CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, „Re/numita Celesta”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Dorcescu  
 
„Re/numita Celesta”  
 
 
Marți, 9 octombrie 2018, la ora 17, a fost lansată „Celesta”.  
 
Obișnuiam să-i spun „Celesta” mea. Așa cum, de obicei, spun „copiii mei”. Din zadarnicul sentiment al posesiunii. „Tu ai scris un roman intitulat «Celesta»?!” s-a mirat Șerban Foarță, când a auzit prima oară de carte. Am aprobat cu satisfacție. „Cine e «Celesta»?” „… Sau ce?” i-am răspuns atunci, nedorind să se epuizeze semnul „Celesta” înainte de lectură. „Știi că celesta este un instrument muzical?” Gândul l-a dus imediat la muzică pe cel ce cântă la pian, pe cel a cărui mamă, Doamna Yvonne Foarță, a fost profesoară de muzică. Referința oricărui cuvânt se creează psihic, după cum intuise abil Ferdinand de Saussure. În propria minte, apare brusc o diadă: sunetul aduce după sine și sensul. Ce abis!...  
 
Marți după-amiaza, mi-am dus cartea cea mai apropiată de sufletul meu în Casa Domnului, ca să fie binecuvântată. La ora când am sosit unde ne-a îngăduit, cu generozitate, Protopopul Ioan Bude să organizăm lansarea, porțile fostului altar, de sub actualul altar al Bisericii din Dacia, erau intens luminate. Vitraliile albastre străluceau. „Lumina – substanță a eternității”, cum spunea Eugen Dorcescu, crea o ambianță indescriptibilă. Albastrul ceruleum, potențat de raze, îmi amintea de vitraliile lui Chagall, din Zürich. Acolo, prin fiecare fereastră-mi părea că intră cerul, străpungând sticla geamurilor închise. Întotdeauna m-a fermecat fondul albastru, ca un firmament. O imensă frescă albastră, realizată de Sabin Bălașa, omagiază geniul lui Eminescu în Aula Magna a Universității din Iași… Dar nu-i vreme de amintiri. Invitații noștri se grăbesc să vină…  
 
Primesc buchete de flori. Nenumărate. Le așez pe masa prezidiului de dinaintea altarului. Floare lângă floare. Corole de minuni în jurul „Celestei”. Pe fondul de azur aurit al porților împărătești. Ce amestec de culoare și candoare! Ce vibrație!  
 
Rugăciune, înainte de orice cuvânt, înălțată – de Protopopul Dr. Ioan Bude – Împăratului. Singurului Împărat pe care l-au avut vreodată românii.  
 
„Lansăm cartea într-un loc sacru”, se aude Eugen Dorcescu. Și, ca-ntr-un ecou: „Un loc sacru”. „Un loc sacru”… „Scoate-ți, Moise, sandalele, căci locul pe care calci e sacru”… Mă cutremur. Cei doi preoți care ne-au cununat – Părintele Ioan și Părintele Marius, nașii noștri – Mihăița și Silviu, profesorii lui Eugen și ai mei – Doamna Ileana Oancea și Domnul Vasile D. Țâra, cele două prietene din Țara Almăjului – Mariana Pâșlea și Lucy Țunea, profesorii și scriitorii Florina și Iosif Băcilă, cele două surori Rujan, fratele meu și cumnata, șeful de catedră și colegele de la facultate, Doamna Dr. Susana Dumele și jurnalista Victoria Bobescu, doamnele profesoare – Aurelia Turcu, Monica M. Condan, Lucia Popa, Corina Frățilă, Silvia Bușu, poeți, prozatori și editori… ca într-o procesiune… Mă rup de toate legăturile și sunt… nemaifiind eu, cea de afară. Nici chiar cea de dinainte. Ci un „vas curat”, cum mă îndemna Bunica să fiu. Sunt acolo cu rostul de a primi. În fiecare clipă, mă simt dăruită. Bunicul îmi șoptea în taină: „A fost la mine Maica Domnului. Avea un coș de fructe. Dar ce fructe! Din Grădina Raiului!... Și-mi întindea mie, și-mi zâmbea…”  
 
De fapt, e o liniște măreață în Biserică… Noaptea Învierii am petrecut-o cu Ildy, tot aici, la Biserica din Dacia. Însetați de lumină, de duh, de dezmărginire… Preoții ne îmbiau atunci: „Veniți de luați lumină!” Protopopul Bude ne îmbie și azi, cu la fel de dulci cuvinte…  
 
Adina Chirilă mi-a spus, de curând, că mă invidiază pentru datul de a mă afla printre poeți. La stânga mea e Șerban Foarță. La dreapta, Eugen Dorcescu. Amândoi au excelat în poezie și au stihuit psalmi și alte cărți biblice… Sunt atât de diferiți și, totuși, atâtea îi leagă! Până și poveștile de viață. Care i-au adus fizic, la momentul potrivit, alături. Au devenit vecini, pentru că și-au însoțit nevestele în blocul de lângă Biserica din Dacia, unde ele locuiau de patruzeci de ani. Privește-i cu ochii tăi, auzi-i cu urechile tale, Adina dragă! Minunează-te și tu ca mine! Ca la un miracol medieval. Sau ca la o piesă de teatru postmodern, interactiv. Nu mă simt de parc-aș fi în viața mea. În viețuire. De când m-am căsătorit cu Eugen Dorcescu, trăiesc ca într-un vis. Chiar și acum, când mi se prezintă „Celesta”, am senzația aceasta. Eugen Dorcescu, soțul meu, vorbește despre distanța dintre realitate și artă. Despre obligatoriul mímesis, dar și despre tulburătorul catharsis și originalul poiesis… care fac diferența dintre referent și semn, dintre adevărul frust și cel estetic.  
 
