CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Memoriul de reabilitare al Mitropolitului Vasile Lazarescu
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MIRELA-IOANA BORCHIN-DORCESCU  
 
Memoriul de reabilitare al Mitropolitului Vasile Lazarescu  
 
(Precizare: Acest text reprezintă comunicarea susținută de mine - Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu - , în data de 20 aprilie 2015, la Episcopia din Caransebeș, cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de la înființarea acesteia. Am socotit că e potrivit să-l public de Centenar, întru omagierea unui mare patriot și a unui ilustru slujitor al Bisericii. Textul are, acum, o intenție și, probabil, o valoare precumpănitor documentară și istorică. Fiindcă, între timp, s-au făcut pași însemnați, decisivi, în reabilitatea Mitropolitului, de pioasă memorie, Vasile Lazarescu, „ierarh martir”, după spusa Preotului dr. Ionel Popescu. Amintim, astfel, slujbele de pomenire, oficiate, anual, la 21 februarie, în Catedrala mitropolitană din Timișoara, de către ÎPS Ioan, Mitropolit al Banatului, publicarea, de către Arhiepiscopia Timişoarei, a unui volum omagial – Mitropolitul dr. Vasile Lazarescu al Banatului, 1947-1961. 70 de ani de la întronizare, Editura Partoș, Timișoara, 2017 - , precum și reeditarea a două din cărțile sale - Pârga Darului, 1936 și Praznic luminat, 1940- , în lucrarea Pastorale și Predici, ediție critică de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și Eugen Dorcescu, Editura Partos, Timișoara, 2018, ediție critică apărută sub veghea și purtarea de grijă a Bisericii Ortodoxe Române. Cuvântul înainte este semnat de ÎPS Ioan, Mitropolit al Banatului, iar Prefața îi aparține Preotului dr. Ionel Popescu, vicar eparhial).  
 
Prezentul demers ridică un mare semn de întrebare în legătură cu statutul post-mortem al lui Vasile Lazarescu, fostul episcop de Caransebeş, episcopul – şi apoi arhiepiscopul – Timişoarei şi primul mitropolit al Banatului întreg (1934-1961). Nedreptatea ce i s-a făcut, într-un anumit context istoric, acestui ierarh vrednic de pomenire nu a fost denunţată public de către urmaşii săi, iar actul de acuzare al Sinodului nu a fost încă revocat. Uitarea este o soluţie temporară pentru conducători, fiindcă întotdeauna se găseşte cineva care nu uită şi care le dă în vileag scăpările de memorie. În tăcerea circumspectă care s-a aşternut ca o perdea de fum peste figura lui Vasile Lazarescu, mă văd nevoită eu însămi să pun în discuţie un document foarte important pentru istoria locală, necunoscut sau trecut cu vederea în ultima jumătate de secol: Memoriul de reabilitare, redactat de mitropolitul Vasile Lazarescu în perioada în care se afla în retragere la Mănăstirea Cernica şi înaintat de Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhiei, în 31 decembrie 1964. Patriarhul Iustinian a informat, în 29 aprilie 1965, Departamentul Cultelor despre solicitarea lui V. Lazarescu de a se reexamina hotărârea Sinodului, prin care s-a dispus îndepărtarea sa din funcţia de mitropolit al Banatului. Fără a se fi citit sau discutat în Sinod, acest memoriu a fost scos de pe rol în 1968, cu doar câteva luni înainte de survenirea decesului semnatarului său.  
 
Textul pe care îl voi aduce la cunoştinţă face parte din arhiva familială. Acelaşi text se găseşte şi printre documentele CNSAS şi este publicat, dar nu integral, din motive lesne de înţeles, de Pr. dr. Petrică Zamela în cartea intitulată Mitropolitul Vasile Lazarescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Oradea, EU, 2011 (p. 316-329). Această carte, în care se demonstrează cu numeroase argumente nevinovăţia mitropolitului bănăţean, condamnat, pe termen scurt, la retragere, şi, pe termen lung, la ignorare şi uitare, este girată, prin prefaţă, de însuşi episcopul Caransebeşului, Dr. Lucian Mic, care vorbeşte cu reverenţă despre marele său înaintaş: „Personalitate incontestabilă a vieţii bisericeşti din Banat, mitropolitul Vasile Lazarescu a fost prezent prin desfăşurarea vieţii sale în cea mai zbuciumată parte a istoriei noastre contemporane bisericeşti. [...] Mai presus de toate, Mitropolitul Vasile rămâne în amintirea posterităţii ca un demn ierarh al Bisericii lui Hristos, integru şi lipsit de compromisuri în cele ale credinţei. A acceptat mai bine pribegia decât pierderea demnităţii şi acest lucru dovedeşte tăria de caracter specifică oamenilor cu adevărat superiori”. (p. 7-8) În favoarea credibilităţii cuvântului mitropolitului Vasile Lazarescu şi, implicit, a memoriului său de reabilitare, citez şi concluzia autorului acestei cărţi, care are la bază o valoroasă teză de doctorat: „Mitropolitul Lazarescu a fost şi va rămâne în memoria tuturor bănăţenilor şi a celor care l-au cunoscut un erou, deoarece a reuşit să se menţină nepătat faţă de tentaţiile comuniste, a reuşit să-şi păstreze Biserica şi turma intacte şi nealterate de ideile ateiste, a luptat pentru adevăr, identificându-se cu cei săraci şi oropsiţi de către regim, lucruri pentru care a avut de suferit şi pentru care şi-a dat cu demnitate viaţa, înscriindu-se în galeria eroilor neamului.” (p. 219)  
 
