CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Dorcescu, Ratomahia și estetica repulsiei în lectura intertextuală a romanului „Pesta” de Dana Gheorghiu
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MIRELA-IOANA DORCESCU  
 
Ratomahia și estetica repulsiei în lectura intertextuală a romanului „Pesta” de Dana Gheorghiu  
 
Termenul de intertextualitate s-a impus în deceniul al șaptelea al secolului trecut, apărând, aproape concomitent, cu accepțiuni diverse, în celebre lucrări de textologie, reunite în volumul ***, Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel”, 1960-1971, tradus și editat de Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, București, Ed. Univers, 1980. Una dintre premisele apariției conceptului de intertextualitate a constituit-o teoria dialogismului, formulată de Mihail Bahtin. O alta a reprezentat-o revelația în epocă a gramaticii generative-transformaționale a lui Noam Chomsky. Date fiind preocupările mele de pragmatică, lingvistică și comunicare prin textul literar, dar și datele receptării romanului Danei Gheorghiu, intitulat Pesta (Timișoara, Ed. Brumar, 2009), mi s-a părut incitantă o abordare intertextuală care să evidențieze posibile punți de dialog cu un text similar, și totuși foarte diferit, excluzându-se speculația recunoașterii unei surse de inspirație și lăsând în afara oricărei discuții ipoteza plagiatului. Dimpotrivă, desprinse din romanele din care fac parte, prin tratarea lor în paralel, aceste secvențe își continuă procesul de producere de semnificație, se îmbogățesc prin comparație, atât la nivelul genotextului, cât și la cel al fenotextului.  
 
În propria-mi lectură intertextuală, m-am orientat după perspectiva chomskiană asupra textului, perceput ca producție continuă de sens și nu ca produs (în finitudinea pe care ar presupune-o această noțiune), cât și după principiile interpretative ale lui Umberto Eco, semioticianul sintezelor, promotorul semiozei nelimitate. Pornind, așadar, dinspre romanul Danei Gheorghiu spre textul pe care acesta mi l-a reamintit, prin temă și performanță estetică, mi-am structurat observațiile de lectură într-o analiză literară de tip comparativ, mai mult sau mai puțin convențională.  
 
Doi binecunoscuți scriitori români timișoreni, originari din Timișoara, Dana Gheorghiu și Dan Negrescu, sunt veritabili creatori de mitologie urbană… contemporană. Povestirile lor despre cartiere mărginașe ale orașului, reprezentând fabulosul loc natal – Fabricul, în proza Danei Gheorghiu, respectiv Mehala, în asumata, de către Dan Negrescu „mitologie timișoreană” –, se turnează, filmic, în tiparele consacrate ale mitului, prin atmosferă, fantezie, mister, exemplaritate a trăirii și a enunțării. Amândurora, istoria orașului de pe Bega le datorează mult. Ei omagiază o Timișoară plurilingvă, pluriconfesională și interculturală – oază de civilizație europeană, a cărei unicitate este certă în momentul de referință al relatărilor. Dar nu acesta este motivul pentru care m-am hotărât să discut despre ei în paralel. Compararea lor, pe un anumit segment, vizează o „coincidență semnificativă” (cum ar spune Jung), de maxim impact emoțional: amândoi manifestă apetit pentru descrierea unor scene macabre, în care se ucid șobolani. Aparent, caracterul repulsiv al imaginilor este pentru ei seducător, date fiind satisfacția plăsmuirilor naturaliste și vocația amănuntelor, ambele țâșnite dintr-o revoltă puternică și din fascinația exercitată de subiect.  
 
În fapt, la ambii scriitori, simbolul negativ al șobolanului face parte dintr-o amplă alegorie a odiosului, dezvoltată cu o dublă finalitate: pe de o parte, istorică: cea a denunțării pericolului vital în care reprezentanții noului regim politic pun nu doar timișoreanul, ci întreaga comunitate locală și, prin extensie, națiunea; pe de altă parte, literară, de vreme ce hiperbolizarea pericolului până la paroxism suscită o relatare epică formidabilă, solicitând abilități de construcție, de dramatizare și de simbolizare care nu sunt la îndemâna oricărui scriitor. În ceea ce-i privește, apelul la ratomahie este expresia artistică ultimă, fără echivoc, a condamnării „ciumei”, colorată, până la urmă, în roșu, „molimă” sinistră, care face necesară tranșarea decisivă, prin crimă, a conflictului dintre lumea veche, superioară, conotată pozitiv, dar nu idealizată, fiindcă nu eradicase răul, și lumea nouă, decăzută, disforică și conotată negativ, prin scăparea de sub control a răului ce se cerea anihilat.  
 