Toți cei ce iau cuvântul ignoră povestea reală. Se referă la artă. La ceea ce-i frapează, la ceea ce scoate, pentru fiecare dintre ei, la iveală „Celesta”: dragostea, etica, psihicul, simbolul, poezia, ontologicul… Preotul Dr. Bude, prietenii noștri – doamnele Mariana Pâșlea, Ildiko Gaboș Foarță, Anișoara Cîra, Ana Maria Radu, domnii Livius Petru Bercea (legat fedeleș de „Celesta”, ca redactor de carte și comentator neobosit al ei) și Șerban Foarță, dar și soțul meu, în mod repetat, ca moderator… „exprimă” „Celesta”, servesc tot ce-i mai bun din ea – în deplină armonie, la masa amenajată special pentru această sărbătoare. Ne încântă, ne farmecă, ne răscolesc. „Îl înțelegi acum pe Iisus?” mă întreabă Eugen. „«Aceștia sunt mama mea și frații mei!» Înțelegi ce vrea să spună?...” Și nu așteaptă răspunsul. Decretează: „Aceștia sunt frații noștri!” „În literatură?...” „În duh!” Ochii săi scapără, trecând peste toată adunarea. Peste o sală, plină ochi, în care îndeobște se organizează studiu biblic… De ce nu s-ar face acolo și literatură? Literatura română a început în Biserica Ortodoxă. La toți cei prezenți s-a gândit soțul meu când a zis „frații noștri”. S-a ridicat apoi și l-a citat pe Profesorul G.I. Tohăneanu, care exclamase odată, în biroul său, contemplând, alături de Eugen, o furtună cu fulgere: „Limba română! Cum mă bântuie ea pe mine!” Mă așteptam ca Eugen să spună: „Literatura română! Cum mă bântuie ea pe mine!” Dar îl aud parafrazând apăsat: „Dumnezeu !... Cum mă bântuie El pe mine!” Mă bucură îndrăzneala lui. Mărturisirea francă. Și mă împunge inima când mă gândesc cum m-am consumat eu în „Celesta”, bântuită fiind de EA. M-am resemnat, cu greu, că întotdeauna va fi așa. Chiar dacă i-am înmormântat urna, chiar dacă am scris „Celesta”, încă mai țâșnesc șuvoaie de împotrivire în mine… Mi-e clar că din această triadă nu voi putea ieși. Și întrebarea retorică a lui Ildiko, formulată în stilul soțului și al geniului ei: „Ce lest a avut autoarea pe suflet când a scris «Celesta»?” trădează altceva decât umorul celei „ce-mi știe povestea pe de rost”…  
 
Șerban Foarță îmi arată, în linii mari, ce a scris. Se teme că m-ar supăra dacă ar citi și ultima parte. Îl asigur că nimic nu mă poate supăra. Sunt foarte bucuroasă de felul în care a fost onorată de toți vorbitorii „Celesta”, de aplauzele cu care a fost primită. Șerban Foarță își citește materialul... Îmi pune numele, muzical, pe portativ, remarcă simbolul ascensional din structura Mi-re-la, deși e convins că notele sunt egale în muzică, evocă apoi sonoritățile celestei, ale acelui instrument muzical asemănător cu orga, sporind astfel pletora de semnificații a titlului cărții pe care o lansează spre zarea albastră, și, în fine, raportează sensul Arinei (arină, moștenit din latinescul arena, având ca dublet etimologic neologismul arenă, înseamnă „nisip”) la cenușă… De ce m-ar fi supărat asta?! „Mai ușoară decât viața/ E cenușa, e cenușa”, își închipuia Blaga. Iar eu m-am obișnuit să-l citez și să gândesc la fel. Analiza lui Șerban Foarță este SUBLIMĂ pentru Eugen Dorcescu, „atinsă de geniu”, în opinia Ilenei Oancea. Eu îi șoptesc autorului: „Acesta nu-i discurs, ci POEM”. Un poem metatextual. Epic, mai ales în sensul superlativ, actual, al neologismului… anglo-american.  
 
Mărturisesc că prenumele protagonistei, Arina, ca și numele său de familie, Sălceanu, sunt derivate de la arin, respectiv salcie, copaci din preajma Ibrului, râu cu nume dacic din peisajul natal al lui Eugen Dorcescu. Și iată încă un exemplu de diferență dintre intenția de comunicare, reală, motivată: Arina – axis mundi într-o mitogeneză sui-generis, semn al permanenței; și interpretarea receptorului avizat, la fel de reală și de motivată: Arina – „nisip”, asociat cenușei… semn al reducției materiale. Omonime… cu sens opus. Deci, omonime… antonime: Arina1 și Arina2. Arta face ravagii când e vorba de sens. Mulți au observat asta. Umberto Eco a pus în circulație mondială conceptele „opera aperta” și „semioză nelimitată”.  
 
