CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana DORCESCU, Umbra ceasornicului - o poezie răscolită de timp
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana DORCESCU  
 
Umbra ceasornicului – o poezie răscolită de timp  
 
De la concepție la actualizare, antologia intitulată Umbra ceasornicului este un șir, coerent și coeziv, de n conjugări ale verbului a fi, emblematic pentru lirica existențială pe care și-a asumat-o George Schinteie, într-o formulă romantică, de echivalare a eului poetic cu cel empiric și de revărsare a propriei ființe în vers, în semnul său ascensional cel mai de preț: „Eu sînt” (Un semn de înălțare).  
 
În colaborare cu Cristina Sava, George Schinteie aduce publicului său o poezie diurnă, rațională, viguroasă, încununând un act de voință și de fidelitate, realizat, în plan simbolic, sub ghidarea principiului masculin. Copilul, o înduioșătoare reminiscență în conștiința eului liric, a fost substituit, printr-o simplă întoarcere de clepsidră, într-un veritabil bărbat, al cărui orizont de performanță își are un ascendent genetic – modelul tatălui (după cum reiese din poemul al cărui titlu coincide cu cel al volumului): „și cum stăteam așa/ ca într-o rugăciune/ auzeam/ zvâcnirea umbrelor/ de sub pași/ precum acele unui ceasornic/ pe cadranul rotund al nemărginirii.//ele creșteau și scădeau/ în sensul invers parcurs de soare pe cer/ până când clepsidra întoarsă discret/ muta copilul din mine/ în bărbatul de tata”. (Umbra ceasornicului)  
 
La vârsta când „cea mai mică/ unitate de timp i se pare veacul” (Uitam să mă caut), inspirata, captivanta și elocventa retrospectivă a propriei creații certifică nobila existență a lui George Schinteie în spațiul poeziei românești autentice. În contextul modernității, în ale cărei structuri expresive își plasează toate mesajele lirice, acest poet citadin a strecurat abil și fiorul unui peisaj rustic originar și remanent. Din ambianța unei copilării frecvent revizitate, ca parte integrantă a personalității sale („trece un tren/ de păpădie/ prin viața mea/ pe roți de copilărie” – Autoportret I), autorul aduce, la rang de simboluri vitale, mai cu seamă elementele naturii. Astfel, păpădia, regina nopții, brândușele, fluturii, melcii se înscriu într-o poetică a efemerității, în vreme ce copacii – nucul, mesteacănul, salcâmul – compun o complementară poetică a durabilității, într-o diadă fragil-rezistent, în funcție de situarea față de factorul temporal, care structurează tot materialul antologat. În fericitul tărâm al copilăriei, străbătut de un „sentiment românesc al ființei” (cum ar constata C. Noica), se trăiește în pacea grădinii edenice, în care se subînțelege prezența lui Dumnezeu, din datele unui peisaj recursiv: „oile Domnului pasc/ răcoarea divină/ presărată din ambundență// încerc un sentiment de uimire/ prin toate verigile visului/ dintr-o viață de om/ și mă întorc în fiecare răsărit timid/ mai bogat în iubire” (Verigile visului) sau din evocarea unei epifanii, în tonalități nostalgice, tipic tradiționaliste: „sub nuc pe banca de la poartă/ umbra stătea de vorbă/ cu Dumnezeu” (Clepsidra de cuvinte).  
 
Atașamentul față de valorile locului natal și ale neamului său nu se estompează, ci sporește odată cu acumularea de experiență poetică, întemeind și particularizând expresia simbolică. A se vedea, în acest sens, simbolurile credinței creștine: brândușa-lumânare („în toate punctele cardinale/ aprind câte o brândușă” – Zi); crucea-la răscruce („ploile așteptate se refugiază/ în cruce de pași” – Remember); fântâna cu apă neîncepută, întremătoare și purificatoare, sfințitoare („pe câmpia galbenă/ între păpădii – fântâna/ cu ciutura întoarsă spre sete” – luni); mănăstirea – simbol al credinței nestrămutate („și mă zbat să înalț mănăstire/ în sufletul meu/ la care să te-nchini deși/ nu te-ntorci” – Eu alerg ca o lacrimă) etc.  
 