La început tolerant, intenționând o coabitare, temporară, cu șobolanul, Constantin, personajul principal al volumului intitulat Romanul lui Constantin (de Dan Negrescu, Timișoara, Ed. Marineasa, 2005), tot mai agasat psihic de sentimentul vulnerabilității în timpul privării de libertate, răbufnește, cu ură și demnitate, la primul gest de agresiune al acestuia, înțelegând că, dincolo de scârbă, greață, frică etc., trebuie să se salveze. Spiritul justițiar îl mobilizează împotriva ființei abjecte. Legitimitatea reacției sale îl întărește, îl maturizează. În acțiunea fermă de lichidare a șobolanului se întrevede apelul la eradicare a tuturor celor ce s-au dovedit a fi precum șobolanul, detestabili atât ca atitudine și comportament, cât și ca imagine. Aceasta este, în linii mari, esența mesajului ce se degajă din alegoria șobolanului Mihai. Ea se aplică politicii românești a epocii, în care degringolada, infidelitatea și trădarea au dus la un val de detenții politice – fără motiv și fără judecată –, în condiții inumane – insalubre, umilitoare, grotești. Un raționament logic, bazat pe informațiile textuale: protagonistul este un tânăr legionar (sau simpatizant legionar) arestat, factorii circumstanțiali se recunosc a fi cei ai rebeliunii legionare din România, iar șobolanul este simbolul trădătorului:  
 
„ În acel moment, Constantin avu o revelație: retrăia, în compania acestui guzgan tot mai gras, lucios şi obraznic (înota deja mai puțin prin zeama de sub gratii), ceea ce îl adusese pe el aici, în această celulă respingătoare, iar pe alții (nu ştia de ei) la zidul alb al cazarmei. Simțea aceeaşi trădare josnică, ordinară, din partea şobolanului, pe care o încercase cu luni de zile înainte, când fusese luat de la liceu şi aruncat ca un sac cu moloz în camionul armatei, trebuind să asculte, între timp, şi vorbele unui ofițer plin de zel, indignare şi răcnete din care reieşea că „lasă…vă scoatem noi turbarea din cap… să nu mai vreți voi să fiți mari şi tari, potăile dracului…” (p. 9)  
 
ne plasează în context alegoric. Șobolanul stă în celulă ca să aducă aminte de altcineva. El poartă un nume celebru din istoria României, numele unui personaj politic controversat, al cărui profil include și componenta trădării și alte trăsături evidențiate indirect, prin comportamentul detestabilului personaj al romanului: numele regelui Mihai. Evident că autorul nu afirmă acest lucru, doar convenția alegorică ni-l sugerează:  
 
Se uită la şobolanul mai mult decât impertinent şi gândi cu voce tare: „poate a venit vremea să te botez… ce-ar fi să-ți zic Mihai…?” Şi acesta îi rămase numele, dar nu pentru mult timp. Următoarele zile trecură sub semnul sporirii constante a lăcomiei lui Mihai; şobolanul chiar părea să fi înțeles botezul ca pe un soi de legitimare incontestabilă a prezenței sale în viața celui ce îl hrănea, vădind un comportament care îl făcu pe Constantin să se gândească tot mai mult la cuvintele mentorului său, un om a cărui probitate crescuse, în viziunea liceanului, după aflarea faptului că asculta de strălucitul absolvent al unei universități germane: „Temelia oricărei lucrări o reprezintă ordinea şi fidelitatea, iar cel care se foloseşte de noi încălcând-o pe cea din urmă, trebuie zdrobit.” (p. 9)  
 
Accentele naturaliste indubitabile, identificate, mai cu seamă, în imaginile de natură vizuală, auditivă, motrică, subsumabile, în totalitate, prin cât sunt de scârboase și de respingătoare, unei estetici a urâtului:  
 
… era un şobolan aparte, adaptat la mediul său; prin urmare, nu avea blană lucioasă, ci scârnavă, plină de resturile metabolice prin care înota zi şi noapte; coada îi era răpănoasă din cauza crustei ce se păstra pe ea în unele locuri. Văzându-se, la rândul său, privit, şobolanul încercă parcă să se ridice pe labele din spate, arătându-şi pântecul respingător, acoperit cu cicatrici şi smocuri de păr rămase pe piele din pricina scârnei aproape uscate la căldura genunchilor lui Constantin. În acel moment însă, tânărul se ridică brusc, iar şobolanul căzu pe gratii chițăind furios. /…/ … animalul se uita tot mai rugător la Constantin, până în ziua în care, nemulțumit de cât primise, chițăi sinistru şi sări direct în blidul cu varză. /…/ Conştient că s-ar putea pomeni cu rozătoarea lângă obraz, tânărul puse imediat fiertura jos, pe gratii; Mihai îşi intră de îndată în abuzivele drepturi, încălecând blidul” (p. 9)  
 
ating apogeul în relatarea episodului uciderii șobolanului, unde narațiunea și descrierea devin, din preponderent realiste, tipic naturaliste:  
 
