CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana DORCESCU, Regal de poezie românească… la Uzdin
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana DORCESCU  
 
Regal de poezie românească… la Uzdin  
 
„Cu prudență afirm”, își începea Profesorul Tohăneanu enunțurile despre orice premieră; și le continua apoi, la adăpost de eventuale obiecții, spunând răspicat ceea ce avea de gând. Așa că îi voi urma pilda cea bună, amintindu-vă deci, cu prudență, că Nicolae Iorga a fost primul care a remarcat uluitorul fapt că ROMÂNIA, „cea cu atâtea jertfe întregită” în AD 1918, era înconjurată (precum soarele sau luna de halouri – aș adăuga eu) de ROMÂNI, adevărați grăniceri ai neamului. Rămași pe dinafară, ar spune cei rău intenționați. Rămași dincolo de graniță, de fapt, precum și dincoace, printre noi, au rămas și sârbi, și unguri, și bulgari, și ruși, și ucrainieni… Așa gândește Vasile Barbu, poetul român de la Uzdin, străjer la „Poarta de vest a românismului”, cum îi place să își recomande localitatea natală. Acolo, în Uzdin, el face cinste românilor, dar și sârbilor.  
 
E contagios românismul fraților din Serbia. A vorbi și a petrece românește înseamnă acolo a fi… chiar mai român decât acasă.  
 
Am revenit zilele trecute la Uzdin, la festivalul de poezie, denumit, cu un sfert de veac în urmă, printr-o adecvată metaforă, „Drumuri de spice”. L-am însoțit pe un asemenea drum, acum un an, pe Poetul Eugen Dorcescu, laureatul celei de-a XXIV-a ediții, în calitate de exegetă a operei sale poetice, pentru a rosti o laudatio și pentru a lansa Primăvara elegiei, carte de eseuri hermeneutice despre volumul său de versuri, intitulat Elegiile de la Carani. Mergeam spre o destinație necunoscută, ca într-o excursie în străinătate, dar cu brațele pline de cărți. Priveam tot ce se întâmpla de la o oarecare distanță, cu prețuire, simpatie, umor, curiozitate. Îmi zvâcnea, din când în când, inima și atunci, dar nu ca de data asta, când Vasile Barbu, văzându-ne, a alergat, pur și simplu, spre noi, ca să ne îmbrățișeze fratern și să ne ureze casă de piatră. Ca soție a fratelui Eugen, intram altfel în Uzdin. Aveam drepturi noi, la dreapta „marelui Poet și a marelui român” Eugen Dorcescu. I-am urat și eu lui Vasile Barbu cel puțin încă 25 de ediții ale festivalului cu care se identifică. „Să trăim noi atâta?!... Să mai trăim, da’ să nu exagerăm!...”(A. Chirșbaum) ; „Că nu am fost eu tânăr niciodată,/ Ci tânăr de acum voi fi abia” (E. Evtușenko). Vorbea recitând și râdea din toată inima. De fapt, inima lui râde. E fericit între românii săi. Îi strălucesc ochii, i se luminează chipul de atâta bucurie a vederii și a revederii confraților săi. A adus la Uzdin elita poeziei românești, concepând un festival… pentru totdeauna – din Moldova: Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu…; din România: Petre Stoica, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Vasile Morar, Aurel Turcuș, Ileana Roman, Eugen Dorcescu… ; din Serbia: Petru Cârdu, Ion Miloș, Ioan Baba, Slavco Almăjan, Adam Pusloici, Ana Niculina Ursulescu… Despre laureații festivalului, a scris și o carte, intitulată, printr-o metaforă coalescentă, săgeată a spiritului său, Drumuri de spice, popasul îngerilor… Pentru fiecare portret de poet, a găsit un titlu/vers sugestiv, cvasidefinitoriu: „Din vorbă-n frunză trece el” (Petru Cârdu); „Sunt iarbă – mai simplu nu pot fi” (Grigore Vieru); „Sunt trist și nu știu unde” (Adam Pusloici); „Și trupul tău mă inundă cu sânge și soare” (Petre Stoica); „Dați-mi o fereastră ca să-mi stea aproape” (Vasile Morar); „Și totul e la tine doar himeră” (Arcadie Chirșbaum); „Viața e joc în joc. Eu sunt regina jocului” (Ileana Roman); „În sufletu-mi de-azur veghează trei: Tu, El Shaddai și amintirea Ei” (Eugen Dorcescu), „Să mai umblăm și după suflet” (Grigore Leșe). Cu mâna sigură a literatului experimentat, a selectat poeme emblematice și a realizat grupaje reprezentative, a adunat și a plasat la loc potrivit fotografiile scriitorilor laureați, toate făcute la Uzdin, cu prilejul decernării premiilor. A lucrat riguros, cu o ardoare și un devotament greu de întrecut. Rezultatul? O carte-document, apărută chiar la Uzdin, pe care istoria literară românească e obligată să o ia în seamă. Pagini importante din istoria poeziei contemporane românești s-au scris în acest sat din Banatul sârbesc, imposibil de ignorat de geografia literară a momentului. Poeți români de pretutindeni vin aici vară de vară, la chemarea lui Vasile Barbu. Cum își aduce el invitații? Apelează la prietenii cu „mășini”! Unde îi cazează? Pe la oameni… „Cine nu știe unde-i găzduit, să mă întrebe pe mine!” Face o pauză, pozează în om aflat în încurcătură. „Că, oricum, eu nu știu…”, adaugă în surdină, spre hazul tuturor, fiindcă lui nu-i scapă nimic, controlează totul „la țenti”, cum zice bănățeanul. Câți se strâng la masă? Cel puțin 100! Se întind în curte sau în camerele-muzeu ale Casei Românești mese lungi… pentru nopți albe de poezie! Nu rămâne loc neocupat…  
 
