CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, Eminescu-i departe...
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Dorcescu  
 
Eminescu-i departe...  
 
(În fotografie, poetul Eugen Dorcescu, lângă bustul Poetului Mihai Eminescu de la München)  
 
Anul acesta, la o oră de pregătire pentru bacalaureat, o elevă m-a întrebat: „De ce generației mele nu-i place Eminescu?” M-am abținut să-i răspund imediat. Mi-am amintit subit de recomandările șefilor mei: „Să ne bucurăm că-i mai avem!” „Ar trebui să-mi spui tu de ce nu îți place”. „Nu știu...” Nu e cazul să dăm vina pe nimeni. Căci s-ar putea să fim toți vinovați. În afară de Mihai Eminescu.  
 
Azi, la 130 de ani de la moartea sa, îmi amintesc însă întrebarea. Și tonul ușor obraznic cu care mi-a fost adresată. Oare cum m-am deprins eu să-l prețuiesc pe Eminescu? În biblioteca noastră de la Carani era o carte mai mare decât mine, pusă într-o vitrină. Scria cu litere aurii, de-o șchioapă: EMINESCU – POEZII. Și-acum o văd înaintea ochilor. Din ea am învățat prima poezie: „Somnoroase păsărele”. Am aflat mai întâi ce este lebăda, apoi ce înseamnă feerie și, mai târziu, că, de fapt, Mihai Eminescu îi spune iubitei sale, și nu lebedei: „Fie-ți îngerii aproape!”, „Somnul dulce!”, „Noapte bună!”. Bunicul îmi recita cu patos „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?” încă de pe vremea când eu credeam că România e o femeie, probabil iubita lui Mihai Eminescu, căreia poetul îi face numai urări frumoase. Învățătoarea mea ne-a pus, prin clasa a III-a, să memorăm fragmente din „Scrisoarea III”, iar eu le reproduceam îmbujorată, fiind foarte mândră de felul cum îl pune la punct Mircea cel Bătrân pe Baiazid. Când diriginta mea de la Arte ne-a apostrofat într-o pauză: „Voi sunteți urmașii Romei?... Niște răi și niște fameni!”, am alergat acasă, la DEX (apăruse în 1975 și părinții mi l-au cumpărat chiar atunci!), ca să văd ce înseamnă „fameni”. Am descoperit cu acest prilej cui îi aparținea versul și, deducând că „Scrisoarea III” e mai lungă decât cea din manualul de citire, am deschis cartea noastră cu poeziile lui Eminescu și nu m-am lăsat până nu am învățat-o pe de rost.  
 
La liceu, în fiecare an, am învățat Eminescu. Se rupea catedra cu atâtea cărți despre el câte ne aducea dirigintele nostru Mihai Gafencu. Pe olimpici, îi mai și chema la el acasă, pe strada Cloșca, pentru a ne împrumuta cărți. Plecam de acolo cu sacoșele pline. Și tot așa ne întorceam. „...auzeam iarba cum crește”, parcurgând textele eminesciene în fel și chip. Nu doar poeziile, antume și postume, ci și „Făt Frumos din lacrimă”. Și „Sărmanul Donis”. Și „Avatarii faraonului Tlá...”  
 
Eu de la Eminescu am aflat ce este un avatar. Când l-am citit pe Eugen Dorcescu și am văzut cum se manifestă lupul, cavalerul, trubadurul, Râul în opera sa, m-am dus la poet, m-am uitat în ochii lui și i-am spus: „Aceștia sunt avatarii tăi, nu?” Nu a negat, dimpotrivă, a fost surprins că am fost prima care a observat asta.  
 
An de an, cel puțin în 15 ianuarie și în 15 iunie, pe timpul liceului, se organizau serbări școlare la care se recita Eminescu. Unii eram pe scenă, alții în sală. Erau și spectacole la teatru. Memorabile. „Venere și Madonă” în interpretarea lui Ovidiu Iuliu Moldovan. Se cutremura scena de tunetul vocii lui. Și apoi, clădirea întreagă de ropotele de aplauze.  
 