Constantin îl privi din spate, apoi încetişor îşi scoase şoseta de pe piciorul neîncălțat, ajunsă un fel de crustă textilă, şi-o trase pe mâna dreaptă şi apucă şobolanul de gât, strângându-l hotărât şi fără urmă de regret; Mihai chițcăia feroce încercând să muşte şi să zgârie menghina necruțătoare, dar botul lacom şi dințos cu fire de varză şi ghearele cu urme de scârnă umană nimereau armura duhnitoare de pe degetele celui ce-l îngrăşase. Lucid, cum fusese din copilărie şi cum avea să fie în continuare, Constantin strânse cu atenție până când lui Mihai începură să-i apară primii stropi de sânge în jurul orbitelor; apoi o apăsare bruscă şi fără ezitări aduse rezultatul dorit: ochii însângerați ai şobolanului săriră de la locul lor, împroşcând uşa metalică prin care de atâtea ori intrase mâncarea ce avea să-l piardă. Mihai continua să se zbată; erau mai curând nişte convulsii. Constantin ştia însă din copilărie că şobolanii nu mor prin orbire; dimpotrivă, bunicul său îi spunea că acela căruia i-ai scos ochii îi duce şi pe ceilalți după el. Nu prea înțelesese el nici atunci ce vrea să însemne exact învățătura în doi peri a bătrânului, dar acum trebuia să ducă treaba până la capăt: slăbi strânsoarea şi, apucându-l pe Mihai de coadă, îl izbi de zidul celulei cu toată furia tânărului pângărit în fidelitatea sa. În acel moment, părea că şobolanul se lipise pe tencuiala incertă, pentru ca imediat după aceea să se desprindă în bucăți de carne cu blană şi lichid roşu-negricios. În clipele ce urmară, pe perete rămase doar o pată mare de sânge în mijlocul căreia atârnau nişte intestine puturoase, întinse parcă într-o prelungire cu botul nesuferit al rozătoarei. În timp ce privea zidul, Constantin simți instinctiv că mai păstra ceva din neobrăzata dihanie: în mână ținea coada lui Mihai. Strânse atent toate resturile şi le aruncă printre gratii în scursoarea de unde veniseră, întrupate însă, cu câteva luni înainte. Îşi cercetă cu atenție blidul: una din labele îngheroşate ale celui ce fusese până de curând şobolanul Mihai, stătea printre firele de varză. O aruncă şi pe aceea, după care începu să-şi servească prânzul, căci – îşi spunea – pentru moartea unui trădător nu merită să rămâi nemâncat. (p. 9-10)  
 
Toată revolta împotriva ororii detențiilor politice este exprimată concentrat în asaltul necruțător asupra șobolanului, perceput subiectiv ca simbol al trădătorului, într-o alegorie politică cvasitransparentă. Nici urmă de mister. Totul e la vedere. Limpede. Naratorul este solidar cu personajul, pare că ar acționa odată cu el. Din suprapunerea celor două instanțe narative, rezultă impresia de „implicare”, cel puțin psihologică, dacă nu și tehnică, în realizarea acestui memorabil tablou al procesului, individual, asumat, triumfător, de ratomahie.  
 
Nu mai puțin repulsive și nici mai puțin reușite din punct de vedere estetic, ba chiar mai stupefiante prin amploare – din cauza cantității mai mari de elemente repulsive – și mai agresive – nu doar din rațiuni de ordin cantitativ, ci și fiindcă implică un grup de copii –, sunt, în romanul Pesta al Danei Gheorghiu, două tablouri: unul referitor la o proiectată ratomahie, celălalt descriind consecințele efectuării acesteia, cel din urmă fiind amplificat de acțiuni ucigașe lăturalnice. Amândouă sunt ocazionate de violenta acțiune de demolare a cazarmei Transilvania, clădire de patrimoniu a Timișoarei, până în anii 60 ai secolului al XX-lea:  
 
