CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, Despre metafizica iubirii
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Dorcescu  
 
Despre metafizica iubirii  
 
Recentul volum de versuri al Doamnei Elisabeta Bogățan, intitulat Iubirile (Timișoara, Ed. Eurostampa, 2018), frapează și impresionează prin amplitudinea spirituală a mesajului central, prin altitudinea estetică, dar și prin rigoarea construcției.  
 
Autoarea confruntă două tipuri majore de iubire, aparent consubstanțiale, dar, în esență, ireconciliabile, între care percepe o falie, generatoare de tensiune: iubirea față de Dumnezeu – unică și salutară – și iubirea lumii – divizată, împovărătoare, chinuitoare, creând dependență de „idoli” și înstrăinându-l pe om de sine și de Dumnezeu.  
 
Tema volumului este indusă încă din paratext, fiind enunțată de autorul citatului-motto. Se plasează, astfel, sub autoritatea lui S.N. Lazarev identificarea unei drame definitorii pentru ființa umană, incapabilă să își prioritizeze iubirile: „Și fiecare dintre noi poartă în sine păcatul originar – tentația de a pune dorința și viața mai presus de iubirea față de Dumnezeu”. Aceasta este durerea profundă, trăită de subiectul poetic și exprimată cu sfâșietoare accente lirice. A nu-L iubi mai întâi – adică mai presus de oricine și de orice – pe Dumnezeu înseamnă a încălca o poruncă axială, a comite, deci, un mare păcat. Contextualizarea pe care o realizează artistic Elisabeta Bogățan este edificatoare în acest sens, îndemnând la reflecție, în toate detaliile sale.  
 
Eul liric se prezintă, la început, ca scindat: pe de o parte, este trup și suflet, iubind plenar tot ceea ce-i oferă existența terestră, chiar dacă are sentimentul iluzoriului și al efemerului; pe de altă parte, aspiră să fie spirit, cu toate că își conștientizează neputința de a accede la iubirea metafizică. Triada trup – suflet – spirit nu se reface pe parcursul secțiunii referitoare la tăria iubirilor pământene, dar este constant râvnită, fapt ce se resimte din „fierberea” subsidiară. Deși eul liric nu depășește, în zona pur afectivă, stadiul dualității, are, totuși, meritul de a-și recunoaște această carență demolatoare și de a concepe o strategie eficientă spre ținta spiritualizării. Lupta împotriva dualității improprii condiției sale intelectuale este inițiată, în plan semantic, prin asumarea vinei de a se fi risipit în iubiri comune, în cvasidolatrii nimicitoare, iar, în plan discursiv, prin introducerea unui element de progresie, actualizat, cu minore variații, sub forma unui refren. Ambele mecanisme pregătesc metanoia finală.  
 
În prima parte a volumului, intitulată Iubirile, secvența propulsoare este rugăciunea, cu pondere și vibrație ritualică. Speranța de salvare se leagă, cu stăruință, de îndurarea lui Dumnezeu. Acestuia I se cere iertare pentru slăbiciunea omenească de a găsi satisfacție în iubirile terestre, veritabile piedici în calea spre adevărata iubire: „mă iartă/Doamne/că prea mult le iubesc/și le-am iubit” (Și câte Morgane); „mă iartă/Doamne/că prea mult/am iubit-o/și prea mult/o iubesc” (Carne frumoasă, Liadana, Mama); „iartă-mă Doamne//mereu prea mult/am iubit-o/și o iubesc” (Rămâi); „și mă iartă/Doamne/că această lumină/prea mult/am iubit-o/și prea mult/o iubesc” (Lumina), „mă iartă/Doamne/că prea mult/l-am iubit/și-l iubesc” (Ochiul a toatele), „mă iartă/Doamne/că prea mult le iubesc/și prea mult/le-am iubit (Cărți, Drumuri); „mă iartă/Doamne/că prea mult o iubesc/și prea mult/cântecul ei/l-am iubit” (Bucuria); „și mă iartă/Doamne/că această locuire/prea mult o iubesc/și înțelesul ei/prea mult/l-am iubit” (Locuind cu Făt-Frumos) etc.  
 
