CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana DORCESCU, Despre obiectele memoriei într-o copilărie salutară
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana DORCESCU  
 
Despre obiectele memoriei dintr-o copilărie salutară  
 
Dramatismul unei copilării în vreme de război, pe care îl sugerează titlul cărții Copil într-o lume în flăcări (Editura DavidPressPrint, Timișoara, 2018) și îl exprimă foarte convingător Margareta Bogdan, în tripla ipostază de autor-narator-personaj, este contrapunctat, în mod cert, de resimțirea valorii constructive unui asemenea timp. Practic, se vorbește în acest volum despre o perioadă de grație, în care lui Margit i s-au decis personalitatea și destinul, deschizându-i-se ochii spre o lume bună și spre un sine candid. Cea a învățăturilor subtile, cu bătaie lungă. Cea a modelelor dintâi. Și permanente:  
 
„... la baza existenței mele... a stat seva din care mă trăgeam, pe două planuri opuse: unul din familia mea cu tradiții și obiceiuri mic burgheze, altul din viața paorilor din Bănia” (p. 53).  
 
Bănia este numele unei localități din Țara Almăjului, „ascunsă printre coline molcome, de o parte scăldate de apa răcoroasă și limpede a Nerei, de altă parte străjuite de lanțul muntos al Carpaților sudici” (p. 16). În primii ani ai copilăriei autoarei, Bănia desemna și o regiune de graniță din Imperiul Austro-Ungar, o zonă în care românii erau populație majoritară, dar conducerea era maghiară. Între momentul intrării protagonistei în comună și cel al ieșirii sale din locul primelor amintiri, evenimentele istorice au determinat, între atâtea altele, și o necesară corecție toponimică:  
 
„Într-una din zile, mama a primit cu poșta un colet sigilat. L-a deschis cu înfrigurare. Oare ce putea conține? Printre registre cu text românesc, cu coli frumos colorate cu timbre românești, a apărut și noua ștampilă cu inscripția «Bănia». Pe cea pe care o folosise până atunci... scria «Bánya». Și se tot mira de ce sătenii vorbesc de Bănia, când, de fapt, comuna se chema Bánya. Cred că atunci, privind îndelung ștampila cea nouă, muind-o în tuș și aplicând-o mereu pe o coală albă, a înțeles că s-a reparat o greșeală” (p. 74).  
 
În evocarea intitulată, cu un regionalism, Poștoane, cu care se deschide cartea, scriitorul Ion Marin Almăjan, originar din Țara Almăjului, confirmă puterea formativă a acestor locuri, din care s-a ales el însuși cu un mesaj de mare preț: „Omul trebuie să se străduiască să trăiască cu dreptate, în picioare, și să nu-și trădeze, orice s-ar întâmpla, rădăcinile din care a lăstărit” (p. 10). Câteva considerații referitoare la autoare, pe care le găsim în aceeași evocare, ne ghidează lectura: aflăm că Margareta Bogdan este fiica poștoanei din Bănia și mama scriitorului bănățean Vasile Bogdan, că în carte ni se oferă un document istoric și, în același timp, o declarație de dragoste pentru Almăjul din care ea „și-a tras puterea” (p. 9). Și, mai presus de toate, că Margareta Bogdan are „talent de scriitor”și „simț de observație rar” (p. 13).  
 
După lectură, am fost tentată să completez aprecierile finale, cu alte merite ale scriitoarei: distincția povestirii, plăcerea rememorării, inteligența în selecția amintirilor și în construcția epică, înțelegerea omului experimentat pentru tot ceea ce s-a întâmplat cândva și, pe deasupra, umorul discret care înviorează, pe alocuri, narațiunea.  
 
Creativitatea își pune amprenta pe toate componentele acestui text, de multe ori amânat, scris, și publicat târziu, dar, probabil, la vremea sa: cu prilejul Centenarului Unirii Banatului cu România Mare, eveniment căruia îi este dedicat, în întregime, volumul intitulat Copil într-o lume în flăcări.  
 