a) Poate că Pali, sau Vanea ori chiar eu voi fi acela care va slobozi întâiul strigăt, îndemnând la atac. Și năpustindu-ne asupra masei dense și mișcătoare de trupuri, vom începe să înfigem în ele țepușele și parii și să izbim la nimereală. Iar inamicul, de asemenea, fără să șovăie, se va repzi, atacând. Curând, aerul va reverbera de strigăte și țiuituri – acele sunete stranii, emise de rozătoare. Și dihăniile vor porni să alerge, să sară, să escaladeze pereții, într-o debandadă amețitoare, și să ne împresoare, pregătite să muște. Săriturile lor înalte, însă, vor fi parate de lovituri bine direcționate, date cu ajutorul unor scânduri scurte, solide, folosite de noi în chip de rachete de tenis, în vremuri obișnuite. Impactul le va proiecta în aer, asemenea mingii, izbindu-le de pereți sau tavane. Și, odată căzute pe sol, până nu se vor fi dezmeticit, le vom străpunge trupurile cu parii și bâtele noastre, recent ascuțite, aflate la îndemână. Dușumelele încăperilor și cimentul din pivnițe vor fi acoperite de covorul moale, călduț și mustind de sânge al corpurilor stâlcite, peste care vom călca neăsători, probabil având gleznele, picioarele și chiar hainele stropite de sânge. Gâfâind, vom lovi în continuare supraviețuitorii, exterminându-i fără nicio reținere. Și chiar dacă, de la un timp, ne va îngrețoșa miasma emanată de leșuri, nu vom renunța. Și lupta va dura cât va fi nevoie, și-i vom dovedi, în majoritate. Cei care vor scăpa, rămași într-un număr infim, se vor piti în adâncul macerat al zidurilor. În găuri, cotloane și ascunzători înguste, unde vor sta feriți, dârdâind de spaimă și abia respirând, nemaicutezând să iasă de-acolo, așa că, peste două zile, când clădirea va fi zguduită din temelii, vor sări în aer cu ea cu tot! (p. 133-134);  
 
b) …din interiorul întunecat al clădirii erau scoase și cărate cu roabe, cărucioare, coșuri și tărgi improvizate, nenumărate leșuri de șobolani. Sute și sute de șobolani morți, cu boturile rânjite, cozile rigide și trupurile lăbărțate, de parcă ar fi trecut vreo căruță peste ele sau o mașină, strivindu-le oasele și transformând masa de carne într-o piftie mare și urât mirositoare, acoperită de muște, erau transportați și încărcați în câteva camioane ce staționau într-un colț al curții. Ici-colo, câte un „supraviețuitor” mai apărea dintr-un ascunziș; înainta cu pași șovăielnici pe lângă ziduri, împleticit, ca și cum l-ar fi turmentat o licoare sau o mireasmă secretă. Pe loc, se găsea cineva care să-l pocnească cu o sapă, lopată sau alt obiect în cap, dându-i lovitura de grație. Cu sângele izbucnit din bot, chițcăind stins, animalul mai tresălta o dată, înainte de a înceta să mai miște” (p. 139).  
 
Naratorul omniscient, obiectiv, deleagă prezentarea acestui tablou unui narator subiectiv. La o considerabilă distanță temporală față de faptul evocat, naratorul intradiegetic – personaj, finalmente, martor al masacrului –, califică, pentru naratar, partenerul său de dialog, „imaginea de ansamblu” drept „terifiantă”, adăugând și alte detalii înfricoșătoare:  
 
… duhoarea devenise cumplită, din moment ce ajungea până la noi. /…/ muriseră în bloc, era clar. În ce fel? – aveam să aflăm mai târziu: lichidați prin gazare…” (Ibidem)  
 
Ca și la Dan Negrescu, unde șobolanul era întruchiparea unui rău intolerabil, moartea sa însemnând salvarea protagonistului de la sufocantul dezgust față de tot ceea ce el simboliza, în romanul Danei Gheorghiu exterminarea șobolanilor era determinată nu doar de necesitatea de igienizare a zonei centrale a orașului, cum s-ar putea deduce din tabloul citat, ci, mai cu seamă, de urgența de a se proteja întreaga urbe de pericolul invaziei șobolanilor, prezentați ca potențiali agenți ai ciumei, de către un misterios personaj, fost anticar, deposedat de cărți în zorii comunismului, pe nume Lewy.  
 
Comparația între cei doi autori – Dana Gheorghiu și Dan Negrescu – se poate continua însă și dincolo de lectura orizontală, printr-o analiză a structurilor profunde, care concură la realizarea forței perlocuționare a tablourilor pe care le-am alăturat, ghidată, mai întâi, de memorie, și apoi de o seamă de particularități strict textuale. La ambii prozatori, evenimentele în sine sunt evidențiate în construcții alegorice complexe, în care sunt antrenate simboluri ce admit și alte corespondențe: spațiile ermetice (și ca aspect, și ca semnificație), erijarea subteranului, amenințarea comunității de către un pericol vital, autoritatea malefică, maturizarea bruscă – forțată de experiența ratomahiei etc., toate acestea aparținând unui regim nocturn al imaginarului.  
 
