. „Nu te grăbi. Eu am scris altfel apoi, am impus o altă imagine a poeziei mele. Imagine la care ai contribuit și tu cu afirmații importante, tranșante. Mai ales de natură axiologică. E foarte delicată propunerea ta de a publica acest volum”. „Îl publicăm ca document. Face parte din parcursul tău artistic. Nu se poate lăsa așa... ca și cum te-ai delimita de el”. „Te-ai gândit CUI PRODEST?” „Nu. Dar sunt aici germeni ai poeziei de mai târziu. Îmi imaginez deja fotografia ta de la patruzeci de ani pe copertă”. „Care fotografie?” „Aceea pe care am proiectat-o pe ecran când te-am sărbătorit la Universitate. Cea la care studentele mele au reacționat cu «Uaaaauuuuuuuu...»” „... Ce te-am învățat eu? Să nu iei niciodată decizii motivate sentimental!” „Promit să mă mai gândesc. Adică, să reflectez la un volum sau la o plachetă de versuri. Din manuscrise. Profesionistă. Lucrată în toate detaliile...”, completez „exaltată”. Afară erau 35 de grade. Care se simțeau ca... patruzeci. Perspectiva? „Agonia caniculei”...  
 
I.  
 
Primul poem... nu are titlu. E nebulos. O replică la „cutremurul” generat de „Pax Magna”, debutul editorial al lui Eugen Dorcescu? Încă o clipire a „ochiului lumii cei antice”? O punte între trecutul și viitorul poeziei dorcesciene? Sau doar un poem răzleț? Necaracteristic?  
 
Chintesența moștenirii culturale a Antichității pare a fi, în lirica dorcesciană, mitul orfic. Referirile constante la acesta alcătuiesc, în timp, o declarație de aderență față de atitudinea celui ce, cântând pentru Euridice, dă naștere lirismului: din dragoste, dor și speranță – toate de neînvins.  
 
Niciunul dintre nobilele sentimente orfice nu se regăsește în acest poem, care nu seamănă cu vreun alt text dorcescian. Nici subiectul, nici atmosfera, nici structura nu îmi sunt familiare. Poate nici enunțarea. Are o răceală suspectă. Poetul ambiguizează. Distorsonează. În stil suprarealist. Surprinde. Bunăoară, evocă, în același tablou, două personaje care nu aveau cum să se întâlnească: Trimalchio, descins din „Satyriconul” lui Petronius, și Leda, simbolul erotismului aberant din mitologia greacă. Irită selecția personajelor. Ce motivează introducerea a două personaje compromise, grotești în poem? Care este finalitatea acestei strategii?  
 
Trimalchio, rămas în coada mesei  
 
Și întrebat, n-a mai știut să spună  
 
De ce, râzând, cu Leda împreună,  
 
Mușcaseră din pulpele miresei.  
 
Sorbind din cupă (pentru-a câta oară?),  
 
Rotea-n răgazuri steaua mâinii, flască:  
 
Toți cei de față iarăși să se nască  
 
Și Leda să mai fie iar fecioară.  
 
Secundele, mustind de puritate,  
 
Stropeau încet femeile pe spate  
 
Asemeni unor iedere sătule…  
 
Și-n timp ce primul șiș îi udă glasul,  
 
Ascultă toți, din marmură, cum ceasul  
 
Răstoarnă-n cești semințele mascule.  
 
Primum movens este faimoasa „cină a lui Trimalchio” – loc al delirantelor libertăți. Reprezentarea unei cine tipic trimalchiene este punctul de pornire al unei demonstrații concepute pentru o ipoteză care se lămurește progresiv, însă rămâne în subtext.  
 