Talentul scriitoricesc transpare încă din primele rânduri. Într-o cvasiexpozițiune, dedicată precizării locului și timpului acțiunii, dar și familiarizării cu personajele, suntem intrigați de inserția unui element neobișnuit: oficiul poștal. Instituția poștală este introdusă, aparent, ca formă fără fond, subliniindu-se faptul că a fost înființată într-un context în care nu avea nicio justificare: „La începutul veacului al douăzecilea, în comuna Bănia, nimeni nu avea nevoie de un oficiu poștal. Majoritatea localnicilor nu știau carte și nu aveau cu cine purta corespondență. În acei ani, totuși, la Bănia s-a deschis un oficiu poștal” (p. 14). Avansarea surprinzătoare a acestui element de referință este, de fapt, o interesantă mise-en-scène. O manevră ingenioasă de prefigurare a unei poetici obiectuale. Făcând parte dintr-o familie de agenți ai civilizației... ce va să vină. Micuța Margit va descinde la Bănia, împreună cu mama ei, într-o frapantă companie... obiectuală:  
 
„... într-o bună zi, apăru în fața primăriei din Bănia, o căruță, din care a coborât o tânără șchioapă, ținând în brațul drept o fetiță, iar cu mâna stângă, chinuindu-se, trăgea după ea o cutie poștală. Cutia era mare, vopsită în roșu, și avea inițialele M.K.P. (Magyar Király Pósta – Poșta Regală Maghiară). Pe cutie se mai afla, vopsită în alb, și o trâmbiță (simbol al poștalionului)” (p. 19).  
 
Descrierea minuțioasă a obiectului, cu accent pe dimensiune, cromatică, grafică și simbolistică, îl aduce în prim plan, în vreme ce protagonista abia se deslușește. O reperăm grație titlului și informațiilor din evocare. Ea este fetița, adică fiica poștăriței, ce se chinuie să aducă în Bănia cutia poștală. În proximitatea acestui obiect, într-o cameră a pădurarului destinată poștei, micuța Margitka își va trăi, în tihnă și izolare, alături de mama sa, primii ani, ocupând foarte puțin loc din lumea mare.  
 
Cutia poștală nu a fost bine primită în localitate („Nu-i plăcea însă [pădurarului] cutia ce i-a fost bătută în cuie pe poartă. Câinii lui au ieșit în fața porții și au lătrat-o dușmănos. Pâlcuri de copii veneau s-o vadă și unul din ei, mai curajos, a și pipăit-o. Apoi au rupt-o la fugă”, p. 20), dar a devenit cap de listă într-o poetică a obiectualului, pe care se sprijină estetica prozei Margaretei Bogdan.  
 
Acest element-cheie se va dovedi a fi un subiect de interes special, generator de animație și de vibrație. Se încarcă de sens de la o ocurență la alta. Este și un factor de coerență textuală. De exemplu, se manifestă ca atare prin raportarea la alte obiecte desconsiderate inițial de către săteni și reconsiderate mai apoi. Dezinteresul față de cutia poștală se corelează, așadar, cu cel pentru poarta școlii („După cum nici cutia poștală nu-i atrăgea, cu atât mai puțin ușa larg deschisă a școlii”, p. 44) sau cu toba cu care moș Gruia transmitea localnicilor, de la mic la mare, porunca să-și trimită copiii la școală. Fără niciun efect: „... într-un asemenea moment solemn, cum era baterea tobei, comunicarea porunșilor. Unii se propteau de gard, alții își ridicau un picior peste clupia din fața casei, iar alții șchipiau blazați în avans. Cei mai fricoși se burzuluiau, neașteptând nimic bun de la porunșile ce urmau să vină. De când cu începerea războiului, nu se putea aștepta nimeni la ceva bun, niciodată. Unele babe își mestecau colțul năframei. Cu toții ascultau însă. Se începea cu «Poruncă»! Au mai auzit-o. Apoi au reintrat, indiferenți, în oboarele lor. Copiii tot n-au să meargă la școală. Pot să tot dea porunci!” (p. 45).  
 
Obiectele, descrise în amănunțime, au o clară funcție de organizare a universului referențial, încadrându-se în structuri complexe, bine definite în ordinea societății Băniei. Bunăoară, masa, în polisemia sa, este semnul diferenței dintre cele două lumi cărora Margitka le aparține deopotrivă: a satului, care a integrat-o („Mă primeau în casele lor, stăteam cu ei la masa scundă din tindă, pe scăunele mici cu patru picioare rășchirate, cu un singur blid pe masă, cu o lingură de lemn în mână, cu care, împreună, mâncam din același blid, sorbind cu poftă nespus de mare zama de lobodă, urzâci sau drăgăvei. Și apoi... cu nemaipomenit de gustoasa coleșă, pe care m-au învățat cum s-o fac bruș în mână”, p. 53); și a familiei, care a crescut-o cu dragoste și grijă excesivă („Sosită acasă, după hoinărelile mele prin sat, mă aștepta o masă de prânz aranjată cu mult gust, pe o față de masă de damasc, sclipitor de albă, cu șervețele scrobite, tot de damasc, cu farfurii aparte pentru fiecare fel, cu mâncăruri preparate cu rafinament”, p. 53-54).  
 