De exemplu, simbolistica spațiilor închise este variată și ambivalentă. În textele comparate, ea are valențe negative, exacerbate de o imaginație disforică. Celula de închisoare (la Dan Negrescu) incită cititorul la presupoziții și inferențe, posibile datorită cunoștințelor generale despre lugubrul spațiu carceral românesc; pe când, grotescul Cazarmei Transilvania (la Dama Gheorghiu) îi este indus cititorului prin descrieri saturate de amănunte, care o apropie, în ceea ce privește înfățișarea, reputația și categoriile de vietăți ce o populează, mai degrabă de o închisoare, decât de o unitate militară, cu tot trecutul grandios al respective instituții: „Un soi de loc al groazei /…/ Nu doar din cauza jivinelor amintite. Curtea era plină de cratere neastupate, de la bombardamentele din timpul războiului, puteai cădea ușor, dacă nu căscai bine ochii pe unde calci, clădirea avea hrube insalubre, dubioase și, într-un fel, amenințătoare” (p. 65); „ – Cazarma, neîntreținută de hăt – și schițează un gest evaziv, cu mâna – avea o proastă reputație; devenise cuib pentru șobolani, al căror număr era prodigios, și pentru feluriți oameni, de o foarte nenorocită condiție: prostituate, vagabonzi, borfași, ce se adăposteau în măruntaiele ei” (p. 7); „… postat sub ceasul din Piața Traian, vorbea despre Cazarmă. Despre hrubele-i înfricoșătoare și locatarii acestora: șopârle, broaște, năpârci și tot soiul de târâtoare /…/, dar, mai ales, șobolani” (p. 15) etc. Ocultarea acestor spații, prin ziduri groase, generează conjecturi cutremurătoare, atât din interiorul incintei (în romanul lui Dan Negrescu, protagonistul Constantin își închipuie ce s-a întâmplat cu colegii și colegele sale de clasă, puși la zidul închisorii, și intuiția lui este infailibilă), cât și din exterior (în romanul Danei Gheorghiu, naratorul intradiegetic afirmând, la un moment dat: „… îți puteai imagina orice, că, din adâncuri, de pildă, va țâșni cine știe ce ființă îngrozitoare și te va trage după sine, devorându-te” – p. 65). Explicitarea, prin ilustrări edificatoare, accentuează starea deplorabilă a cazarmei, care a însemnat odinioară cu totul altceva, onorându-și destinația inițială și amplasamentul din centrul cetății. În anii ’60, situarea crizei șobolanilor în cazarma din centrul Timișoarei zdruncină serios credibilitatea „micii Viene”, punând sub semnul întrebării statutul său de oraș civilizat, european, faima moștenită din perioada imperială.  
 
Emergența unor vietăți subterane detestabile, provenind din bezna cotloanelor, din crăpăturile-capcană, din ascunzătorile mizere, colcăind scabros, laolaltă cu cei decăzuți, dezgustători și compromițători, simbolizează teroarea scursorilor care iau în stăpânire un areal în permanentă extindere, menținându-și josnicia, transparentizând intenția autorilor de a comunica în cod alegoric. Caracteristicile întruchipărilor hidoase – animale și oameni – admit analogii sistematice, pornindu-se de la sorginte și insistându-se asupra trăsăturilor negative ale celor ce s-au instalat ca stăpâni ai comunităților de referință (v. supra comparația dintre șobolan și autorități/ oameni politici în Moartea șobolanului Mihai, dar și cea insinuată de Lewy, personajul evocat ca „nebun ocazional”, care cândva se deghizase în Hitler, iar, înainte de anunțata dinamitare a Cazarmei Transilvania, „prorocea” în piețele publice, demascând „vinovații” de pericolul iminent ce plana asupra Timișoarei – „ciuma roșie”: „… vorbea, la fel, despre Cazarmă și mulțimea șobolanilor adăpostiți de hrubele și subteranele ei, pomenind, totodată, și despre îndepărtarea de credință a oamenilor, despre stricarea sufletelor. Și indica vinovații. Tot mai frecvent, folosea sintagma „ciuma roșie”, a cărei răspândire /…/ vicia cugetele, atrăgând după sine alte și alte nenorociri, unele sugerate, altele spuse pe șleau, încât, treptat, parcă și noi începurăm a pricepe din ce direcție bătea vântul, înțelegând că Lewy numea acele fapte și pe acei oameni de care părinții noștri se fereau și vorbeau arareori despre dânșii, și-atunci numai în șoaptă, când erau singuri și convinși că nu-i aude vreo ureche străină!” (p. 123)  
 