Dar arta face ravagii și când e vorba de suflet. Cartea ce le-a ocazionat protagoniștilor „Celestei” prima întâlnire era „Nirvana”. Un volum dedicat EI. Din care am dedus că, în viziunea ființei spirituale, ceea ce se întâmplă pe pământ nu este realitatea ultimă. Nimic nu este definitiv. Nici cenușa. Cenușa „Nirvanei” nu se aseamănă plumbului bacovian. „Amorul defunct” nu pune capăt iubirii dorcesciene. Pentru Poetul Eugen Dorcescu, în cenușă se ascund promisiunea nirvanică, jubilația eternității și a libertății celor ce se pot reîntâlni „eu, gând” – „tu, gând”, „Ca flacăra zvâcnită din cenușă”. Precum în celebra invocație a formației al cărei nume se leagă de pasărea Phonix și de Șerban Foarță: „Fie să renască numai cel ce har/ are a renaște curățit prin jar/ din cenușa-i proprie și din propriul scrum/ astăzi ca și mâine, pururi și acum”…  
 
Am citit poezie în fel și chip. Pe Eminescu l-am citit cu admirație, cu venerație, cu mândria de a vorbi în limba în care el a scris. Pe Blaga, cu pofta de a-l asimila și de a-l recita atunci când voi iubi, în loc de sau sub formă de declarație de dragoste. Pe Dorcescu, de când am intrat în „visul celtic”, ce mi-a fost indus de volumul „Desen în galben”, cu sentimentul acut, însă trecut sub tăcere, că fiecare poem era scris pentru mine. De-atunci „înot ca-n fericite ape” în poezia sa. După trei ani, recunosc public acest fapt. Cu sinceritatea cu care spun ce am pe suflet, sinceritate pe care au remarcat-o și Ildiko Gabos Foarță și Livius Petru Bercea. E atât de frumos ceea ce mi se întâmplă, încât simt nevoia să împărtășesc acest sentiment. Pentru a nu devoala identitatea Poetului meu, în „Celesta” nu m-am referit la vârtejul de emoții prin care trec ori de câte ori primesc din partea lui un poem cu dedicație. Seria dedicațiilor a început în ziua în care Eugen Dorcescu a împlinit 75 de ani. În 18 martie 2017. Atunci, cu Ioanitul, autoportret al unui slujitor al lui Dumnezeu din trupele de elită ale lui Hristos, Eugen mi-a așezat în palme ființa sa. Știe cineva ce înseamnă să citești și să recitești un poem de sute, de mii de ori?!... Simțind că numai așa poți răsplăti cumva un asemenea gest?... Când am primit, spre „lectură plăcută”, „Elegiile de la Carani”, surpriza a fost atât de mare, încât n-am reușit să păstrez secretul. I-am trimis, una câte una, lui Ani, prietena mea, poemele dedicate mie și satului meu. Le-am celebrat într-o noapte albă, răscitindu-le, comentându-le, minunându-mă de ele. „Știu că sunt subiectivă, dar mie mi se par cele mai frumoase poezii din lume!”, i-am scris lui Ani. „Nu ți se par, chiar sunt!!!” mi-a replicat prietena mea. Eugen Dorcescu a așezat pe un piedestal satul meu, Caraniul, „La Isla de los afortunados”... „La voi, viața este literatură și literatura este viață”, a concluzionat, cu simpatie, Ileana Oancea. „Povestea voastră e tot mai fascinantă, seamănă tot mai mult cu un roman”.  
 
Alături de Eugen Dorcescu, am devenit alta. El mi-a deschis Biblia, în trei limbi: română, franceză și spaniolă. De la el am învățat spaniola, el mi-a amintit franceza, el m-a inițiat în toate componentele Scripturilor. Cu blândețe și înțelegere, dar și cu fermitate și disciplină. Mi s-au deschis mintea, orizontul, sufletul. Alături de soțul meu, mi-am cultivat înclinațiile naturale: spre literatură și spre spiritualitate. Abia acum pot spune că trăiesc firesc, în lumea căreia îi aparțin. Eliberată de orice „lest”. Bucurându-mă de familia noastră, de toți cei ce sunt ai noștri, vii și adormiți.  
 
Soțului meu, Eugen Dorcescu, i-am dedicat acest roman despre EA și despre noi. Dacă l-aș fi predat Editurii MIRTON acum, nu în ianuarie, aș fi semnat Mirela-Ioana Dorcescu. Astăzi cred cu tărie că eu sunt Doamna Dorcescu. Soția unui mare Poet român. Și, după spusa prietenului său, scriitorul Nicolae Turtureanu, din Iași, sunt și „Doamna re/numită Celesta”.  
 
Timișoara, la 10 octombrie 2018.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, „Re/numita Celesta” / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2842, Anul VIII, 12 octombrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!