Cultura mitropolitului Vasile Lazarescu, devoţiunea lui faţă de Biserică, dovedită prin fapte – desăvârşirea şi sfinţirea Catedralei din Timişoara, restaurarea Mitropoliei Banatului istoric, canonizarea Sfântului Iosif de la Partoş, Sfântul tuturor bănăţenilor, scrierea monumentalei teze de teologie sistemică În ce ne deosebim? –, ca şi verticalitatea sa de neclintit făceau imposibilă săvârşirea faptei de care a fost acuzat: furtul din banii Bisericii. Învinovăţirea de ceea ce era de neimaginat în cazul unui ierarh bătrân – încălcarea uneia dintre cele zece porunci – a fost principala cauză a suferinţei sale, nu pedeapsa în sine, pentru care era pregătit sufleteşte, în condiţiile în care toţi ierarhii care au respins pactul cu comuniştii au avut de suferit drastic. Până şi în ultima notă informativă, înregistrată de un agent al Securităţii în 1967, după ce, în 1965, mitropolitul Lazarescu fusese oficial scos de sub urmărire, bătrânul ierarh se plânge de acuzaţia de furt: „Nu m-aţi prelucrat voi că sunt hoţ?” De altfel, chiar şi în şedinţa de Sinod în care a fost condamnat, el a rostit, întru apărarea sa, un jurământ înfricoşător, la care face referire în Memoriul de abilitare, incluzând publicarea jurământului pe lista de solicitări, la punctul g):  
 
g) să binevoiască Sfântul Sinod a dispune ca, în procesul verbal al şedinţei Sfântului Sinod din 18 decembrie 1961, să se facă, la locul cuvenit, următoarea rectificare:  
 
„Prezentându-se în şedinţă, ÎPS Mitropolit VASILE LAZARESCU, provocat de Prea Fericitul Părinte Preşedinte: „Apără-te!”, a declarat: „Nu mă apăr” şi, ridicând primele trei degete de la mâna dreaptă, ca pentru semnul sfintei Cruci, a jurat: „Jur pe Tatăl, pe Fiul, pe Sfântul Duh, unul în trei Ipostasuri Dumnezeu, pe Preasfânta, Preacurata, Prea Binecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, pe toţi Sfinţii Îngeri, pe mormântul părinţilor mei că: cu ştirea şi voirea mea, intenţionat deci, nu am luat niciun ban din averea Arhiepiscopiei, în afară de ceea ce mi se cuvenea legal. Ceea ce am primit din partea Consiliului arhiepiscopesc am utilizat, exclusiv, pentru scopurile de caritate de totdeauna consfinţite ale Bisericii şi pentru binele Arhiepiscopiei. După cum am mărturisit eu acum adevărul, aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi facă parte de fericirea vremelnică şi veşnică. Amin.”  
 
Această rectificare rog să fie publicată în „Biserica ortodoxă română”, Buletinul oficial al Patriarhiei Române, în cadrul Dării de seamă despre şedinţa Sfântului Sinod, în care se va dezbate prezenta mea întâmpinare. Prea Fericitul Părinte Preşedinte a binevoit să-mi promită, în ziua de 7 septembrie 1963, că, dacă dau textul, va dispune rectificarea şi publicarea.  
 