Efectul realizării ateratizării, în fapt a reducerii la nimic a simbolului răului întrupat, este maturizarea rapidă, consecință imediată a conștientizării eliminării prin violență a unui pericol vital, într-o situație-limită, pentru care, și în cazul lui Constantin, și în cel al copiilor mobilizați de Lewy într-o inutilă cruciadă de stârpire a șobolănimii, se activează bărbăția fizică și, mai ales, cea psihică. Consecința? Urcarea pe o treapta următoare, după evaluarea conștientă a propriei condiții umane și sociale:  
 
„În timp ce îşi mesteca ultima îmbucătură de pâine de pe care răsese jos floarea de mucegai, Constantin simțea tot mai convingător că, indiferent cât va mai sta în acel loc, prin zdrobirea şobolanului Mihai răzbunase toate infidelitățile, adică trădările, cărora le căzuse victimă până acum. Bău apoi restul de apă care i se păru mult mai limpede ca altădată, reuşind chiar să-şi spele o greață de care – cu puțină vreme înainte – nu ştia exact cum va scăpa” (Dan Negrescu, op. cit., p. 10);  
 
„Apăsați de impresia încă vie a celor văzute, deși împreună, pășeam fiecare într-o singurătate absolută. Din ziua aceea, de neuitat, s-a petrecut transformarea – am ieșit din copilărie. Am plecat de acasă copii și ne-am întors maturizați, dacă poți să mă înțelegi…” (Dana Gheorghiu, op. cit., p. 143)  
 
În fine, similarități de neignorat permit dialogul intertexual și la o lectură estetică a tablourilor puse alături. Realismul lor crunt are un strident eșapaj naturalist. Acceptând că naturalismul nu este neapărat nerealist, ci vizează doar o exagerare a biologicului, insistând asupra corporalității, a laturii întunecate a existenței, observăm că aglomerările de informații de natură materială, dezagreabile pentru toate simțurile, precum și focalizarea lor până dincolo de ceea ce se poate, omenește, suporta, sau chiar percepe, prin îngroșări ale manifestărilor biologicului/ fiziologicului sau ale violenței, devin resorturile expresivității unor tablouri ale urâtului repulsiv. Analiza acestora, aplicată fenotextului, reconstituie, prin delimitarea unor componente atomice, sau a combinațiilor relevante de semne lingvistice care vehiculează mesaje disforice, procesul de textualizare a ororii ratomahiei.  
 
Astfel, selecția materialului lexical se axează pe preferința pentru elementul cel mai agresiv în plan perceptiv, cel mai apt să provoace repulsie:  
 
- substantive: scârnă, guzgan, convulsie, intestine, dihanie (la Dan Negrescu); țepușe, țiuituri, rozătoare, dihănii, debandadă, miasma, leșuri (la Dana Gheorghiu, a); leșuri, duhoarea, gazare (la Dana Gheorghiu, b);  
 
- adjective: scârnavă, răpănoasă, dințos, însângerați, puturoase, neobrăzata, îngheroșate (la Dan Negrescu); macerat, stranii, stâlcite (la Dana Gheorghiu, a); morți, rânjite, rigide, lăbărțate, urât, împleticit, terifiantă, cumplită, lichidați (la Dana Gheorghiu, b);  
 
- verbe: împroșcând, chițăind, chițcăind (la Dan Negrescu); să înfigem, să izbim, să muște, străpunge, mustind (de sânge), exterminând, îngrețoșa, dârdâind (la Dana Gheorghiu, a), împleticit, turmentat, să pocnească, chițcăind (la Dana Gheorghiu, b)  
 
Aspectele specifice ale ratomahiei, reținute conform convenției naturaliste, sunt redate artistic, fie în imagini, care permit, oarecum forțate, delimitări, în vederea ilustrării țintei estetice a repulsiei:  
 
- vizuale: „coada aşternută în lungul gambelor lui crispate”, „nu avea blană lucioasă, ci scârnavă”, „plină de resturile metabolice, coada îi era răpănoasă din cauza crustei ce se păstra pe ea în unele locuri”, „pântecul respingător, acoperit cu cicatrici și cu smocuri de păr” (la Dan Negrescu); „Dușumelele încăperilor șicimentul din pivnițe vor fi acoperite de covorul moale, călduț și mustind de sânge al corpurilor stâlcite”, „având gleznele, picioarele și chiar hainele stropite de sânge”, „scânduri scurte, solide, folosite de noi în chip de rachete de tenis”, „în adâncul macerat al zidurilor. În găuri, cotloane și ascunzători înguste” (la Dana Gheorghiu a); „Sute și sute de șobolani morți, cu boturile rânjite, cozile rigide și trupurile lăbărțate”, „acoperită de muște”, „cu sângele izbucnind din bot”;  
 