Ora 17. Ceremonia de deschidere. Asistența e risipită pe plațul de dinaintea Casei de Cultură, în preajma statuii lui Mihai Eminescu, pontiful oricărei manifestări culturale românești. Se adună nori, din senin. Conform prognozei, furtuni cu fulgere… Nori negri-albăstrii, cu margini perfect conturate, ca unghiile rotunjite, tăiate impecabil cu forfecuța, peticesc cerul plumburiu. Organizatorii se precipită. Preotul și cântăreții se apropie în grabă de placa de marmoră, donată de Prof. Gheorghe Rancu, cetățean de onoare al Uzdinului, o placă pe care sunt inscripționate, cu litere aurii, numele laureaților ultimelor zece ediții ale festivalului. Toți aceștia au fost invitați la ceremonie. Peste umărul lui Eugen Dorcescu, îl văd pe Grigore Leșe, actualul câștigător al Premiului „Sfântul Gheorghe”. Deci, a ajuns!... Poartă straie țărănești, ce par a fi din zona Maramureșului. Când începe slujba, își descoperă capul. Și-l apleacă. Ascultă atent. Preoții, cantorii se roagă pentru neamul românesc… Se aud tunete. Încep să număr: 1, 2… Furtuna e la doi pași. Se dezvelește placa. Nu de către donator, fiindcă a întârziat. De către o firavă domnișoară, în care Vasile Barbu vede succesoarea lui la conducerea SLA „Tibiscus”. Se aplaudă cu entuziasm. Nu se ține cont de vreme. Se trece la fotografii în fața plăcii sfințite. Surprind momentul când Eugen Dorcescu face cunoștință cu Grigore Leșe. Își strâng mâinile. „Când s-au întâlnit Cuvântul cu Muzica, Dumnezeu a rodit un mugur nou!” comentează Constanța Marcu. Inima îmi tremură, mă chircesc de frig, dar mâinile îmi sunt sigure. Fotografiez „ca la ONU”. Vasile Barbu îl ia de braț pe Eugen Dorcescu. Ca la un semn, ghicindu-mi, poate, gândul, se uită spre mine cei trei români atinși de geniu. Reușesc să îi prind în același cadru pe Vasile Barbu, pe Eugen Dorcescu și pe Grigore Leșe. Trei simboluri ale elitei românești. Trei chipuri ale sufletului de român. „Există mai multe daruri, dar un singur duh”… Toți trei sunt buni creștini, care nu și-au îngropat talanții, ci i-au pus în lucrare. În opere care vor dăinui.  
 