De asemenea, casa are și un rol discriminatoriu. Ierarhiile în sat sunt indicate de aspectul locuinței și de amplasarea acesteia, diferența dintre centru și periferie implicând opoziții etnice, profesionale, confesionale și de mod de viață. Stratificarea socială comporta, la începutul secolului trecut, în Bănia, ca și în întregul Banat, și dimensiunea etnică. De exemplu: „În centrul așezării, în case mai înalte, arătoase, cu multe camere, case «domnești», trăia intelectualitatea austro-ungară a satului, familiile celor veniți aici din alte părți, cu diferite funcții” (p. 24); „În sat locuiau țăranii băștinași, bănienii” (p. 23); „La capătul de jos al satului, zis «în vale», în corturi confecționate din pânză multicoloră, trăiau lăieții” (p. 23); „În partea opusă a satului, «în deal», locuiau țiganii. Aceștia erau statorniciți aici. Își ridicaseră case de văiugă, ba chiar din cărămidă, care se deosebeau de cele ale sătenilor prin aceea că erau doar tencuite” (p. 23). Delimitările erau stricte, nu era îngăduit amestecul dintre aceste pături, ce reflectau politica „de castă” a Imperiului Austro-Ungar: „De țiganii din deal, lăieții din vale se temeau. Lăieții cutreierau satul după furtișaguri, ghicit, fel de fel de «celaine», dar numai până începea șirul caselor nevăruite ale țiganilor. Acolo nu mai îndrăzneau” (p. 24).  
 
După ce bunicii lui Margit își vând casa din Gura Berzei, întreaga ei familie „se mută în casa lui Jenky, în piața bisericii, deci în plin centrul Băniei” (p. 21), acolo unde își aveau loc cei de naționalitate maghiară, cu funcții în administrație, precum tatăl său, numit la Pretura Bozoviciului, tânăr care avea să se sfârșească foarte curând, în urma unei tuberculoze galopante. Statutul de locuitor din centru justifica și un soi de aroganță, alimentată de iluzia superiorității, a nobleței și a necesarei distanțări axiologice față de majoritate: „Toți ai mei voiau să mă izoleze de satul propriu-zis, în care trăiam. «Nu trebuie să înveți limba valahă. Copiii de țărani sunt murdari și plini de boli»” (p. 36).  
 
În centru, se respecta, în orice caz, eticheta. Bunele maniere pretindeau, de pildă, cunoaștere și sprijin reciproc în înalta societate rurală. Modalitatea de integrare în cercul strâmt al nobilimii sătești era Festvisitul, obicei care presupunea vizitarea fiecărui intelectual austro-ungar de către cel nou-venit. Aceste vizite sobre erau întotdeauna pregătite din timp, reclamau o anumită ținută și o durată adecvată, dar și o ordine (ierarhică) a desfășurării lor: „întâi la notar, apoi la preot, învățător, șeful postului de jandarmi, băcan și, în cele din urmă, la primar, singurul băștinaș” (p. 25). Ele erau, de altfel, neapărat returnate, în aceiași parametri ai comportamentului civilizat. Codul socializării era sever și strict. Pe patul de moarte, tatăl lui Margit o dojenește pe mama sa din cauză că nu a făcut încă acele importante vizite:  
 
„Trebuia să le faci. De atunci ți le-ar fi întors. Ai avea acum legăturile stabilite. După înmormântarea mea, ți-ar fi făcut și vizitele de condoleanțe. Dar așa? Rămâi pe dinafară!” (p. 24).  
 
Abia când iese din doliu, Mama, cu Margit de mână, efectuează aceste vizite (atât în Bănia, cât și în satele aparținătoare acestei comune), cu un dublu scop: pe de o parte, pentru a stabili relații personale cu cei sus-puși, pe de altă parte, pentru a le transmite acestora că există poștă în Bănia, contând pe sprijinul lor în utilizarea acesteia.  
 