- auditive: „chițăind furios”, „cioflăind atât de scârbos”, „chițăi sinistru”, „chițcăia feroce” (la Dan Negrescu); „va slobozi întâiul strigăt, îndemnând la atac”, „aerul va reverbera de strigăte și țiuituri – acele sunete stranii, emise de rozătoare” (la Dana Gheorghiu a); „chițcăind stins”  
 
- olfactive: „ghearele cu urme de scârnă umană nimereau armura duhnitoare de pe degetele celui ce-l îngrăşase” (la Dan Negrescu); „ne va îngrețoșa miasma emanată de leșuri” (la Dana Gheorghiu a); „duhoarea devenise cumplită”, „piftie… urât mirositoare” (la Dana Gheorghiu, b);  
 
- motrice: „resturile metabolice, prin care înota zi și noapte”, „să se ridice pe labele din spate”, „șobolanul căzu pe gratii”, „înghiți totul hulpav”, „sări direct în blidul cu varză”, „încălecând blidul”, „încercând să muște și să zgârâie”, „ochii însângerați ai şobolanului săriră de la locul lor împroşcând uşa metalică”, „îl izbi de zidul celulei” (la Dan Negrescu); „năpustindu-ne asupra masei dense și mișcătoare de trupuri”, „se va repezi, atacând”, „să alerge, să sară, să escaladeze pereții”, „săriturile lor înalte, însă, vor fi parate de lovituri”, „izbindu-le de pereți sau tavane”, „le vom străpunge trupurile cu parii și bâtele”, „vom călca nepăsători”, „se vor piti”, „dârdâind de spaimă”, „vor sări în aer” (la Dana Gheorghiu, a); „erau scoase și cărate cu roabe”, „erau transportați și încărcați în câteva camioane”, „strivindu-le oasele”, „înainta… pe lângă ziduri, împleticit”, „să-l pocnească cu o sapă, lopată sau alt obiect în cap”, „mai tresălta o dată” (la Dana Gheorghiu, b);  
 
- dinamice: „șobolanul devenea însă tot mai corpulent”, „Următoarele zile trecură sub semnul sporirii constante a lăcomiei lui Mihai”; „Mihai continua să se zbată; erau mai curând nişte convulsii” (la Dan Negrescu); „vom începe să înfigem în ele țepușele și parii și să izbim la nimereală”, „lupta va dura cât va fi nevoie” (la Dana Gheorghiu a); „transformând masa de carne într-o piftie moale și urât mirositoare”, „înainte de a înceta să se mai miște” (la Dana Gheorghiu, b);  
 
fie în figuri de stil, mai mult spontane, inspirate, probabil, de actul (imaginar) al (pre)vizualizării tablourilor generate de ratomahie:  
 
- epitete: „mustăți tremurătoare”, „blană scârnavă”, „pântecul respingător”, „ochii însângerați”, „chițăind furios”, „chițăi sinistru”, „cioflăind scârbos” (la Dan Negrescu); „debandadă amețitoare”, „vom călca nepăsători”, „săriturile lor înalte” (la Dana Gheorghiu a); „interiorul întunecat”, „boturile rânjite”, „cozile rigide”, „trupurile lăbărțate”, „pași șovăielnici”, „înainta… împleticit”, „mireasmă secretă”, „chițcăind stins”  
 
- comparații: „Nu era nici mare ca în poveşti, (nici mic încât să-l poți ignora)” (la Dan Negrescu); „Impactul le va proiecta în aer, asemenea mingii” (la Dana Gheorghiu a);  
 
- enumerații: „guzgan tot mai gras, lucios şi obraznic”; „botul lacom și dințos” (la Dan Negrescu); „ gleznele, picioarele și chiar hainele stropite de sânge”, „să alerge, să sară, să escaladeze pereții”, „În găuri, cotloane și ascunzători înguste” (la Dana Gheorghiu a); „cu roabe, coșuri și tărgi improvizate”, „cu boturile rânjite, cozile rigide și trupurile lăbărțate”, „se găsea cineva care să-l pocnească cu o sapă, lopată sau alt obiect în cap” (la Dana Gheorghiu, b)  
 
- personificări: „șobolanul mai mult decât impertinent, își intră în abuzivele drepturi”, „animalul se uita tot mai rugător” (la Dan Negrescu); „Ici, colo, câte un supraviețuitor mai apărea din vreun ascunziș”, „împleticit, ca și cum l-ar fi turmentat o licoare sau o mireasmă secretă” (la Dana Gheorghiu, b);  
 
- metafore: „masei dense și mișcătoare de trupuri”, „covorul moale, călduț și mustind de sânge al corpurilor stâlcite”, „adâncul macerat al zidurilor” (la Dana Gheorghiu, a); piftie moale și urât mirositoare”, „câte un supraviețuitor” (la Dana Gheorghiu, b).  
 
