CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Eugen Dorcescu, Poemele Bătrânului

 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
EUGEN DORCESCU  
 
Poemele Bătrânului  
 
Selecție și biobibliografie de Mirela-Ioana DORCESCU  
 
EUGEN DORCESCU (n. 18 martie 1942). Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Doctor în filologie (1975). Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1976). Cetățean de onoare al Timișoarei (din 1 august 2014). Opera poetică (selectiv): Biblice, antologie, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, nevarietur, 608 pagini, realizată de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017. Poezia sa a fost tradusă în mai multe limbi europene (în engleză, în franceză, în italiană, în germană, dar, mai cu seamă, în spaniolă). Dintre traducerile în spaniolă, menționăm: Eugen Dorcescu, El camino hacia Tenerife (Drumul spre Tenerife), Idea Ediciones, Colección Atlantica, Santa Cruz de Tenerife – Las Palmas de Gran Canaria, 2010. Traducere: Coriolano González Montañez; Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului), Ediciones Igitur, Montblanc, Tarragona, Spania, 2012. Traducere: Rosa Lentini; Las elegías de Bad Hofgastein (Elegiile de la Bad Hofgastein), Editura Mirton, Timișoara, 2013. Traducere: Coriolano González Montañez. Premii: Între numeroase altele: Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (2012); Marele Premiu pentru poezie „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017.  
 
Poemele Bătrânului  
(Selecţie)  
 
1.  
 
Bătrânul  
şi-a simplificat,  
şi-a geometrizat  
afectele. Spune  
că ierarhia iubirilor sale  
începe cu Yah Elohim, continuă  
cu soţia, nepoţii, fiicele, cu  
părinţii şi fraţii – cei după trup,  
cei întru credinţă – ,  
se opreşte la semeni,  
diluându-se enorm, pentru a-i  
cuprinde pe toţi, pentru a  
se distribui egal fiecăruia,  
se întoarce apoi, revine la  
el însuşi, încrezătoare,  
dar Bătrânul nu vrea  
s-o primească, el ştie  
că a iubi pe cineva dintre oameni  
înseamnă  
a dori să trăieşti tu în locul lui  
– spre a-l feri de ororile vieţii –,  
el ştie  
că a urî pe cineva înseamnă  
a dori să îl faci pe acela să  
trăiască în locul tău,  
şi Bătrânul nici nu se iubeşte,  
nici nu se urăşte,  
el nu mai trăieşte de mult în  
locul său,  
el nu mai trăieşte  
în niciun loc  
şi n-a murit încă.  
 
2.  
 
Bătrânul priveşte, pe rând,  
cele două crematorii cosmice,  
soarele, luna.  
Ce să aleagă?  
Nu se poate decide,  
fiecare din ele are  
maiestatea, farmecul său.  
Soarele poate oferi o incinerare  
instantanee, fără amestec, o  
trecere iute prin focul uscat, un  
fel de uitare ce precedă  
trecerea însăşi.  
Luna, dimpotrivă, e foc lichid,  
arderea e, probabil, mai lentă şi  
trecerea se contemplă trecând.  
Desigur,  
totu-i o ipoteză, un joc, deoarece,  
în ambele cazuri,  
Bătrânul n-ar fi de faţă, el  
e doar virtuala cenuşă,  
pe care au spulberat-o, cândva,  
flăcări definitive,  
adieri virtuale.  
 
3.  
 
Cadavrele încă vii din  
oraş  
i-au făcut Bătrânului o  
primire indiferentă, o primire  
prietenoasă,  
era soare, era cald,  
maşinile goneau care-ncotro,  
copacii fremătau,  
acoperind morminte de  
aer,  
adia, subtil, a trecere, a  
descompunere, a  
putrezire,  
în vitrine soarele  
– harnic paracliser –  
aprindea candele, stingea  
lumânări,  
se făcuse din ce în ce mai cald,  
cadavrele încă vii erau pline,  
din creştet până-n tălpi,  
cu viermi lungi de  
sudoare.  
 
4.  
 
Incompatibil cu  
spaţiul, cu timpul,  
Bătrânul îşi gustă, în  
singurătate, acronia,  
obligat, totuşi, prin pârghia  
necruţătoare a gravitaţiei,  
să rămână fixat într-un loc,  
într-un topos, în spaţiul  
de care nu-l mai leagă nimic,  
în afara repulsiei.  
Dar şi timpul deşiră şi  
sfâşie – timpul, criminal nevăzut,  
adânc împlântat  
în inima spaţiului, adânc  
împlântat în trupul  
Bătrânului,  
muşcându-i sufletul,  
însângerându-i sufletul,  
noaptea, mai ales,  
noaptea târziu,  
colindând prin coşmaruri,  
ca o hienă.  
 