Libertinajul, promovat cu aroganță și cu satisfacția de a contraria societatea educată, principială, de către libertul ajuns „de trei ori rege”, lua, în general, forme șocante și sfidătoare. Însă aici, fantezia auctorială pare a întrece orice istorisire despre Trimalchio. „Regele” acesta, avid, poate, și el, de „pâine și circ” și care, ca atâția alții de o seamă, a decăzut din poziția sa privilegiată, rămânând în memoria culturală drept cel din „coada mesei”, face un cuplu – imaginar, dar perfect logic, fundat semantic pe ideea de desfrânare – cu depravata Leda, cu care acționează, „râzând”, „împreună”. Ei râd, dat fiind că au săvârșit o faptă deocheată, pentru care Trimalchio nici nu poate să dea seamă: „Mușcaseră din pulpele miresei”. Pângăriseră, înfingându-și colții în carnea acesteia, însăși mireasa, un simbol al purității. O batjocoriseră, atingând-o erotic înaintea mirelui, în mod violent și vulgar. Ingenioasă dovadă a compatibilizării personajelor! A monstruozității desfrâului. Imoralitatea îi este specifică lui Trimalchio. Este definitorie pentru Leda. Coborârea în instinctual și malițiozitatea sunt indicii ale apogeului josniciei umane.  
 
Și totuși, nimeni nu-i oprește pe cei doi actanți, cu nimic nu li se corijează conduita. Degradarea naturalistă nu are margini. În poem, abjecția este contrapunctul unei filosofii a binelui, CONTINUITATEA VIEȚII, filosofie care face abstracție de amănuntele contextuale, vremelnice și, până la urmă, insignifiante. În situația imaginată, ambele personaje sunt iremediabil compromise. Cu toate acestea, fiecare dintre ele are descendenți. Se continuă în altcineva. Atunci când senzuala Leda este reprezentată de Leonardo da Vinci făcând amor nerușinat cu lebăda, la picioarele ei goale, în coji de ouă, sunt pictați copiii săi. Rezultatul încrucișării speciilor.  
 
Ceasul biologic acționează deopotrivă pentru cei morali și pentru cei imorali. Este imperturbabil. Unitățile timpului (răz)bat în detalii memorabile. Expresiile poetice se decodează ușor: „secundele, mustind de puritate” se referă la seva masculină, care fecundează femeile, impregnate de aceasta „asemeni unor iedere sătule”. Nici asasinarea, nici eventuala moarte a lui Trimalchio nu tulbură acest ritm al firii, redat artistic de metafora ceasului, total indiferent la fenomenologie, la destinul individului. Timpul măsoară durata existenței supraindividuale. Bătăile ceasului sunt, în fapt, pulsiuni (pro)creative. Admirabile întrepătrunderi de imagini vizuale, tactile și auditive apar în peisajul ce-i reunește sub semnul continuității pe cei ce-au fost, sunt și promit să fie în acest plan divin de dăinuire a ființei:  
 
„Și-n timp ce primul șiș îi udă glasul,  
 
Ascultă toți, din marmură, cum ceasul  
 
Răstoarnă-n cești semințele mascule”.  
 
Există material genetic abundent și, mai ales, voință pentru dinamica supraviețuirii pe terra. Triumful germinării este redat de verbele la indicativ, la prezentul etern, semne ale certitudinii și ale recurenței. Nimeni nu poate împiedica fluxul natural. Dar nici nu-l poate deturna. Zbaterile omului neputincios în fața timpului sunt asemeni nebuniei „regelui” beat, ce-ar vrea să se întoarcă toți, cu de la el putere, la începuturi. Rotirea „stelei mâinii (sale), flasce” descrie în aer o roată (imperfect, anemic) a timpului, rod al unei speranțe vane, imposibil de împlinit de către ființele pământești (irealizabilul fiind marcat de forma de conjunctiv prezent, de tip proiectiv, a verbelor „să se nască” și „să fie”):  
 
„Toți cei de față iarăși să se nască  
 
Și Leda să mai fie iar fecioară”.  
 
Totuși, visul purității („Leda să mai fie iar fecioară”) strecoară în poem o rază de lumină, prin care se face trecerea de la mocirla instinctuală la puritate. Lexemul „fecioară” induce ideea de candoare, ca punte ideală spre estetica biruitoarei mecanici vitale.  
 
Inedite trimiteri referențiale figurează în planurile discursive împletite în text: narativ, descriptiv, monologic, liric. Cele două părți ale poemului – distincte din punct de vedere discursiv: predominant narativ în prima parte, accentuat liric în cea de-a doua; și contrastante în plan semantic (focalizarea libertinajului lui Trimalchio în primele două strofe, respectiv a imuabilului ceas existențial, în ultimele două) – probează o coerență artistică fără nicio fisură, bazată pe unitatea tonală a poemului. Coeziunea dintre părți se realizează prin revenirea fulgurantă la protagonist, cu sugestia că acestuia „i-a sunat ceasul”, în vreme ce pentru alții, el continuă a răsturna „în cești semințele mascule”. Mesajul este limpede: oricare ar fi ambianța și actanții, creația își vede, nestingherită, de propriul mers. Respectă propriile reguli, propriul program, propria teleologie. Supraomenești.  
 