Zvâcnirile tematice, deductibile din titluri, se aseamănă valurilor din largul oceanului, stârnite de zbuciumul din adâncul apelor, înșelător de calme la suprafață. Toate sunt risipite, în cele din urmă, de efectele liniștitoare ale rugăciunii, care departajează iubirile-capcană. Oricât de întemeiate, de intense și de sincer mărturisite ar fi, oglindind frumusețea unui trup și a unui suflet îndrăgostite, ele rămân iluzii, cum iluzoriu este tot ceea ce stă în puterea omului – trupul, vederea, cuvântul, poezia, amintirea… Niște „Morgane/la izvoare/de cântec”, în optica celei ce le declară.  
 
Confesiunile și, mai ales, rugăciunile de iertare, reiterate, sunt primii pași pe calea căutării spiritului, spre necesara și atât de dorita unitate ontologică a ființei, postulată, scripturistic, așa: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” ( 1 Tesaloniceni 5, 23).  
 
Partea a doua a volumului poartă ca titlu un simbol: Calea. Și aici autoarea mizează pe forța expresivă a elementelor propulsoare: în plan semantic, înaintarea, treaptă cu treaptă (Mărăcinișurile, Nisipurile, Labirinturile, Mulțimile, Oglinzile sinelui, Ispitele, Cuvântul), spre descoperirea spiritului și întregirea ființei întru mântuire (v. Eugen Dorcescu: „Omul nu este ființă întru moarte, ci ființă întru mântuire”, Poetica non-imanenței, 2009); în plan discursiv, repetiția: „căutam calea/cea nebătută încă/de gând”.  
 
Coerența secvențelor este asigurată de noncontradicția dintre proiecțiile simbolice, expuse într-o ordine logică, evolutivă, cu argumente din ce în ce mai puternice pentru spiritualizarea ființei. Se conturează înălțimea idealului – iubirea absolută. Urmărirea acestuia implică decizie, încredere și tenacitate („și totuși trebuia să merg/aici era doar foamea/și setea/și teama crescând”), perspicacitate, fiindcă nu oricine recunoaște drumul drept, din mulțimea infinită a drumurilor („lumini fără număr/aprindeau ireale culori/în nisipurile/de sub picioare//zarea mă îmbia/egală/din toate părțile/eram liberă/să merg spre oricare/din pleoapele ei/căzătoare”); și „încrâncenare” în solitudinea pe care o reclamă un asemenea ideal („fiecare se avea ca misiune/pe sine însuși”). Întoarcerea este imposibilă. Iluzoria fixare de repere pentru eventualul retur eliberează eul de lestul trecutului derutant („îmi însemnam mersul/cu chipurile mele/lepădate în urmă/cu vederile mele/lepădate în urmă/cu făcliile strigătelor/lepădate în urmă”). Pe măsura înlăturării constrângerilor contingentului („dar ce însemna înainte//îmi însemnam mersul/dar pentru care/întoarcere/și de unde”), se întrezăresc vagile contururi ale metarealității („căci înțelesul/și rostul/erau mereu/în altă parte/mereu dincolo de ceva/de cineva/mereu dincolo de câte-o întrebare”). Prin transgresarea limitelor, prin dematerializare („eram/și parcă nu mai eram/eu”), ființa se îndreaptă spre Ființă, spre Cuvântul originar, spre Spiritul primordial („drumuri către cuvântul/care-a ales lumina/de întuneric/și arătatul/de nearătat//drumuri către cuvântul/ce-a despărțit apele/de uscat”), parcurgând, precum Luceafărul în zborul său, „calea/cea nebătută încă/de gând” (v. și tabloul cosmogonic similar din Scrisoarea I), calea Mântuitorului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”) și, deci, a mântuirii. Traseul metafizic adaugă ființei componenta spirituală, întregind triada ontologică trup-suflet-spirit. Interogația existențială își găsește răspuns în spiritualitatea creștină, prin actul înduhovnicirii, în contextul Creației.  
 
Rareori mi-a fost dat să întâlnesc o viziune atât de clară asupra sensului existenței și o omogenitate discursivă atât de atent supravegheată, admirabil asimilate ideatic și estetic. Succesul retoric al poiesisului Doamnei Elisabeta Bogățan se bazează pe calitatea temei (inventio) – calea spiritualizării prin credință, pe amploarea contextualizării și a argumentării (demonstratio) și, nu în ultimul rând, pe eleganța expresiei artistice (eloquentia).  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, Despre metafizica iubirii / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2994, Anul IX, 13 martie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!