5.  
 
Bătrânul e atât de  
singur, încât  
a umplut, cu firava lui  
substanţă, spaţiul şi  
timpul,  
Bătrânul e atât de  
singur, încât  
nu-şi mai află loc în  
spaţiu şi timp, s-a ghemuit în  
vechiul lui faeton de  
cenuşă,  
cu vizitiu de  
cenuşă,  
cu doi cai de  
cenuşă,  
stă rezemat pe tapiţeria  
de scrum şi cenuşă,  
străbate un peisaj  
neînchipuit de pustiu,  
neînchipuit de frumos,  
operă a incinerării universale,  
străbate un peisaj peste care  
noaptea coboară definitiv,  
o singură flăcăruie, un rest  
al incendiului cosmic, îi  
luminează,  
de foarte departe,  
drumul alb,  
de cenuşă.  
 
6.  
 
Fiicele Bătrânului nu  
l-au uitat, deşi, de fapt,  
nu-l mai ţin minte.  
El nu le-nvinovăţeşte, el nu  
învinovăţeşte niciodată pe  
nimeni (poate tocmai de-aceea  
nu-l mai ţin minte),  
el contemplă liniştit marele  
Râu al timpului (seamănă cu  
Ibrul, îşi zice),  
aşteaptă clipa când îşi  
va îmbrăţişa mesagerul de  
flăcări,  
când va intra şi se va  
face nevăzut în familia  
focului,  
când fiicele focului,  
nepoţii focului vor  
deveni  
propria sa  
familie.  
 
7.  
 
Bătrânului  
i s-a făcut atât de lehamite  
de ziua  
ploioasă, de  
înfăţişarea oraşului,  
de piaţa duhnitoare,  
de semenii murdari, săraci,  
zbârliţi, disperaţi,  
i s-a făcut atât de  
lehamite de sine însuşi, de  
propria-i viaţă,  
încât, întors acasă,  
şi-a şters, cu  
un gest decis, decisiv,  
şi-a şters, de pe  
pânza goală a zilei,  
statura, umbra  
şi urmele –  
atât înapoi, cât şi  
înainte.  
 
8.  
 
Soarele – cu lumina lui,  
răspândită, inegal, deasupra  
oraşului –  
i se pare Bătrânului că are o  
alură de sfinx.  
N-ar putea explica sursa şi  
geneza acestei analogii,  
nici nu se străduieşte să le explice,  
trăieşte, pur şi simplu, imensa  
oboseală a enigmei,  
imensa povară a razelor  
întreţesute,  
imensa teroare  
a soarelui ermetic, straniu, greu,  
apăsător, inexistent,  
ar vrea, timid, să  
se smulgă din sine,  
să fie liber, uşor,  
să privească din văzduh panorama  
primăverii înflorite,  
intens şi vast înflorite,  
apoi,  
să se întoarcă în tărâmul secret,  
la florile lui de  
cenuşă.  
 
9.  
 
Bătrânul se  
încăpăţânează să rămână  
fidel  
mizantropiei sale  
generoase,  
Bătrânul e atât de  
bun, încât, cum s-ar putea  
afirma, cum  
s-a şi afirmat,  
e de-a dreptul crud,  
Bătrânul  
îi iubeşte pe ceilalţi şi  
se urăşte pe sine,  
îşi urăşte prezenţa în  
promiscuitatea oraşului,  
în amalgamul de beţivi,  
câini, cerşetori  
şi investitori strategici,  
îşi urăşte absenţa dintr-un  
alt secol, dintr-o  
altă lume,  
îşi urăşte ziua de ieri,  
fiindcă s-a înjosit s-o trăiască,  
îşi urăşte  
ziua de mâine,  
fiindcă s-ar putea înjosi  
părăsind-o.  
 
10.  
 
Bătrânul pregustă  
plictisul fără seamăn al  
morţii,  
festinul acesta funebru a  
început de mult,  
din copilărie aproape,  
Bătrânul a trăit frenetic,  
a iubit, a petrecut, a muncit,  
dar, niciun moment, n-a  
părăsit masa de ceaţă şi fum  
a lui Thanatos,  
prin umbrele ei îşi privea  
convivii,  
în negura ei îşi devora  
plictisul, greaţa, lehamitea,  
la acest ospăţ se află  
şi-acum,  
când primăvara nu-i altceva decât o  
invazie subterană de  
viermi  
şi-o explozie celestă  
de cenuşă.  
 