S-au rupt norii. Ploaia cădea în cascadă. Trebuia să ajungem la școală, unde continuau festivitățile. Abia ne mai vedeam printre perdelele de apă. Eram descumpăniți. Aveam o singură umbrelă și eram trei. Degeaba o ridica David deasupra tuturor, căci n-avea cum să ne acopere și să ne ferească de rafalele ploii. „Aveți cu ce merge?” mă întreabă un domn. „Nuuuu…” „Urcați în mășina asta!” Ne trezim într-un microbus al RTV Novi Sad, pe ultima banchetă. Se vorbește sârbește, cu un ton cald, prietenos. „De unde sunteți?” ne întreabă peste umăr domnul care ne-a poftit. „Din Timișoara”. „Ah, din Timișoara! Noi, când mergem la Timișoara, ne cumpărăm cărți, telemea și… batoane de rom”. „Dacă știam, vă aduceam acum, mai cu seamă că stăm în piață, unde se vinde telemeaua…” „Ați mai fost la Uzdin?” întreabă doamna, care am dedus că îi era soție, una dintre câștigătoarele festivalului, Niculina Ursulescu. „Da. Am fost anul trecut, când soțul meu, Eugen Dorcescu, a fost laureatul… Și David, fiul meu, masterand la București, a fost cu noi. Acum a venit ca să îi ia un interviu lui Vasile Barbu”. Doamna Ursulescu se apleacă spre mine. „După prima lansare, o să vă pun câteva întrebări despre Uzdin…” „Firește. Am și scris despre Uzdin…” Și îi arăt „Celesta”, romanul meu, recent apărut, din care, cu câteva ore în urmă, în casa Domnului Theo și a Doamnei Speranța, gazdele cele mai ospitaliere din lume, citisem un fragment despre aventurile acelei prime descinderi în inima Voivodinei. Le oferisem un exemplar cu dedicație, lor și fiicei Theona, surprinsă de ingeniozitatea acestui nume – The-o-na! –, cu rezonanțe grecești. „Vrem și noi o carte!” spune Domnul Ursulescu, regizor de televiziune, care ne anunță, cu mândrie, că au o bibliotecă de 6000 de volume, lucru de mirare în anul de grație 2018. Le promit cartea… care nu a mai ajuns la ei. S-au topit toate volumele, pe masă, în cele câteva minute în care au fost lansate. Nici n-am avut cui să dau un autograf, deși luasem vreo cinci pixuri la mine, ca să fiu pregătită, în caz că li se termină minele… L-am rugat pe David să filmeze totul. S-a ratat filmulețul. Dar important e că am lansat mai întâi „Celesta” la Uzdin, acolo unde eu și Eugen am hotărât, cu un an în urmă, să ne căsătorim, când, pare-se, fusesem uitați de toți participanții, sau intenționat lăsați singuri, lângă statuia lui Eminescu, sub cerul plin de lumini, ca un altar ortodox… La Uzdinul devenit o insulă a fericirii, un labirint de oglinzi în care se văd, augmentate, înflăcărate, gata de a se dărui, suflete de români adevărați. Într-o stare de spirit unică, creată de păstrătorii nobili ai tradițiilor noastre – precum „bunicuțele Otiliei Hedeșan” și Mecena lor, Profesorul Gheorghe Rancu, sau Grigore Leșe și horele lui izvorând din abisurile ființei românești. S-au lansat cărți și reviste, s-au rostit discursuri spontane, inspirate de frumusețea clipei, s-au făcut analize, în majoritate literare, s-au dat cadouri, premii, diplome de participare, s-au oferit cozonaci bănățenești cu mult mac și multă nucă, într-o atmosferă incandescentă. Mecenatul în cultură a avut ultimul cuvânt: Florian Copcea, laureat al Festivalului și cetățean de onoare al Uzdinului, a invitat toată suflarea la o cină românească. E foarte interesant acest fenomen al investirii în cărți și în reviste literare. Acești investitori au moștenit un dram din înțelepciunea lui Solomon. Sau din setea de nemurire a lui Ghilgamesh…  
 