Eul liric joacă rolul observatorului obiectiv, atent, mai întâi, la detaliile relevante ale „comediei umane”. Niciun cuvânt în plus, nicio pauză în enunțare. De o parte, elipsa („Trimalchio, rămas în coada mesei/Și întrebat, n-a mai știut să spună”); de alta, incidența: „Sorbind din cupă (pentru-a câta oară?)” și inversiunea retorică („De ce, râzând, cu Leda împreună,/Mușcaseră din pulpele miresei) modifică ritmul rostirii și o înviorează. Expresivitatea discursivă este susținută și de dinamismul imagistic (imagini motrice-vizuale: „Rotea-n răgazuri steaua mâinii, flască!”; imagini dinamice-tactile: „Stropeau încet femeile pe spate”; imagini dinamice-auditive: „Sorbind din cupă”; „Ascultă toți, din marmură, cum ceasul/Răstoarnă-n cești semințele mascule”). Concepția și construcția figurilor de stil aparțin, de asemenea, unui artizan al formelor poetice. De pildă, metafora coalescentă, cu structura SN-SG, „steaua mâinii” nu are nimic înălțător, din cauza epitetului peiorativ „flască”, un atribut circumstanțial care descrie moliciunea și lipsa de control, ce compromit eleganța gestului de rotire a mâinii în aer. Metafora in absentia „secundele” își clarifică semnificația prin intermediul determinantului atributiv – „mustind de puritate”, o construcție gerunzială echivalentă cu o propoziție atributivă. Gerunziul „mustind”, sugerând abundența, redă și ideea de acțiune în (permanentă) desfășurare, în armonie cu verbul la imperfectul indicativului „stropeau”. Dar obiectul substituit de „secundele”, referentul expresiei, deci, se conturează abia prin aportul semantic al lexemului „puritate” – aluzie la punerea în acțiune a lichidul vital, prin verbul metaforic „stropeau”, indus de aluzia la substanța germinativă masculină. Trecerea de la abstract la concret are ca rezultat saturația, baza unei comparații ce ambiguizează semantica acestei secvențe lirice. Dacă logica textuală ne îndeamnă să deducem faptul că femeile inseminate sunt „asemeni unor iedere sătule”, sintaxa propoziției ne permite să recunoaștem în elementul predicativ suplimentar, dublu subordonat (față de predicatul „stropeau” și față de subiectul „secundele”), un al doilea termen al comparației „(secundele…) asemeni unor iedere sătule”. Astfel, un element cvasi-irelevant în mecanica (pro)creativă („secundele”), în urma suprapunerii noțiunilor de «timp» și de «sevă masculină» în metafora-simbol a agentului (pro)creației, dobândește o remarcabilă pregnanță în construcția poetică. „Secundele” este un lexem-cheie, contribuind și la dezvoltarea directă și indirectă a metaforei ceasului. În mod direct, ceasul continuității vieții furnizează netulburat, la intervale egale de timp, materialul genetic masculin, revărsându-l „în cești”, secundă de secundă, în vreme ce, indirect, același ceas anunță moartea lui Trimalchio. Metafora „șiș”, denumind arma unui asasinat, induce aluzia la sânge – alt lichid vital, care, vărsat în urma înjungherii, „udă glasul” desfrânatului, prefigurându-i sfârșitul. Indubitabila măiestrie artistică face din acest poem… izolat un obiect cultural de mare valoare estetică.  
 
Analiza textuală dovedește ocurența unor particularități ale poeziei lui Eugen Dorcescu la care m-am referit în repetate rânduri: cultura clasică, tema gravă, deschiderea spre metafizic, știința textualizării, limbajul elevat, solemnitatea enunțării, ingeniozitatea figurilor de stil, originalitatea etc. O critică a atribuirii ar certifica, fără probleme, semnătura dorcesciană din dreptul acestui poem… încă fără nume, aparent atipic, dar… specific.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, Despre un poem dorcescian inedit / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3116, Anul IX, 13 iulie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!