Este cunoscut faptul că, în spiritul vremii, printr-o procedură uzuală în comunism, mitropolitul Vasile Lazarescu a fost abuziv îndepărtat din scaunul episcopal, considerat „duşman al poporului”, pensionat şi condamnat de către Sinod la retragere. Şi-a dat obştescul sfârşit în 21 februarie 1969, la mănăstirea Cernica, o veritabilă închisoare politică pentru ierarhi. Istoricii şi teologii au început, timid, dar fără echivoc, să elogieze meritele lui Vasile Lazarescu, convinşi fiind că acestuia i s-a făcut o cruntă nedreptate, înscenându-i-se, ca multor altora în regimul Dej, o faptă penală, teribil de ruşinoasă pentru statura sa impozantă, care îi deranja pe securişti. Nu a fost condamnat însă de către Tribunalul civil, care l-a achitat în toate capetele de acuzare, ci de către Sinodul de atunci, care „a făcut tot ce a putut”, după cum îi mărturisea Lazarescu apropiatului său prieten Victor Iancu, profesor universitar, totuna cu agentul de Securitate Vasile Bologa. Pe de o parte, Sinodul a ţinut cont de recomandarea Securităţii şi l-a pedepsit pe cel ce a sfidat constant această instituţie, refuzând, în repetate rânduri, cu orice risc, să devină agent; pe de altă parte, l-a „ajutat” pe mitropolit cu pedeapsa cea mai blândă cu putinţă, evitând caterisirea, cerută de Securitate şi de Ministerul de Interne al vremii. Lazarescu a înţeles „favorul” ce i s-a făcut, dar nu l-a acceptat şi nu s-a resemnat. Aparent, s-a închis în sine. Nu a mai slujit, deşi a fost rugat să o facă, nu a mai vorbit cu nimeni, deşi ar fi avut cu cine, în situaţia sa aflându-se, la Cernica, încă trei mitropoliţi şi numeroşi episcopi ortodocşi şi greco-catolici. Puţini cunosc amărăciunea din sufletul „ierarhului frumuseţii cultului ortodox”, cum l-a numit Andrei Magearu, episcopul de Arad, în 1958. În timpul detenţiei mascate, fără să se amăgească cu rezolvarea problemei sale, dar sperând totuşi că odată şi odată va fi repus în locul ce i se cuvine în memoria colectivă, Vasile Lazarescu a scris un amplu memoriu de reabilitare, cu inteligenţa şi minuţiozitatea unui retor grec, ocupându-se personal şi de distribuţia acestui material, cu toate interdicţiile la care era supus.  
 
Nu sunt istoric şi, deci, nu am dreptul să evaluez şi să interpretez documentul adus în discuţie. De aceea, voi avea în vedere, mai cu seamă, părţile inedite (care trebuie să fie, în sfârşit, cunoscute), de care comunitatea ştie din auzite şi despre care aşteaptă să fie informată. Singurul adevăr pe care sunt în măsură să îl ofer este cel textual. Îl preiau ad litteram, ca simplu cititor, neiniţiat în funcţionarea Bisericii. Îl rezum, îl ilustrez, dar mă abţin să îl comentez. Nu am pretenţia – absurdă, de altfel – de a incrimina pe cineva pe baza acestui text. Şi nici aceea, la fel de absurdă, de a-l reabilita pe mitropolitul Vasile Lazarescu, prin forţa persuasivă a condeiului meu. Sunt conştientă de faptul că procesul de reabilitare este unul mult mai complex şi că procedurile prin care s-ar realiza aparţin, în exclusivitate, factorilor decidenţi din sânul Bisericii. Intenţia mea este doar aceea de a incita, la reflecţie şi – de ce nu? – la cercetare, specialiştii în domeniu, care au, nemijlocit, şi căderea de a se ocupa de cazul semnalat.  
 
Acestui document i-a acordat o atenţie specială şi Pr. Dr. Petrică Zamela, care i-a consacrat un capitol în cartea sus-amintită (p. 201-210). A remarcat şi Domnia Sa, din densitatea informaţiilor, valoarea Memoriului de reabilitare al lui Vasile Lazarescu pentru istoria Bisericii Ortodoxe. Acest memoriu este un document-model, foarte bine conceput şi elaborat, enunţat impecabil, care, dacă nu a avut încă toate efectele scontate, nu înseamnă că nu le va avea de acum încolo.  
 
În primul rând, este un act de apărare, de accentuare a nevinovăţiei, certificată de sentinţa judecătorească definitivă a unui tribunal civil:  
 
PREA FERICITE PĂRINTE PREŞEDINTE,  
 
PREASFINTE SINOD,  
 
Aflat în posesia unei copii (anexa 17) de pe sentinţa Tribunalului Popular al oraşului şi raionului Timişoara, din data de 19 iulie 1963, din procesul intentat de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei şi Caransebeşului împotriva unor foşti funcţionari ai săi, pentru „grave abateri gestionare”, sentinţă rămasă definitivă (anexa 18), cu profund respect şi smerite mătănii, subsemnatul rog pe Prea Fericitul Părinte Preşedinte şi Prea Sfinţitul Sinod să binevoiască a lua în considerare următoarele...  
 