Ora 9 dimineața. Strălucește soarele. Sfidăm prognoza. Îmi pun șepcuța italiană, ca să-mi protejeze tâmplele de razele matinale. Aerul e curat după ploaie, liniștea… dintr-o lume de demult, de dinainte de a fi populată. Case mari, vile, dispuse geometric, la distanță de șosea, cu pajiști ample înaintea lor. Una mai frumoasă decât alta. Una mai nelocuită decât alta. Parcă te îmbie să intri și să le îngrijești. Încep să devin sentimentală. „Cât costă o asemenea casă?” întreabă Eugen. „Cel mult zece - cincisprezece mii de euro”, zice Domnul Theo. E incredibil de puțin… Satul s-a golit de prin anii 80, când sute de familii au plecat în America. Prea puțini s-au întors. Apoi tinerii s-au dus în România sau la Belgrad, pe la facultăți, ori și-au făcut un rost prin alte părți. Liniștea coboară ca „ploaia pe lână”. Visăm cu voce tare să ne luăm o casă în Uzdin. Lângă biserica ortodoxă, maiestuoasă în tihna vremii. Aproape de statuia lui Eminescu. Să ieșim de la slujbă și să trecem, în drum spre casă, pe la statuie… Ne lansăm în planuri și „gura nu-mi mai tace”. Eugen îmi atrage atenția că ne face cineva semne cu mâna. E Monica M. Condan, prietena noastră, cu care fixam și amânam întâlniri de câteva săptămâni… A rânduit Dumnezeu cea mai minunată întâlnire: la Uzdin!  
 
Înainte de a i se decerna marele premiu al Festivalului „Drumuri de spice” lui Grigore Leșe, este invitat la cuvânt Eugen Dorcescu. Cu o seară înainte, rostise discursul de încheiere… „La Uzdin se cultivă marile valori. Arta, în general, și arta literară (poezia) ; precum și dragostea, în înțelesul cel mai înalt: agape, dragostea jertfelnică, întemeiată pe convingeri. La Uzdin, este iubită și premiată poezia românească de pretutindeni. La Uzdin, este trăită, intens și generos, dragostea între scriitorii români, dragostea între scriitorii români și scriitorii sârbi, dragostea între scriitorii români și sârbi și scriitorii de pretutindeni… Uzdinul a devenit, cu vremea, un simbol, o entitate estetico-agapaică. Trupul simbolului este localitatea însăși. Duhul lui este Festivalul de poezie. Iar sufletul simbolului acestuia este poetul Vasile Barbu, ilustră personalitate românească din țara vecină, Serbia. Mulțumesc, Vasile Barbu! Mulțumesc, Uzdin! Mulțumesc, Serbia! Mulțumesc, România!” A rămas ceva de spus?... L-am rugat stăruitor pe Eugen Dorcescu să recite o poezie. Și-a pus ochelarii, și-a deschis ultimul volum de versuri, intitulat „Sub cerul Genezei”, a prelungit așteptarea publicului și a început să-și recite poezia „În tăcere”:  
 
„N-a fost cu neputință. N-a fost greu.  
 
Aseară am vorbit cu Dumnezeu”.  
 
Un curent a trecut prin tot publicul. Au amuțit toți.  
 
„La fel de clar, de simplu, de senin,  
 
Cum ai tăifăsui cu un vecin…”  
 
Duioșie. Sticliri în ochi. Atenție sporită.  
 
„E drept că El tăcea”. Poetul era într-o formă excelentă. Părea că se rup din el blocuri de poezie. Și accentua bărbătește cuvintele, insista asupra vibrațiilor consoanei „r”:  
 
„… Sau, mai curând,  
 
Iradia în fiecare gând,  
 
În fiecare șoaptă și impuls,  
 
În fiecare zbatere de puls.”  
 