Prin simbolurile sale esențiale, peisajul natal este asimilat organic de către eul poetic, devine un bun cvasi-ereditar necesar cunoașterii de sine și un excepțional izvor de inspirație („atunci au început să curgă/ prin brațe copaci și prin fiecare deget/ iarbă” – Verighetele anotimpului). La antipod, se situează simbolurile universale, ivite în interogațiile Poetului dintotdeauna și de pretudindeni, în confruntarea sa specifică cu timpul, în fața căruia se disociază ființa umană, corespunzătoare efemeridelor, de ființa artistică, mult mai apropiată de semantica rezistenței la coroziunea temporală. În plan simbolic, solidaritatea, până la inseparabilitate, dintre eul empiric și cel poetic, în cursul vieții, este reprezentată de umbră. Accepțiunile acestui simbol sunt dinamice, conturând o serie evolutivă, dinspre sensul de „fiu”, ca umbră a tatălui, detașată de posesor („tata mă purta de mână/ ca pe o umbră prin/ măruntaiele/ timpului” – Umbra ceasornic), spre semioza ins-poet („Eu ca o umbră/ fug către orizont” – Ca o umbră), până la înțelesul de urmă, de amprentă textuală spiritualizată („trebuie numai în clipe de absență/ să-mi apropii de chipul tău/ umbra poemului neterminat”), sens prevăzut pentru un anumit moment, de amânarea căruia aflăm în mod repetat („mai iartă dacă poți iubirea/ cea neîndurătoare rătăcire-n vis/ îndepărtând cu grijă finalul punct/ abis” – Cuvinte dezinvolte). Clepsidra depășește rolul punctual de simbol al măsurării trecerii timpului, hiperbolizându-și sfera de aplicabilitate, prin analogii formale („sânii de speranță/ învață să fie clepsidră” – Faleza), respectiv funcționale („port în suflet o clepsidră/ în care moare zilnic/ câte un cuvânt/ la întâmplare” – Argument), de la măsurătorile concrete la cele abstracte, posibile doar în imaginarul poetic (v. „clepsidra de cuvinte”, „clepsidra de valuri”, „clepsidra de vise” etc.). Ochiul își face, de asemenea, loc printre referințele simbolice la timp („clipind timpul din ochi” – Verighetele anotimpului), îndeosebi prin asocierea cu vârstele ființelor – ale copacului (ochiul de mesteacăn) și ale poetului („ce fluture trist îmi tulbură primăvara/ și se așază apoi pe o geană/ a ochiului stâng/ ascultând inima mea rătăcită/ în cincizeci și unu de inele” – Vârsta veghează). În vreme ce între ochi și inel legătura este transparentă, ele reprezentând unul pentru celălalt un semn iconic, mult mai subtilă se dovedește a fi relația dintre recurenta sintagmă ochi stâng și trecut, timp consumat, reevaluat nostalgic de memoria retinei. În simbolistica marilor culturi primitive, ochiul drept este cel al soarelui, se asociază biruinței și viitorului, în vreme ce ochiul stâng aparține lunii și trimite la trecut, la ireversibilitate. Pe această repartiție sau pe intuirea unui asemenea raport creează George Schinteie o pletoră semantică luciferică a ochiului stâng („lasă-mi să treacă prin ochiul stâng/ zăpada mieilor” – La nordul cuvintelor; „ochiul stâng aruncat spre cer/ urmărea câini hârjonindu-se/ printre stele” – drumul încărunțit), în opoziție cu cea paradisiacă a ochiul drept („iar pumnul drept săltat deasupra/ făcu să răsară/ din ochiu-mi drept,/ drumul încărunțit/ sub soarele roșu” – drumul încărunțit) confirmând, în această privință, viziunea blagiană asupra cunoașterii. Simbolurile se întrepătrund într-un univers lipsit de rigiditate (v. femeia-noapte: „lângă degetele mute/ răsărite-n părul nopții” – Descântec de liniște; oglinda-pasăre: „păsările zboară din oglindă” – Zi), materia dovedind o surprinzătoare disponibilitate pentru reconfigurări („și lăsam o lacrimă peste văzduh/ din care plânsul după fluturele pierdut/ al copilului din mine/ să devină ocean” – Clepsidra de vise).  
 
Până și sistemul limbii se dovedește permeabil, neopunând rezistență la transferul de categorii. De pildă, categoria comparației, cu valoarea de superlativ absolut, modifică verbe și substantive („și până nu se face uitare-n palma mea/ primește sărutarea străluminând în gând/ atât de-apropierea/ atât de-ndepărtarea” – Atât de-apropierea...), amintind de maleabilitatea categorială a lui Nichita Stănescu, de „deltele lui mai suse și mai duse”, ori de „foarte alte animale și de foarte alte plante”.  
 