Apoi, este un act de revendicare de drepturi legitime, după dovedirea nevinovăţiei – drepturi recunoscute ulterior şi de instanţe judecătoreşti, dar, cu o singură excepţie, ignorate încă, deşi s-ar cuveni să fie luate în seamă, pentru că privesc destinul postum al unei personalităţi a Bisericii Ortodoxe:  
 
Acum însă Justiţia poporului mi-a întărit jurământul, făcut cu adevăr, cu judecată şi dreptate, prin aceea că mi-a recunoscut nevinovăţia, justificându-mi „gestiunea” incriminată şi neimputându-mi niciun prejudiciu pe care l-aş fi adus Sfintei Instituţii ce, suferind insulte şi cu lacrimi, am ajutat să ia fiinţă şi pe care, încăpătoare fiind, am servit-o cu credinţă neprecupeţită, cinste şi dăruire de sine.  
 
Cred, deci, că ar fi cu cale, creştineşte şi părinteşte, ca şi Sfântul Sinod să revină asupra celor hotărâte pentru mine la 18 decembrie 1961 şi:  
 
a) să binevoiască a anula sentinţa sa de îndepărtare a mea din scaun, cu toate urmările ei canonice, morale şi materiale;  
 
b) să mă scape de dezonoranta situaţie de a fi fost trimis la mânăstire pentru că aş fi furat, căci iată n-am furat, cum dovedeşte şi Justiţia Poporului, prin sentinţa dată de Tribunal.  
 
Canoanele citate de „instanţa de judecată” pentru a justifica severitatea pedepsirii mele şi anume: 23, 38, 72 Apostolice, 26 al Sinodului IV Ecumenic, 35 al Sinodului Trulan, 11 al Sinodului VII Ecumenic nu dovedesc nimic în chestiune. Dintre cele trei canoane apostolice numai canonul 25 vorbeşte despre furt, iar comentatorul spune că aici sub furt se înţelege însuşirea, pe ascuns, a ceea ce este averea Bisericii. Or, eu nu am furat nimic. Iar ceea ce am primit, am justificat. Can. 26 al Sin IV ecumenic dă îndrumări pentru obligaţia de a-şi lua econom, canonul 35 Trulan opreşte pe mitropolit să ia ceva din lucrurile episcopului decedat, iar canonul 15 al Sinodului VII ecumenic dispune tot pentru instituirea economilor.  
 
N-am meritat deci ca, după 41 de ani în slujba Bisericii, din care 28 de ani de vlădicie, să-mi închei viaţa purtând asupră-mi stigmatul de osândit şi surghiunit la mânăstire pentru „hoţie” şi „fraudă”. De aceea, rog, cu toată supunerea, Sfântul Sinod, să mă scape de ruşinea aceasta nemeritată, în care am fost aruncat. Ajutaţi-mi să mă pot aşeza în Bucureşti, unde aş putea avea îngrijirea medicală permanentă şi alimentaţie corespunzătoare regimului la care sunt pus.  
 
c) să binevoiască a revoca „Cuvântul lămuritor”, trimis la toate eparhiile de cancelaria Sfântului Sinod, pentru a fi citit preoţimii din biserica română, la conferinţa de îndrumare din luna mai 1962.  
 
Sentinţa Tribunalului timişorean, la care m-am referit mai sus, dovedeşte că eu nu am fost lipsit, cât am condus Arhiepiscopia Timişoarei, „nici de înţelegerea economică, nici de duhul înţelegerii părinteşti faţă de clerul în subordine şi, şi mai puţin, de corectitudinea şi râvna în păstrarea credinţei şi a bunurilor ce mi-au fost încredinţate.  
 
Din vina mea nu s-a îndepărtat niciun credincios de la dreapta credinţă. Niciun credincios nu a plecat de la mine neascultat, neînţeles şi, dacă era cazul, neajutat. Niciun vlădică nu a făcut atâtea vizite canonice, la oraşe şi sate, învăţând pretutindeni pe credincioşi, prin predicile rostite de fiecare dată. Niciun vlădică nu a sfinţit atâtea biserici. Niciunul din membrii Sfântului Sinod nu a realizat atât în oraşul său de reşedinţă cât s-a realizat în Timişoara. Dacă ar crede cineva că aceasta este o lăudăroşenie şi o lipsă de modestie, să binevoiască a verifica. etc.  
 
Aceste solicitări reprezintă paşi importanţi întru reabilitarea mitropolitului Lazarescu, pe care cred că, oricât ar întârzia, Biserica Ortodoxă îi va face, într-o formă sau alta. Fiindcă, în urma oricui, rămân faptele sale cele mari şi incontestabile. Iar realizările lui Vasile Lazarescu, menţionate în acest memoriu, sunt o mândrie pentru Timişoara, pentru Banat şi chiar pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română.  
 