Îl văd pe Vasile Barbu la cel mult zece metri, în partea din stânga pupitrului. Transfigurat. Obrajii îi erau roșii ca de la febră. Încerc să nu-l pierd din vedere. Eugen Dorcescu își spune versul trăit:  
 
„Doar eu grăiam. Și iată că, treptat,  
 
Discursul în tăcere s-a mutat,  
 
Tăcerea s-a umplut de sens și țel,  
 
Tăcerea era drumul către El.”  
 
Când a rostit „Tăcerea era drumul către El”, Vasile Barbu s-a dezechilibrat, a făcut câțiva pași spre Eugen… A răbufnit emoția. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Grigore Leșe și-a dus mâna la frunte și și-a acoperit ochii…  
 
„Așa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,  
 
Așa-I vorbeam: Abis lângă abis”.  
 
Marii poeți erau cutremurați. Și aplauzele au întârziat puțin. Împietriseră. Când a primit marele premiu „Sfântul Gheorghe”, nici Grigore Leșe n-a ținut un discurs. A horit:  
 
„La mijlocul cerului  
 
Drumuri nu-s, cărare nu-i,  
 
Și dacă o fost cărare,  
 
Ea s-a prefăcut în mare”.  
 
Ce minunăție! Ce poezie! Ce horire! „A hori” însemna inițial „a trăi hora”, așa cum „a doini” însemna „a trăi doina” și „a dori”, „a trăi starea de dor”:  
 
„Muntele, că e de piatră  
 
Tot dorește câteodată…”  
 
De la Eugen Dorcescu am aflat și asta: … a spus că ideile nu sunt doar ale celui care le-a emis, ci și ale celor ce se folosesc de ele. Mutatis mutandis, așa e și cu poezia. Ea nu e doar a celui ce a scris-o, ci și a celui ce o face vie prin rostire, revărsând-o în lume din lăuntrul său… Și a celor care o cântă. Și a celor care o ascultă. A tuturor celor ce o iubesc și o preamăresc. Inclusiv, la Uzdin. Precum în 27-28 iulie 2018.  
 
PS: După încheierea festivităților, David Borchin a realizat un interviu cu Vasile Barbu:  
 
David BORCHIN  
 
INTERVIU CU VASILE BARBU,  
 
Scriitor, președinte al Societății Literar-Artistice „Tibiscus”,  
 
Uzdin, Serbia.  
 
David Borchin: Organizaţi anual, în iulie, manifestări culturale în Uzdin, între acestea şi Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, ajuns la cea de a 25-a ediţie chiar în anul Centenarului. Trebuie să fie formidabil de greu să respectaţi această tradiţie, în calitate de lider cultural al comunităţii româneşti. Cine v-a ajutat să rezistaţi tot timpul acesta?  
 
Vasile Barbu: Oamenii, în primul rând... Da, multă lume ne ajută ca să – cum aţi spus – să rezistăm, să organizăm, mai bine zis, manifestări culturale de suflet, manifestări culturale care ţin la păstrarea fiinţei noastre naţionale şi la propăşirea, la afirmarea identităţii de neam a românilor. Vedeţi, noi trăim într-o localitate – cea mai de vest localitate –, în care se vorbeşte limba română, suntem la marginea românimii, prin poarta Uzdinului se intră pe poarta limbii române. Suntem obligaţi să facem totul pentru a păstra vie identitatea de neam a românilor, pentru a ne păstra tradiţiile, identitatea noastră, limba noastră! Ca o comoară de suflet. Avem multă lume care ne sprijină, oamenii Uzdinului, dar şi autorităţile. Fără îndoială, „Drumuri de spice” a fost ajutat de multă lume: De Consiliul Naţional Român, de Ministerul pentru Minorităţile Naţionale al Provinciei Voivodina, de Adunarea Comunei Covăcița, deoarece pentru tot avem nevoie de bani. Să nu uităm că și cărţile care au apărut au fost sprijinite financiar de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni din Bucureşti. Deci, iată, multe lume pune umărul ca să ne păstrăm noi fiinţa noastră naţională.  
 
David Borchin: Cum se simt românii din Serbia în anul Centenarului? Are Marea Adunare de la Alba Iulia, de acum aproape o sută de ani, vreo importanţă pentru ei?  
 