Încep să o compătimesc pe fata de dinaintea mea. Vine la mine cu mâinile goale. Eu așez între noi cartea lui Eminescu, iar ea îmi spune că întregii ei generații nu-i place. Cum or fi ajuns copiii de azi la Mihai Eminescu? Cei mai mulți, pe google. Pe telefoanele mobile cu care își fotografiază temele, textele-suport, testele... Au luat de acolo „Luceafărul” sau „Floare albastră”. Una sau alta. Nu li se mai cere decât una din aceste două poezii pentru bacalaureat. Mai mult ca sigur, nici nu le-au citit. Au căutat direct comentariile. Dintre acestea, pe cel mai scurt. Pe care l-au fotografiat. Eventual, l-au salvat în Galerie. Li se cere la bac un eseu de 600 de cuvinte – o pagină și jumătate, maximum două, despre unul dintre aceste poeme. Cu tot cu introducerea și concluzia referitoare la cine a fost Eminescu și la locul lui în literatura română. Și mai primesc și un „bonus” de 10 puncte pentru tehnoredactare. Nimic nu-i interesează din ceea ce au lucrat la clasă cu profesorul. „Cum o să le dea lor profesorul de lucru? Ce știu ei?!” Iată că știu că nu le place Eminescu. „De ce?” o întreb din nou. Tace. „Pentru că scrie poezii lungi?” încerc să o ajut. Ridică din umeri. Îi spun că Profesorul meu, G.I. Tohăneanu, recita întreg „Luceafărul” pe drumul de acasă până la liceu. O enervează insistența mea. „Dictați-mi și văd eu ce fac...” „Mai întâi citim textul!” Se plictisește după câteva strofe. Ridică spre mine ochii-i mari, frumoși, albaștri și spune: „Eu nu înțeleg nimic din poezia asta”.  
 
Nu doar eleva mea a rămas departe de Eminescu. Câți au ajuns oare până la el?... Titu Maiorescu prevedea, la înmormântarea Poetului, că secolul al XIX-lea va începe sub auspiciile geniului său. Tot așa a început și secolul acesta. Tot așa se va încheia. La fel vor începe și următoarele... „În veci îl vom iubi/Și-n veci va rămânea departe”... Poetul-Luceafăr a atins punctul cel mai înalt al potențialului axiologic românesc. A umplut, până la saturație, spațiul nostru cultural. Și l-a înscris în patrimoniul universal. Dacă poporul român ar dispărea vreodată, cum s-a mai întâmplat și se va mai întâmpla cu atâtea popoare, Eminescu ar rămâne acolo, alături de marile valori ale umanității, dând mărturie despre ce am avut mai bun pe lumea asta. Care, și fără Eminescu, ar fi auzit de noi. Dar, în mod sigur, nu ne-ar fi conferit un loc pentru eternitate la o asemenea altitudine valorică.  
 
Poetul meu, Eugen Dorcescu, al cărui model național este MIHAI EMINESCU, afirmă, aparent paradoxal, că toți poeții români, oricât de valoroși ar fi, sunt doar „precursori” ai acestuia. Precursori sau chiar urmași, cu toții condamnați la o detentă culturală mai redusă, ei l-au venerat ca pe un Maestru. Pe lângă sclipiri de geniu, viziune, stil, aceștia au și meritul uriaș de a fi continuat, fără întrerupere, să scrie în limba lui Eminescu. În acea limbă română, care geniului „i-a ajuns” pentru a exprima idei de o anvergură spirituală, la care mulți nici nu au acces... Și nu mă refer aici la cei care nu-l citesc. Nici la cei săraci cu duhul, care, oricât l-ar citi și l-ar memora, nu ar avea cum să-l înțeleagă. Ci la aceia care îl resping cu răutate. Nu doar la „toată generația” elevei mele, ci și la unii adulți, care, în cunoștință de cauză fiind, dar din cine știe ce motive, „cu pietre l-au izbit în față”, tulburându-i visul de moarte, atât de clar exprimat în „Mai am un singur dor”. Mihai Eminescu nu a murit încă. E mereu pe calea spre absolut:  
 
„Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor...  
 
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor” (Rugăciunea unui dac).  
 
Comemorându-l azi pe Eminescu, ieșim din contingent. Îi omagiem, odată cu el, pe toți scriitorii români, care i-au premers și i-au urmat Marelui Poet, făcând posibilă apariția și dăinuirea unuia dintre cele mai prețioase simboluri naționale; pe toți dascălii care, ca Domnul Trandafir, l-au citit, memorat și predat cu evlavie pe Mihai Eminescu; pe toți elevii de ieri și de azi, care l-au învățat, l-au recitat și l-au iubit; pe toți cei ce au în bibliotecile lor măcar volumul de „Poezii” al lui Mihai Eminescu și nu vor, nici în ruptul capului, să se despartă de el. „Totuși, este trist în lume”...  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, Eminescu-i departe... / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3088, Anul IX, 15 iunie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!