Distanța dintre lumi se reduce treptat, pe parcursul războiului, și, în cele din urmă, se anulează. Imprevizibile, transformările esențiale se petrec într-un timp scurt și unesc colectivitatea, zguduită din temelii, în acele „vremuri grele”, de sărăcie, foamete, boală și moarte. Durerea este universală. Interdicțiile sociale nu mai au nicio noimă. Buna înțelegere, cooperarea, activarea energiilor inhibate dizolvă granițele dintre lumi și fortifică satul, care, prin jertfă și suferință cruntă, își dobândește drepturile, între care primează recunoașterea identității sale românești. În aceste circumstanțe, unele instituții fundamentale, până atunci mai degrabă inerte, încep să funcționeze: poșta, pentru comunicarea cu cei de pe front; Biserica, pentru înmormântarea simbolică a morților; școala, pentru deschiderea perspectivelor în noua țară, ce prinde contur imediat după terminarea conflagrației mondiale.  
 
Numeroase schimbări se leagă de relevanța unor obiecte până atunci ignorate. Este asaltat oficiul poștal și, implicit, cutia poștală este pusă în uz, începând să își exercite funcția utilitară: se primesc scrisori de la soldații de pe front, care „așteaptă răspuns”. Și răspunsul li se trimite imediat, în fel și chip:  
 
„Mama deschidea larg ușa oficiului poștal de cum se crăpa de ziuă, că muierile veneau dimineața, înainte de a se duce la luncă, și o lăsa deschisă până noaptea, să poată intra și după ce «or provenit» de la luncă, după ce și-or ocheșit vitele și copiii. Atunci veneau cu trăistele pline ca poștoanea să le facă păchete păntru front” (p. 54). Poștoanea devine tot mai de încredere și mai întreprinzătoare. Pentru a asigura transportul pachetelor la Bozovici, de pildă, face rost de forșpanul (căruța) primăriei, un alt obiect ce ajunge în folos comunitar, spre indignarea notarului Kirchgässner, privat de acest privilegiu:  
 
„Cum, forșpanul pentru pachete? De ce? De când? Până când? Să-și ducă țărăncile pachetele în cârcă la Bozovici, la poștă. Primarul Puia însă, care dăduse ascultare cu înțelegere rugăminților mamei, s-a situat de astă dată de partea sătencelor lui. Cum o să trimită femeile pachetele pe front? Să piardă o zi de muncă la câmp, să-și lase copiii în casă singuri și să meargă la Bozovici?” (p. 55)  
 
Între obiectele evidențiate pentru rolul lor în comunitate, se erijează în simbol portreaua, care „stă pentru” amintirea chipului soldaților căzuți la datorie, ce se îngroapă, conform rânduielilor creștine, de către preotul ortodox al satului:  
 
„Nu lipseam de la nicio înmormântare. De fiecare dată când sosea câte o înștiințare că «... pentru Împărat și Crai...», mama, tristă, duioasă, îmi punea mâna pe creștet, mă mângâia și-mi spunea: «Du-te la Ana lu Coarcăv și spune-i să vină la mine». Mă duceam. Știam ce urma, a doua zi, în casa Anei se vor împreuna mesele, se vor acoperi cu ponievile noi. Pe ele se vor aranja hainele cele mai bune ale fiului ei. La cap se va pune portreaua. (Toți aveau fotografii. Au trebuit să se fotografieze pentru livretul militar, iar exemplarul doi femeile îl puneau sub sticlă și erau tare mândre! Pe atunci nu știau că poza asta va fi înmormântată – s.n., MID). I-au mai pus și pălăria pe deasupra. Popa se împotrivise la început, derutat, dar până la urmă a acceptat să cânte prohodul unor... straie. Aceste haine se puneau într-un săcrin, frumos făcut și vopsit de tâmplarii satului, și se ducea la morțărie. Eroul, ale cărui oseminte putrezeau undeva departe, pe un câmp de bătaie, era înmormântat cu cinste în satul lui” (s.n., MID, p. 57).  
 
Relatarea frustă a obiceiului straniu de îngropare a portreauei în locul eroului rămas pentru totdeauna „undeva departe”, căzut „pentru Împărat și Crai”, reflectă pregnant tragismul situației. Dar comentariile naratoarei sunt, de-a dreptul, sfâșietoare, prin tensiunea insuportabilă pe care ne-o induc. Adeseori, narațiunea ne obligă la o lectură simpatetică. Suntem... acolo.  
 