Vasile Barbu: Fără îndoială că s-a concretizat unitatea spirituală a românilor, dar este încă un lucru adevărat aici. Delegaţiile de români din Banatul sârbesc, care au plecat la Alba Iulia, au plecat cu un singur gând: Unirea pe veci a provinciilor, a românilor! Ştiţi că, după trasarea frontierei între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, mulţi români au rămas în afara graniţelor ţării! Noi am făcut un simpozion despre Marea Unire, Todor Groza de la Codru a avut un referat, unde el a zis: 1 Decembrie 1918 – zi de doliu pentru românii din Banatul sârbesc, pentru că mulţi au rămas în afară. Dar nicicând o frontieră nu poate să fie adevărată, întotdeauna, iată: au rămas şi sârbi dincolo şi români aici. Asta e, istoria... nu iartă.  
 
David Borchin: Deci, se simt românii din Serbia, astăzi, în special cei din Banatul sârbesc, trădaţi de clasa politică românească, ce a acceptat trasarea noilor graniţe, chiar împotriva dorinţei prim-ministrului Ionel Brătianu de atunci?  
 
Vasile Barbu: Da, au trecut mulţi ani de atunci, rănile s-au oţelit, aşa că... Dar lumea pe atunci s-a simţit trădată. Astăzi nu mai, generaţiile astea tinere au alte preocupări, pe ei nu-i mai interesează – şi asta o spun cu regret – Mihai Viteazul sau Ionel Brătianu, pe ei îi interesează multe altele. Aşa că, repet: istoria... să o respectăm aşa cum a fost, însă nu e nevoie întotdeauna să punem accentul pe ea. Eu lupt pentru iubirea de neam a românilor, pentru înfăptuirea idealurilor Marii Uniri aici! Să mai privim mai bine spre viitor.  
 
David Borchin: Care sunt deosebirile şi asemănările dintre românii din Banatul sârbesc şi cei din Valea Timocului? Există vreo încercare astăzi de colaborare între cele două comunităţi?  
 
Vasile Barbu: Păi, sunt două comunităţi, sunt comunităţi româneşti, dar, pe când noi, aici, în Banatul sârbesc, avem toate drepturile de exprimare a conştiinţei noastre naţionale, avem şcoli, avem biserici, avem mass-media, acolo este un prăpăd. O mare vină o poartă şi liderii lor, liderii lor, care, iată, de când e libertate, să zicem, aici, de când am scăpat de... comunişti, n-are importanţă, ei au făcut prea puţin pentru a recuceri drepturile naţionale fireşti. Absolut nimic n-au făcut, aş zice. Au un festival la Jâtcoviţa şi atâta tot, n-au mass-media – n-au nimica! Deci, nu se luptă pentru ca românii din Valea Timocului să-şi cucerească drepturile lor fireşti, nu fac nimic! Avem o tragi-comedie: s-au declarat mai mulţi valahi decât români. La ultimul recensământ, 5000 de români s-au declarat români, iar 42.000 de români s-au declarat vlahi, fiind îndemnaţi, fireşte, că, declarându-te valah, nu ai patrie mamă, deci poţi să fii grup etnic, dar, dacă eşti român, ai patrie mamă.  
 
David Borchin: Cum aţi caracteriza dumneavoastră evoluţia comunităţii româneşti din Serbia în ultima sută de ani?  
 
Vasile Barbu: Da, păi... da, avem valori culturale de netăgăduit, avem moştenire culturală spirituală, avem scriitori consacraţi, avem cântăreţi mari, avem ceea ce vrem să integrăm în marea cultură a românilor, în marea literatură a românilor. Avem multe lucruri cu care ne putem mândri.  
 
David Borchin: Consideraţi că statul român ar putea face mai multe pentru comunitatea românească din Serbia? Ce acţiuni concrete ar putea întreprinde?  
 