De cele mai multe ori, negarea evidențelor materiale și demolarea convențiilor (v. „dublul punctelor cardinale”, „al cincilea anotimp” etc.) fac parte dintr-o strategie a implementării unui vis, legitim, de veșnicie. Eternitatea nu este proiectată ca o stare de împlinire individuală, insensibilă la timp, sau ca un salt calitativ de natură spirituală, ci ca un rezultat logic al desființării limitei temporale finale, a anulării punctului terminus. O atare preconizare a eternității derivă din deplina iubire a materialității: „aștept un drum/ fără popas și/ fără uitare/ un drum mângâind/ ca mâna olarului/ pe ulcioare” (Gând).  
 
După un secol de la apariția Poemelor luminii, observăm în scrisul lui George Schinteie aderența la manifestul expresionist al lui Lucian Blaga, conform căruia misterul există în simbolurile lumii proxime, față de care atitudinea creatorului trebuie să fie pașnică, protectivă, dirijată de afecțiune. Așa se explică frecvența verbului a mângâia în apropierea misterului („dar primăvara îți mângâia pletele/ până dincolo de eternitatea/ în care mă ascunzi” – Dincolo de eternitate), dar și numeroasele exaltări de tip expresionist în fața frumuseții, care se cer raportate la Blaga, încurajând chiar o analiză intertextuală: „Era atâta liniște încât/ emoția umbrei cuprinse orizontul/ și inundă pământul de lumină” (Clepsidra de cuvinte).  
 
Misterios este și ceea ce diferențiază semnul lingvistic de cel poetic, mai cu seamă atunci când primul forțează limitele celui de-al doilea, până la anularea acestuia. În cazul lui George Schinteie, adeseori semnul poetic se obține fie prin diluarea ponderii semnificantului, în favoarea pregnanței imaginii conceptuale, fie, invers, atunci când, prin desemantizare, se întărește semnificantul din structura semnului, astfel încât dihotomiile semiologiei saussuriene își pierd relevanța în limbajul rebel al modernității. De exemplu, conținuturile poetice își caută o expresie lingvistică diferită de tot ceea ce poate oferi ca reprezentare sistemul limbii: „iubito de verde iubito de mare/ vino devino-ntâmplare” (devino-ntâmplare); „strigătul fără sunet/ al nașterii pruncului din păcat” (Colind întârziat), motivul fiind mai mult decât plauzibil: „... numai poetul poate cuprinde-n cuvinte/ starea de dor ce spintecă pânzele” (Corabia albă). Alteori, accentul pus pe expresia materială alterează substanța conceptuală a semnului lingvistic, sporind efectele stilistice: „dacă pleci lasă-mi/ semnul în oglindă – îți spuneam”; „umbra încearcă să tremure/ sub mestecenii înfloriți” (Ochi de mesteacăn). Un semnificant cu semnificat inconsistent, fluctuant, care caută să se precizeze în contextul poetic, este absența („tu nu cunoști trupul absent de femeie” – Prin trifoiul din palmă; „valuri absente stropindu-mă pe creștet” ori „să-ți simt mai aproape zbuciumul absenței” – Cum se împrăștie marea-n iubire). Absența de pe pagina rezervată scrierii poetice este tocmai tăcerea care potențează semnul poetic. Poemele într-un vers, scrise în prelungirea celor ce l-au nemurit pe Ion Pillat, par să probeze arta poetică a ilustrului înaintaș: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”. Cităm din această paradigmă doar poemele care descriu entități cardinale din aria creației: „Fluturi mov prin sufletu-mi caută liniște” – Autoportret III; „Leagăn visul, cuvântul bate la porți de eternitate” – Crez poetic; „Ca o sabie cuvântul în metafore ucide”.  
 
Prin montarea semnelor numerice în texte se ajunge la hibridizarea limbajelor simbolice, George Schinteie insinuând un limbaj al numerelor nu în rama celui poetic, ci în însăși sintaxa acestuia. Reliefarea numeralelor denominative în titluri sau în alte poziții-cheie deturnează atenția lectorului de la conținutul poemelor, provocându-l să reflecteze asupra valorilor semiotice ale numerelor în sine. Emoția structurilor poetice se împletește cu emoția vârstelor poetului, devenite adevărate borne în creația sa: 39, 50, 51, 66, 67, 68...  
 
Prețuiesc și salut osârdia Doamnei Cristina Sava de a alcătui această antologie cu dăruire, pricepere și acribie, precum și generozitatea Domniei Sale de a prefața textele poetice cu o amplă analiză profesionistă, în care, din perspective multiple, realizează un complex portret al interesantului poet George Schinteie. Prin acest demers, spre bucuria și mândria noastră, scriitorul timișorean își lărgește considerabil aria de receptare, beneficiind de calitate într-o exegeză tot mai extinsă, pe care o merită din plin.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana DORCESCU, Umbra ceasornicului - o poezie răscolită de timp / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2805, Anul VIII, 05 septembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!