Excepţia, adică pasul deja făcut, se referă la locul ales pentru somnul de veci. Între revendicările din memoriu, se afla şi aceea ca mitropolitul Vasile Lazarescu să fie zidit în nişa pe care şi-o pregătise în cripta mitropoliţilor. Această dorinţă i s-a împlinit, dar nu în anul morţii, ci după Revoluţie, în urma unei campanii de presă, iniţiată de familie, în 1993. Reînhumarea mitropolitului Lazarescu din cripta familială din Jadani în cea a mitropoliţilor bănăţeni a fost realizată cu aprobarea Sfântului Sinod şi a mitropolitului de atunci al Banatului, Nicolae Corneanu. Citez solicitarea şi motivarea acesteia, înscrise la punctul e):  
 
e) să binevoiască a interveni pe lângă conducerea Arhiepiscopiei din Timişoara, ca aceasta să permită îngroparea mea în subsolul Catedralei, unde sunt pregătite zece nişe, şi anume: cosciugul cu rămăşiţele mele pământeşti să fie aşezat în prima nişă din dreapta ieşirii din subsol, nu în cea din dreapta intrării.  
 
Solicit această bunăvoinţă pentru că eu am fost în ultimii patruzeci de ani animatorul mişcării pentru re-înfiinţarea la Timişoara a „obişnuitului” centru eparhial – întâi a Episcopiei, mai pe urmă a Mitropoliei – , prin strădania mea s-au putut obţine, din partea regimului nostru de democraţie populară şi din contribuţia credincioşilor bănăţeni, sumele necesare pentru terminarea Catedralei, care, la venirea mea la Timişoara, era abia în roşu. Eu l-am învăţat pe pictor cum să purceadă la împodobirea acestei minunate biserici. Cu Noul Testament în mână, stăteam lângă el ceasuri şi zile de-a rândul, citindu-i descrierea scenelor din viaţa Mântuitorului, ca fiecare icoană să redea cât mai fidel aceste scene şi fiecare icoană să fie pictată la locul indicat de iconografia bisericii noastre.  
 
Pe mine m-a învrednicit bunul Dumnezeu să pot adăuga la podoaba materială a interiorului bisericii podoaba duhovnicească de a fi aşezate într-însul sfintele moaşte ale Sfântului Părintelui nostru Iosif cel Nou de la Partoş şi să pot da suflet şi căldură acestui interior prin atragerea spre el a miilor de credincioşi, care adeseori îl umpleau până la refuz, venind să asculte sfintele slujbe şi cuvântul de învăţătură al amvonului.  
 
Î.P.S. Mitropolit Nicolae mi-a promis, în toamna anului 1962, că, dacă aceasta este ultima mea dorinţă, ca să fiu îngropat în Catedrală. Î.P.S. Sa nu are nimic împotrivă. Ulterior am aflat că şi-a schimbat părerea şi nu se mai ţine de promisiunea făcută.  
 
Nu în ultimul rând, memoriul lui Vasile Lazarescu este şi un act de acuzare, bazat pe documente, depuse în anexe, dar şi pe relatări autobiografice dramatice. Mitropolitul Vasile Lazarescu a fost urmărit informativ de Securitate din 1950. A purtat fără greş acest război rece, până în 1961. Şi ar mai fi rezistat, probabil, dacă nu ar fi fost trădat de către colaboratorii săi cei mai apropiaţi: succesorul său, mitropolitul Nicolae Corneanu; preotul Ioan Crăciunel, fostul său vicar administrativ, timp de 15 ani, reangajat de episcopul de Arad de atunci, adică de acelaşi Nicolae Corneanu, în 1960; şi Pr. Tiberiu Mărgineanţu, secretar şi, ulterior, contabil, cel care a făcut denunţul după revizia contabilă din 1961, nemulţumit fiind de raportul comisiei. Toţi trei, agenţi ai Securităţii în reţeaua care împânzise, în acei ani, Biserica. Nicolae Corneanu, cel ce conducea reţeaua de informatori de la Mitropolia Banatului, a fost cel mai longeviv şi mai prolific agent al Securităţii, cu o activitate de 40 de ani în serviciul acestei instituţii a statului (angajamentul său este semnat în 3 ianuarie 1948, iar ultima sa notă informativă datează din 1988). Vasile Lazarescu informează Sfântul Sinod despre uneltirile a căror victimă a fost, reproducând, în detaliu, filmul înlăturării sale de la conducerea Mitropoliei Banatului. În final, îşi reproşează greşeala de a nu-i fi pedepsit la timp, în 1956, pe autorii unor fapte reprobabile, care trebuiau caterisiţi, conform canoanelor, dar îşi exprimă încrederea în justiţia divină. Adaug variantei publicate şi prezentate de Pr. Dr. Petrică Zamela tocmai acest fragment vast, care nu putea apărea, într-o teză doctorală, în anul de graţie 2011. Cu convingerea că acest memoriu de reabilitare, ca document istoric, trebuie cunoscut şi analizat în integralitatea sa, îi las strălucitului său semnatar, Vasile Lazarescu, ultimul cuvânt:  
 
De unde ştia actualul meu succesor ce mă aşteaptă pe mine la sfârşitul anului 1961? De la prieteniile sale, din bună vreme şi cu asiduitate cultivate, care s-au angajat să-l facă mitropolit până nu împlineşte 40 de ani. Să fie cel mai tânăr mitropolit, ca, începând din vreme, să aibă suficient timp spre a-şi pregăti ascensiunea către cea mai înaltă treaptă, la care râvneşte.  
 