Vasile Barbu: Ar putea face mai multe, dar face destule. Nu trebuie să spunem că statul român nu face, face. Pentru că acuma există aşa-numitele proiecte, care se înaintează Ministerului Pentru Românii de Pretutindeni şi ele ne sprijină, multe din ele, acuma că nu se sprijină toate este şi firesc, pentru că nu toate sunt... valoroase, cum să-ţi spun?..., că se mai întâmplă să mai rătăcească pe acolo şi fel de fel de proiecte care nu ar trebui să fie sprijinite, dar cel mai important este că multe dintre ele sunt sprijinite. Dar, ar trebui sprijinite și unele instituţii culturale româneşti, instituţii din domeniul informării, fiindcă ele ţin trează iubirea pentru limba română.  
 
David Borchin: Este statul sârb astăzi mai deschis şi mai tolerant faţă de minorităţile sale naţionale, în speţă faţă de români, decât a fost în trecut?  
 
Vasile Barbu: ... Pe hârtie.  
 
David Borchin: Ok, am înțeles... Toţi laureaţii festivalului „Drumuri de spice” sunt cărturari, artişti şi poeţi consacraţi, valori ale culturii române contemporane, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu şi alţii, practic prestigiul Uzdinului a crescut datorită prezenţei lor aici. Care estimaţi că ar fi astăzi locul Uzdinului în geografia literară românească?  
 
Vasile Barbu: (Surâde) Nu ştiu dacă o să fiu obiectiv, dar, oricum, aici se întâmplă lucruri mari, lucruri mari. Fără îndoială că acest festival internaţional de poezie îşi are un loc binemeritat în istoria culturală-literară a limbii noastre române. Fără îndoială că avem şi un simpozion internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”, am organizat 23 de ediţii şi ceea ce este important este faptul că după fiecare ediţie am scos o carte cu personalităţile Banatului, despre oamenii care, după sine, au lăsat urmă în timp şi spaţiu. Avem 30 de cărţi care vorbesc despre oamenii Banatului, nu există în România o editură care să facă în fiecare an o carte dedicată personalităţilor Banatului, cum se face la Uzdin. Este un mare lucru. Şi mai sunt şi alte manifestări, de exemplu: aici la Uzdin se organizează un concurs de recitatori – „Bunavestire”, s-a ţinut anul acesta ediţia a 19-a, vin copii de peste tot, din şcoli, din case de cultură şi recită în limba română. Vin câte 100 de copii. Nu ştiu dacă în România mai e un festival de recitare, de interpretare frumoasă a poeziei româneşti, cum este la Uzdin şi multe alte lucruri pe care, iată, reuşim să le organizăm cu sprijinul şi al României şi al oamenilor de cultură de aici de la noi.  
 
David Borchin: Sunteţi, fără îndoială, un slujitor al valorilor naţiunii române, aveţi şi un supranume get-beget: Burebista, vă comportaţi ca un scriitor român patriot, frate al românilor de pretutindeni. Cum sunteţi privit de către sârbi?  
 
Vasile Barbu: Nu au niciodată nicio problemă, sper să nu am, de ce? Eu întotdeauna spuneam: până ne-or condus sârbii, primeam mai multe ajutoare, de când ne conduc românii, ne mai taie, ne mai declară non-valori, ca să se ridice pe ei. Vedeţi, la conducerea Consiliului Naţional al Românilor acuma este un fel de curent local de patriotism şi banii mai mult se îndreaptă către acele sate de unde sunt liderii consiliului. Noi mai răbdăm... Răbdăm, dar facem treburi bune.  
 
David Borchin: Dacă aţi avea un mesaj pentru toţi românii, atât cei din România, cât şi cei din Republica Moldova şi din diasporă, în anul Centenarului, care ar fi acel mesaj?  
 
Vasile Barbu: Nu ştiu... Acuma, cel mai potrivit ar fi să spun că... – să nu fiu patetic – : „Uniţi-vă, români, în cuget şi simţire!” Nu ştiu, românul care trăieşte în afara graniţelor României trebuie să lupte din răsputeri pentru ca să-şi păstreze: limba română, valorile neamului şi să întărească iubirea de neam a românilor.  
 
David Borchin: Vă mulţumesc!  
 
Uzdin, 28 iulie 2018.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana DORCESCU, Regal de poezie românească… la Uzdin / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2769, Anul VIII, 31 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!