11.  
 
Întrezăresc o singură  
sărbătoare existenţială, îşi  
spune Bătrânul,  
ieşind din coşmarul  
nocturn şi  
călcând, ezitant, taciturn, în  
coşmarul zilei ce tocmai  
începe,  
o singură sărbătoare, una  
doar, plasată  
la capătul acestui periplu,  
mai zimţat decât orice tortură,  
o singură sărbătoare, un  
cântec ce leagă trup,  
suflet şi cosmos, un  
imn adresat solidarităţii astrale,  
eliberării, durerii, luminii,  
o sărbătoare ce începe cu  
tine şi se-ncheie cu  
tine,  
fiinţă tragică, nefericită ce eşti,  
o sărbătoare în urma căreia,  
însă,  
tot duală rămâi:  
în văzduh – flacără,  
jos, pe pământ – cenuşă.  
 
12.  
 
Flăcările i-au vorbit  
întotdeauna Bătrânului,  
tot aşa cum i-a vorbit, misterios,  
şi vântul,  
astfel se vede el, acolo, pe  
ultima treaptă,  
un fuior de foc,  
împletit cu  
un fuior de vânt,  
vântul ar avea,  
în viziunea Bătrânului,  
menirea să ia duhul cu  
sine,  
el, vântul, a fost şi a rămas  
un fel de alter-ego fantomatic,  
un vaier al eului,  
adresat eului,  
pe când flacăra destramă şi  
sfârtecă trupul,  
cu o dragoste vehementă,  
totală,  
a ucide înseamnă a  
poseda fără limite,  
flacăra, deci, absoarbe, în  
trupul său fluid,  
trupul rigid al Bătrânului,  
îl desface, îl pierde printre  
nenumăratele-i degete,  
îi şopteşte:  
„Te iubesc, te-am  
iubit toată viaţa, voi  
muri gândindu-mă la  
tine”.  
 
13.  
 
Bătrânul a  
iubit marea şi apoi  
a uitat-o;  
a iubit muntele şi apoi  
l-a uitat;  
a iubit, cândva, nebuneşte,  
Râul copilăriei sale, a  
iubit pădurile, dealul,  
Poiana,  
a iubit Pârâul, zăvoiul,  
merii sălbatici, care foşneau,  
metalic, argintiu, în amiaza de  
vară,  
a iubit drumul, da,  
drumul pustiu, vag-şerpuitor,  
ce semnifica orice, dar,  
în primul rând, semnifica  
viaţa şi moartea,  
pe toate le-a iubit şi  
le-a uitat, fără niciun dram de  
regret,  
încât acum singurele fantasme de  
care mai vrea să-şi aducă  
aminte – rareori, e drept, rareori –  
sunt însăşi uitarea – şi  
voluptatea neagră  
ce-o însoţeşte.  
 
14.  
 
Pe pod,  
printre pietonii grăbiţi,  
aiuriţi,  
un câine s-a retras  
să moară,  
de fapt, moartea l-a  
prins acolo, din urmă,  
l-a culcat pe asfalt şi  
i-a stors din nări  
un ultim pârâiaş oribil  
de sânge.  
E un câine ancestral, o  
relicvă,  
a venit din magnificul parc  
cu trandafiri – mândria oraşului – ,  
aşa cum se poate deduce din  
traseul picăturilor de  
sânge,  
treci pe-alături, mila, şi  
groaza, şi greaţa  
rămân singure - singure,  
pe podul de beton armat, inutil,  
în această lume, inutilă şi ea,  
unde, dacă priveşti atent, nu  
e nimeni,  
în afară de vulturul negru al  
morţii.  
 
15.  
 
Pare de necrezut, dar  
Bătrânul a fost tânăr  
cândva,  
pare de necrezut, dar va  
fi din nou tânăr,  
va fi flacără tânără,  
lumină tânără, izvorâtă din  
flacără,  
fum tânăr, plutind peste  
apele Râului,  
va fi lacrimă tânără, în  
pleoapele celui ce priveşte  
flacăra, fumul,  
va fi cenuşă tânără,  
presărată în apele străvechi, în  
apele verzi şi bătrâne,  
care curg spre zări bătrâne,  
eterne,  
va fi suflet tânăr, eliberat  
de zgura memoriei carnale,  
trupeşti,  
va licări printre turle,  
urcând  
treptele veşnic tinere, ale  
eternităţii  
veşnic eterne.  
Referinţă Bibliografică:
Eugen Dorcescu, Poemele Bătrânului / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2872, Anul VIII, 11 noiembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!