Ca el să-şi poată realiza toate aceste planuri de viitor, fiul meu adoptiv, pe care în 1934, când m-am instalat episcop la Caransebeş, l-am găsit orfan de tată şi de care m-am apropiat cu dragoste de părinte, ca de fiul fostului meu coleg de clasă din liceu, nu s-a sfiit, după ce l-am adus la Timişoara, să uneltească, sfătuit de mentorul său, pr. I. Crăciunel, cu acesta, pentru a ajunge la îndepărtarea mea din scaun.  
 
Uneltirile acestea, ca să ducă la rezultatul scontat, cer însă şi bani. Dar şi banii au fost găsiţi.  
 
În 1955 Arhiepiscopia timişoreană a trimis la cererea Consiliului Eparhial din Cluj, care, neavând tipografie, nu tipărise calendare, calendare în valoare de 17.000 (şaptesprezecemii) lei. Banii aceştia trebuiau trimişi la Timişoara prin virament Păr. N. Corneanu, pe atunci consilier cultural. Cum a luat la cunoştinţă că Episcopia din Cluj a plasat calendarele şi a încasat şi banii, s-a şi grăbit să trimită om după bani, ca banii aceştia să nu se trimită deci prin virament, ci să fie aduşi de cel trimis după ei, funcţionarul pr. T. Mărgineanţu. Acesta, venind cu banii, i-a predat consilierului Corneanu, fără să spună cuiva un cuvânt, nici unul, nici altul. Se anexează fotocopia scrisorii cu care consilierul Corneanu şi-a trimis emisarul la Cluj, spre a ridica banii: 17.000 (şaptesprezecemii) lei. Pe misiva, trimisă de cei din Cluj, trimisul semnează de ridicarea banilor.  
 
S-a întâmplat însă ca în anul următor, 1956, episcopul Nicolae al Clujului să mă întrebe, într-o seară, la telefon, dacă le mai putea da calendare şi în acel an. I-am răspuns afirmativ, întrebându-l, fără să mă mai gândesc la altceva, cum au achitat costul calendarelor trimise în anul precedent. Mi-a răspuns că nu ştie, dar va întreba pe secretarul său Buiu. Ziua următoare, secretarul Buiu a chemat la telefon reşedinţa din Timişoara, ca să-mi spună cum au procedat cu achitarea calendarelor. Din greşeală, a format însă numărul de telefon al birourilor centrului eparhial. Tot din întâmplare, la telefon s-a prezentat tocmai consilierul Corneanu, care, cum a aflat despre ce e vorba, a plecat repede în oraş, pe la neamuri şi prieteni, şi după un timp s-a prezentat la casierie cu o parte din banii reţinuţi de el de un an de zile. Restul de bani i-a depus după câteva zile. Ceea ce se pare că nu mai făcea, dacă întâmplarea nu scotea totul la iveală. Au urmat apoi şi scrisorile lămuritoare de la Centrul eparhial Cluj. Scrisoarea, în fotocopie, prin care se explică de ce s-au dat banii emisarului şi nu s-au trimis prin virament, fotocopia notificării din partea casierei Arhiepiscopeşti că Păr. Corneanu a depus banii la data de..., fotocopia raportului contabilităţii şi casierei că păr. Corneanu nu a încercat să depună banii în 1955, după ce i-a încasat, cum a afirmat, întrebat fiind, se anexează aci (Anexele 8, 9, 10, 11). Aşa s-a aflat în oraş că păr. consilier Corneanu a reţinut o parte din banii de la calendare pentru sine, după părerea răutăcioşilor, cu scopul de a-şi netezi cu ei calea spre arhierie.  
 
Văzând că situaţia consilierului Corneanu e compromisă şi că va trebui să plece, ceilalţi consilieri au prins curaj. Doi dintre ei, dr. Iuliu Raţiu şi dr. Iacob Creţiu, mi-au adus o declaraţie scrisă (fotocopia acesteia se anexează (Anexa 12)) prin care arătau că în 1955 părintele consilier Corneanu s-a prezentat în biroul secţiei economice, însoţit de părintele Ioan Crăciunel, cerându-le să se solidarizeze cu ei la o acţiune pentru îndepărtarea mea, ţinând seamă de abuzurile şi nedreptăţile pe care le-aş fi făcut.  
 