Acuitatea observației, finețea descriptivă, reliefarea amănuntului grăitor fac din Margareta Bogdan și o excelentă portretistă. Fără egal sunt personajele care au marcat-o profund. Dintre acestea, cel puțin Mama, moș Gruia sau copiii din Bănia își dobândesc loc și în memoria noastră afectivă.  
 
În compunerea portretului Mamei, autoarea pornește de la caracterizarea directă, realizată de tatăl său, într-o replică fără echivoc, dată părinților lui sus-puși, care nu o doreau ca noră: „E bună, modestă, frumoasă, mai multă avuție nu-mi trebuie (p. 18)”. Aceasta avea să fie o avuție și pentru Margit, dar și pentru întregul sat. În vremea războiului, dedicația ei nu cunoaște margini:  
 
„Citea și scria scrisori. De parcă își găsea alinare în ele. A mai introdus o masă mare în biroul ei. Pe ea se puneau trăistele cu meringe. Trăistele se înmulțeau și, pentru a nu le confunda, pe fiecare punea respectiva carte poștală militară cu adresa destinatarului. (...) Când mă trezeam noaptea, o vedeam din camera cealaltă, tot aplecată, cu un fir de chibrit în mână, picurând ceara roșie pe pachete. Cheltuielile cu hârtia de împachetat, ceara, sfoara etc. erau toate suportate de ea, dar... (...) Cred că în fiecare pachet băga și câte un dărab din sufletul ei” (p. 54-56, passim). (s.n., MID).  
 
Ca întotdeauna, vibrația comentarului o depășește pe cea a relatării sau a descrierii. Judecata de valoare din finalul citatului despre omenia mamei sale, care făcea din profesie un act de slujire, așază figura ei alături de cea a Dăscăliței lui Octavian Goga („Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,/În alte țări când le trimiți oftatul”).  
 
Altruismul înnobilează acest portret. Poștoanea este solidară cu toate femeile satului, plină de solicitudine, devotată alinării chinului acestora. Și este răsplătită pentru omenia ei. La „Revoluția” din 1918, ele își arată recunoștința, luptând pentru salvarea ei:  
 
„După focul de pușcă, toate femeile ce erau până atunci peste poate de ocupate cu culegerea boabelor de orez și a castraveților murați din noianul de făină și zahăr împrăștiat pe stradă, au dat buluc spre casa noastră, i-au prins pe soldați de mâini, și strigau încercând să-i dezarmeze: «Pră poștoane s-o lăsaț în pașie, să nu-i fașieț nișiun rău. Făr dă ia n-aș fi căpătat nișiun păchiet, nișio carcie, șî-i șî fata pră moarcie!»” (p. 69).  
 
Somată de soldații răsculați să le dea banii statului, poștărița se hotărăște brusc să cedeze violenței, încălcându-și conștiința de funcționar al Imperiului... în cădere, pentru a nu-și pune în pericol fiica și propria mamă. Un alt obiect iese în relief în această scenă, memorabilă prin dramatism, completând așa-zisa poetică a obiectualului – săculețul cu bani:  
 
„Mama le-a întins săculețul cu bani. Pe săculeț erau inițialele M.K.P. Magyar Király Pósta – Poșta Regală Maghiară și a spus: «Iacătă banii statului”. I s-a răspuns potolit, cu o nuanță de respect: «Mulțam, doamnă, șî noapcie bună!»” (p. 69-70).  
 
Din nou, comentariul autoarei uimeşte prin forța sa perlocuționară: „În ochii mei mama a crescut atunci la dimensiuni de statuie” (p. 70). Dar, în noile condiții, cutia poștală cu insemnele M.K.P... a devenit caducă. Goală pentru totdeauna.  
 