Fără îndoială că diferențele prevalează asupra asemănărilor, asigurând specificitatea și locul acestor scene, ce tratează alegoric ratomahia, în logica și structura romanelor citate. În Romanul lui Constantin primează alegoria politică, transparentă, cu un denunț fără echivoc. În Pesta, însă, alegoria are zone opacizate, pasibile de nenumărate alte sugestii de receptare. Bunăoară, omorârea șobolanilor prin gazare, „practică destul de uzitată”, trimite cu gândul la lagărele din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial și zdruncină, astfel, conștiințe, îndemnând la reluarea lecturii din această perspectivă. Nouă ne-ar fi mult mai accesibilă o direcție de receptare simbolică a textului. Din acest punct de vedere, ratomahia, pusă în asociere cu Cazarma Transilvania, din centrul orașului de pe Bega, dintr-o zonă definitorie, cu uriașe probleme ocultate, ar exercita asupra noatră, în egală măsură, atracție și repulsie. Exact cum s-a întâmplat cu naratorul, pe care l-a fascinat decenii la rând, provocând povestea și propulsând rostirea ei, într-un act confesiv față de naratarul căruia i-o încredințează.  
 
Mergând mai departe, Pesta permite, pornind de la relația ratomahie-Cazarma Transilvania și o psihanaliză a literarității, în câțiva pași:  
 
1. La nivel descriptiv, evocator, Cazarma Transilvania este de un pitoresc negru, întrucât închide între ziduri un mister înfricoșător de pe la jumătatea secolului trecut: orașul are în miezul său o cazarmă compromisă, infestată de creaturi decăzute și, mai ales, de colonii de șobolani, care amenință cu o „Moarte Neagră” toți localnicii. Acest mise-en-abîme justifică și amploarea relatărilor despre ciuma de la 1738, în care istoria molimei se împletește cu legenda ei. Tentația comparației cu Ciuma lui A. Camus este imensă, și dincolo de titlu, mai cu seamă că tragedia are același mediu citadin (v. Oranul) și, evident, același agent: șobolanul (ba chiar și descripțiile sunt uluitor de asemănătoare: „Guzganul s-a oprit, părând să-și caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăși, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chițcăit și a căzut, în sfârșit, cu sângele țâșnindu-i prin botul întredeschis”, p. 3), dar această comparație ar face obiectul unei alte analize. Prin urmare, primul nivel al interpretării psihanalitice, declanșat de trapa istoriei, deschisă de povestitorul/ prorocul Lewy (p. 90), ascultat cu naivitate, dar și cu seriozitate de naratorul-personaj, urmărește declanșarea și escaladarea spaimei copiilor care iau act, întâia dată în viață, de un pericol vital. Această spaimă, thanatofobia, se manifestă prin activism. Copiii se organizează pentru o cruciadă împotriva șobolănimii.  
 
2. Cel de-al doilea nivel psihic activat este de natură intelectuală. Copilul, a cărui gândire este abil influențată de Lewy, pricepe analogiile subtile. El leagă înțelegerea primejdiei de autoritățile malefice, de conducătorii urbei din acel moment istoric. Starea de incertitudine și amenințarea primejdiei sunt interrelaționate în plan intelectual, în această fază a aprehensiunii, a trecerii de la denotație la conotație, la referința simbolică.  
 
3. La cel de-al treilea nivel, psihicul individual se contopește cu cel colectiv, al orașului. Insul și comunitatea se confundă cu întregul oraș, cuprins de angoasă. Timișoara este privită ca un organism viu, care are sădită, în chiar subconștientul său, angoasa. Teroarea latentă este fie intuită, fie imaginată, fie, cine știe?, chiar trăită de scriitoare și revărsată în excepționala forță ilocuționară a romanului.  
 
Prin abisul său, prin fiorul care-l străbate, prin deschiderile spre dialogul intertextual, prin excepționale tablouri, evocând umbrele trecutului fascinant al unei Timișoare personificate, romanul Pesta al Danei Gheorghiu „produce sens” pentru numeroase categorii de cititori, negociindu-și semnificațiile cu fiecare dintre aceștia.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Dorcescu, Ratomahia și estetica repulsiei în lectura intertextuală a romanului „Pesta” de Dana Gheorghiu / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2802, Anul VIII, 02 septembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!