Pentru această faptă consilierul Corneanu şi pr. Crăciunel puteau fi şi trebuiau caterisiţi. Canonul 18 al Sfântului Sinod al patrulea ecumenic de la Calcedon dispunea: „Este cu totul prohibită infracţiunea conspiraţiunii sau complicităţii, chiar şi de legile externe (civile) şi cu atât mai vârtos se cuvine a opri să se întâmple acestea în Biserica lui Dumnezeu. Deci dacă oarecari clerici... s-ar găsi făcând conspiraţiuni... sau pregătind curse împotriva episcopilor... să cadă cu totul din treapta lor”.  
 
Zonara, în comentariul său la acest canon, arată că... „Dacă astfel de infracţiuni, şi sub raport civil, erau privite ca unele ce meritau pedeapsa cea mai aspră şi erau considerate drept crime, cu atât mai mult trebuiau pedepsite prin legiuirea bisericească care este inspirată de Duhul Sfânt... şi legiuirea bisericească condamnă şi pedepseşte deci pe cei de sub jurisdicţia sa... dacă fac intrigi împotriva căpeteniilor bisericeşti, cu caterisirea (N. Miloş, Kirchenrecht, p. 504-505 şi Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, trad. de N. Popovici, vol. I, partea II, p. 236-238).  
 
Iar după canonul 13 al Sinodului din Constantinopole, din anul 861: „Clericii care încearcă să-şi justifice nesupunere faţă de episcopul lor şi uneltesc împotriva lui cu anumite vinovăţii ale episcopului sunt a se lipsi nu numai de demnitatea ierarhiei în Biserică, ci chiar de numele cleric”. (N. Miloş, op. cit., p. 286)  
 
În primul rând, trebuia caterisit pr. I. Crăciunel, cu atât mai mult cu cât el chiar îşi angajase un prieten, cu trecere la regretatul Preşedinte Dr, Petru Groza, ca să-mi „pregătească drumul spre chilie”. Fotocopia scrisorii, prin care numitul îl asigură de tenacitatea cu care lu-crează în acest scop şi la fel de rezultatul scontat, se anexează (Anexa 13). Însă Crăciunel s-a grăbit să fugă la Arad, înainte de a se descoperi aceste lucrături.  
 
Pe părintele diacon Corneanu, considerându-l fiul meu, nu ştiam cum să procedez ca să nu-l compromit. Mi-a venit în ajutor întâlnirea, la instalarea de la Sibiu a mitropolitului Justin, cu actualul director general al Departamentului, tov. N. Bărbulescu, care reprezenta la instalare Ministerul Cultelor. Stând lângă Domnia Sa la masă, i-am povestit păţania mea cu consilierul Corneanu. După puţină compătimire, Domnia Sa mi-a spus că, dacă e aşa, numitul nu mai poate ocupa loc de conducere în administraţia Arhiepiscopiei.  
 
Urmând acestei indicaţii autorizate, am hotărât ca pe fiul meu să-l numesc profesor la Seminarul din Caransebeş. Între timp soseşte la Timişoara tov. M. Neicov. Domnia Sa s-a prezentat ca delegat oficial, cu mandatul de a stărui, de faţă cu consilierul Corneanu, să nu se ia nicio măsură. N-am putut să cred acest lucru şi Domnia Sa, văzând că nu cedez, m-a ameninţat cu aceea că „NU VA FI BINE”.  
 
Cu anul şcolar 1956-57, păr. Diacon Corneanu şi-a început activitatea la Seminarul din Caransebeş. Ca să cred că s-a liniştit, îmi trimitea din când în când câte o scrisoare, din care ar fi trebuit să reiasă un fel de părere de rău. În secret însă, mă lucra. Aşa că înainte de alegerea pentru scaunul vacant de la Arad, am primit o scrisoare mai lungă, care trebuia să lămurească totul, în care însă autorul declara că, la un moment dat, el s-a crezut îndreptăţit să pornească împotriva mea un „iureş”. Această declaraţie a confirmat tot ceea ce crezusem şi aşteptam. Profesorul se simţea acum sigur pe situaţie şi credea că îşi poate permite să iasă cu „atu”-ul. Ca să fie şi mai siguri de rezultatul intrigii lor, nu s-au sfiit să amestece în criminala lor acţiune de asasinat moral şi numele Prea Fericitului Părinte Preşedinte.  
 
În preajma alegerii pentru Arad, candidatul a venit la mine, în camera de la căminul arhieresc, însoţit de tovarăşul director Bădeanu. De aici am simţit că intriga celor doi, foşti colaboratori, a prins şi că lupta pentru îndepărtarea mea e în toi. S-a văzut acest lucru chiar şi din programul alegerii, care s-a alcătuit fără să se ţină seama de mine. Nu mai eram luat în seamă, eram ca şi îndepărtat, am ajuns indezirabil, puteam şi lipsi. Am trecut peste toate, am acceptat să prezidez alegerea. I-am făcut în ianuarie 1961 şi instalarea şi aşteptam lovitura fatală.  
 