Cu simpatie, umor și mult drag este conturat portretul irealului Moș Gruia, cărător de ches (tolbă) pentru Poștă, care o atrage „ca magnetul” pe Morgheta, fascinând-o cu manifestările lui extreme: rugăciunile de ore întregi cu genunchii pe pietre, despăduchiatul, baia de Joia Mare, canoanele în care se izbea cu capul de pietre, cerând iertare pentru păcatele lumii etc. Acest personaj a impresionat-o într-atât, încât i-a devenit complice: a învățat de la el, pe nesimțite, românește, încălcând interdicția familială. Cel ce credea că a trecut de o sută de ani, dar nu știa sigur, căci nu avea acte, poseda, totuși, o portreauă și un ceaslov. În generozitatea lui fără seamăn, i le-a lăsat Morghetei amintire. N-aș fi crezut că, după scena tandră a despăducheatului din Rusoaica lui Gib I. Mihăiescu, sau după scena duioasă a morții lui Ferdinand, puricele favorit al dresorului de purici din Pasărea și umbra a lui Sorin Titel, voi mai avea ocazia să îmi ridic pălăria în fața suavității unei scene, cu aspecte atât de stânjenitoare. Dar iată:  
 
„Era întotdeauna plin de păduchi. În vreme ce se descotorosea de ei, le vorbea foarte blajin și pocăit: «Io n-aș vrea să ci-omor, că-i păcat s-omori, că șî tu, păduchie, ieșci vietacie lăsată de Tatăl (aici își făcea cruce) șî nu trăbuie să ni-e omorâm unii pră alții. Da tu îm suji sânjele șî niși afurisita aia de babă (și atunci privea cu sprâncenele lui albe și stufoase rău încruntate spre bucătărie, unde trebăluia bunica) nu mă lasă în cuină cu voi pre minie. Musai să-v-omor». Îi pocnea pe unghii, erau mulți, și de fiecare dată spunea: «Dumnezău să mă ierce! Dumnezău să ce ierce!” (p. 47-48).  
 
De fapt, după ce Margit a învățat limba română, mai precis graiul din Bănia, s-a putut apropia și de copiii satului, care o atrăgeau irezistibil, dar de care era mereu respinsă. Aceștia îi dădeau porecle umilitoare: „vinitura, nimțoanea, boanghina, Moarghet, Morgheta”. În mod bizar, semnele discriminatorii nu țineau de origine sau de limbă. Erau tot de natură obiectuală. Ghetele ei și plundării generau antipatia cetei de prunci. Prețul diferenței era prea amar pentru sufletul unui copil. Episodul genuin al rezolvării acestor divergențe reproduce judecata necruțătoare, dar nu ireconciliabilă, a copiilor:  
 
„Odată, în goana după ei, am obosit. M-am așezat pe un pietroi mare și am început să plâng. Copiii s-au adunat în jurul meu. M-au înțeles că sunt singură. Pătru a lui Truică, un băiat înalt și firav, a rupt tăcerea: «S-o luvăm cu noi!» Un altul a întrebat răstit: «Cum? Încălțată șî cu plundări? Nu!» Eu mă smiorcăiam și încercam să-mi ascund pe după pietroi picioarele încălțate. Dar o fată m-a apucat și a început să-mi desfacă șireturile, mi-a luat ghetele și le-a aruncat în râu. A făcut-o cu o scârbă vădită. Eu, printre lacrimi, zâmbeam, precum curcubeul” (p. 52).  
 
Foarte multe ar mai fi de spus despre acest text-document, interesant ca monografie, ca istorie personală și comunitară, ca traseu psihologic etc.  
 
Evenimentele sunt relatate cu o chibzuință matură, fiind interpretate corect, în contextele în care s-au produs. Portretele sunt alcătuite cu dragoste, recunoștință, dar și cu căldura temperată a unui scriitor realist, ce nu se lasă pradă emoțiilor. Satul copilăriei este mult înălțat prin abundența, varietatea și plasticitatea descrierilor. Subiectivitatea temperată și privirea inteligentă stau la baza tabloului pitoresc al „copilăriei în flăcări”. Refugiul în timp și spațiu îi prilejuiește Margaretei Bogdan, la anii maturității, realizarea acestui tablou salutar. Care, acum, la 110 ani de la nașterea sa, o scoate din uitare. O arată lumii ca scriitoare:  
 
„Într-unul din romanele sale, Liebhard (Franz Liebhard, scriitor bănățean de expresie germană – nota V.B.) scrie un capitol «Es tut mir leid» - «Îmi pare rău», regretând trecutul care nu se mai poate trăi. L-aș contrazice. Eu îmi regăsesc întotdeauna copilăria (s.n., MID)” (p. 51).  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana DORCESCU, Despre obiectele memoriei într-o copilărie salutară / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3048, Anul IX, 06 mai 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!