Lovitura aceasta trebuia însă şi motivată într-un fel. Şi motivarea s-a găsit uşor. Pentru că eu mi-am permis să îl pedepsesc pe fiul meu Nicolae, deoarece a încercat să-şi însuşească bani şi a fost descoperit, eu trebuia să fiu făcut hoţ de milioane, nu de câteva mii de lei. Iar această „hoţie” a mea trebuia denunţată. Fiul meu, acum episcop de Arad, sufraganul meu, nu putea să o facă. El se silea să pară curtenitor, placid şi nevinovat. Dar şi-a găsit el omul care să facă denunţul: acelaşi Mărgineanţu care, în 1955, a fost trimis în ascuns să aducă banii pentru calendarele clujenilor, a făcut şi denunţul „fraudelor” de la Arhiepiscopia Timişoarei, asigurat fiind că lui, ca denunţător, nu i se va întâmpla nimic, cu toate că el, în administraţia Catedralei, s-a dovedit şi mai vinovat de nereguli gestionare decât cei patru deţinuţi, cum i-a spus în faţă însuşi procurorul, într-o şedinţă în timpul dezbaterilor procesului.  
 
Şi iată că, în urma acestui denunţ, la 15 aprilie 1961, şi apare echipa de revizori contabili. Am ştiut numaidecât de ce veniseră, deoarece numai cu câteva luni înainte am avut altă revizie. Mai ales că noua echipă a început revizia cu anul 1956, nu cu 1955, căci în acel an se descoperea ruşinea cu reţinerea banilor de la calendarele trimise în acel an la Cluj. Iar noul episcop al Aradului trebuia cruţat.  
 
După o săptămână, revizorii contabili ai Departamentului Cultelor şi-au exprimat dorinţa de a-i face o vizită episcopului Nicolae de la Arad. Am anunţat la Arad şi-am plecat şi eu cu ei. Cum am intrat, am surprins privirile: vlădica aştepta asigurări, oaspeţii nu pridideau să le dea, deocamdată din ochi, mai târziu, ajunşi să fie singuri cu amfitrionul, desigur şi verbal.  
 
La sfârşitul reviziei, ca să nu dea de gândit, în procesul verbal redactat şi citit în auzul celor interesaţi, mie nu mi se făcea nicio imputare. Acuzaţiile au venit cu patru luni mai târziu.  
 
Prea Fericite Părinte Preşedinte,  
 
Prea Sfinţit Sinod,  
 
După nepreţioasa mea părere, azi pot spune cu convingere că revizia contabilă din aprilie-iunie 1961 s-a produs în urma minciunilor şi intrigilor celor doi foşti colaboratori ai mei şi cu scopul ca eu să fiu îndepărtat din scaun, iar actualul mitropolit să-mi poată lua locul. Ca acest scop să poată fi atins, s-au săvârşit fapte pe care sfintele canoane le califică drept crime, pedepsite cu depunerea din treaptă sau caterisire. Eu la vremea mea nu le-am pedepsit, recunosc, dar din bunătate, neputând crede că această bunătate va fi considerată de cei ce au beneficiat de ea drept slăbiciune şi încurajare. Eu aşteptam ca beneficiarii să se îndrepte, fiindu-mi recunoscători că i-am cruţat. Ei însă, în loc de aceasta, au pus la cale un asasinat moral împotriva mea, ca să se poată ei înălţa peste cadavrul meu. S-a săvârşit din partea actualului mitropolit al Banatului şi complicele său un paricid moral care strigă la cer.  
 
Crimele nu se prescriu, oricât de tăinuite ar fi. Ele se pedepsesc atunci când sunt descoperite şi când cei care le-au săvârşit se dovedesc nevrednici de bunătatea care, pentru un timp, a amânat pedeapsa lor. (s.n. – M.-I. B.)  
 
Bibliografie  
 
Borchin, Mirela-Ioana, Portretul unui mitropolit uitat – Vasile Lazarescu (1984-1969), Doctor în Teologie, Mitropolit al Banatului (1947-1961), în „Tabor”, Anul IX, Nr. 6, iunie 2015, p. 41-48; publicat şi în „Coloana infinitului”, Anul XVIII, nr. 93, 2015, p.47-50.  
 
Zamela, Petrică, Mitropolitul Vasile Lazarescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Oradea, EU, 2011.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Memoriul de reabilitare al Mitropolitului Vasile Lazarescu / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2893, Anul VIII, 02 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!