CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Cristina Temu, „Punctul interior” sau evoluția confesivă a unui destin
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cristina Temu  
 
„Punctul interior” sau evoluția confesivă a unui destin  
 
Motto: ,,Pusese punct. Ca să poată continua altfel. În orice caz, punctul era pus acum la locul lui. La sfârșit de poveste” .  
 
Opera cu care debutează în proză Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, în anul 2010 (semnată, la acel moment, Mirela-Ioana Borchin), la Editura Excelsior Art (Timișoara), constituie o surprinzătoare orientare și o incontestabilă afirmare în plan literar, pe care autoarea le marchează și le valorizează, alcătuind o narațiune în care se împletesc accentele tragice ale unei povești de dragoste și configurațiile unor probe inițiatice decisive. Alcătuit riguros, Punctul interior este compus din patru părți, ce țin locul capitolelor, iar deschiderea propriu-zisă a volumului este evidențiată printr-un Prolog, având scopul de a fundamenta, prin date prealabile, trecerea imediată la conținutul narativ și desfășurarea cronologică a momentelor epice.  
 
În linii mari, romanul tratează drama existențială a unor personaje memorabile, prin construcție și evoluție, aparent inadaptate la o lume supusă constrângerilor și normelor sociale tradiționale. Corina și Tudor își proiectează un viitor împreună, într-un context fizic amânat și, de aceea, irelevant (undeva, cândva), condiția matrimonială a tinerei împiedicând planurile celor doi îndrăgostiți. Cei doi bărbați din viața ei (Tudor și Puiu), emblematici, de altfel, în procesul formativ al Corinei, constituie, în cadrul operei, proiecția antitetică a unor tipuri masculine ce vor ajunge, la un moment dat, să se confrunte direct, cu o violență care tranșează destine cu valențe dramatice. În construcția epică, până către sfârșit, nu se sugerează existența acestui conflict, tehnica introducerii sale fiind similară celei ce conduce spre descoperirea autorului unei crime din romanele polițiste. Elucidarea enigmelor este întârziată din cauza imaturității inițiale a protagonistei, a incapacității sale de a realiza gravitatea situațiilor prin care trece, de a înțelege că înaintează cu ochii închiși într-o realitate ostilă.  
 
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu vorbește, încă din acest volum, din multiple perspective, cu naturalețe și cu perspicacitate psihologică, despre natura umană, despre unul dintre nenumăratele trasee fatidice presărate cu încercări și obstacole, întru cunoașterea lumii, a alterității, dar, mai ales, a sinelui. Idealizarea se surpă și priza realului dă sens evoluției protagonistei. Cu sprijinul unui prieten psiholog, Corina iese, treptat, făcând pași înainte și înapoi, din ceață și ajunge la adevăr. Acesta este saltul calitativ pe care îl scoate în relief romanul: cel de la iresponsabilitatea și confuziile adolescentine la certitudinile femeii mature. Corina, care îl iubește pe Tudor, dar se căsătorește cu Puiu, fiindcă rămăsese însărcinată cu el, nu rezistă tentației de a reveni la Tudor, se desparte indecisă de acesta, are remușcări imense și speranțe nerealiste după moartea lui, îl caută și îl găsește, în plan simbolic, în mormântul lui Eminescu, amăgindu-se cu această soluție provizorie, naște o fetiță prematură, în pericol de moarte etc., acceptă sprijinul unui psiholog profesionist, pe care îl admiră și de la care învață să trăiască. Acesta o călăuzește cu severitate spre ceea ce trebuie să devină viața ei: un fapt real, nu un vis irealizabil. Protagonista se vindecă în momentul în care exclude orice iluzie și se lămurește asupra adevărului. Apoi, cunoscându-se, ia decizii ferme, dureroase, dar necesare: divorțul de Puiu, ruperea de trecutul ireversibil, de iluzia că Tudor există și o sprijină de undeva etc. Astfel, începe să vadă ceea ce se întâmplă, într-adevăr, în jurul său și are reacții raționale: se dedică unei cariere universitare și copiilor ei, îi este alături salvatorului său în ceasul morții, se eliberează de povara suspiciunilor și a supozițiilor, în lumina certitudinii.  
 
Funcția emotivă a limbajului predomină în construcția epică, deoarece naratoarea mizează exclusiv pe transmiterea stărilor și a trăirilor exprimabile, comunicabile în strategia unui discurs narativ cu largă adresabilitate, urmând linia confesiunilor. Legătura dintre emițător și receptorii textului (lectorii) este evident o țintă a autoarei, care prezintă o narațiune obiectivă și lipsită de însemnele ambiguizării, astfel încât diegeza se armonizează întru totul cu stilul naratologic utilizat și cu reperele structurale oferite de text.  
 
Cu toate că structura volumului de debut presupune urmărirea, în ordine cronologică, a faptelor, cu o rigoare clasică, finalul deschis face notă aparte. Soluția de încheiere este neașteptată, în contradicție cu logica povestirii desfășurate linear. Deznodământul operei se dovedește a fi atipic, lăsând loc pentru numeroase interpretări: «– Mă caut pe mine..., îi răspunse el cu un calm năucitor. Și, îmbrățișând-o, îi șopti liniștit la ureche: Pe mine mă caut» . La o mai atentă privire, nu se poate afirma, cu exactitate, despre cine este vorba, sau cui îi aparține replica din finalul cărții, însă cert este că această secvență, prin reintroducerea misterului în ecuația realistă, retrimite la cercetarea narațiunii, repoziționând firul narativ în imaginar, în metafizic.  
 
Căutarea sinelui, dar și conștientizarea neonorării unor responsabilități ferme, amplifică, în mod constant, tulburările și manifestările negative ale protagonistei, care polarizează destinele Punctului interior. Protagonista pendulează, așa cum își imaginează că face iubitul ei, trecut, de timpuriu, în lumea umbrelor, între realitate și irealitate, nesesizând limita de demarcație între acestea. Stilul și tonalitatea pe care naratoarea le adoptă, pentru a descrie secvențe epice de maximă tensiune, se încadrează într-un registru grav, impregnat de compasiune, grație empatiei cu protagonista, aflată într-o motivată stare depresivă, vecină cu angoasa:  
 
,,Se uita la fetița ei neterminată, cu un ciot în loc de mâna dreaptă și cu degetele mâinii stângi nedeslipite, cu ochii acoperiți de o scursoare verzuie, și se chinuia să rămână lângă ea, să își facă datoria de mamă” .  
 
După cum se evidențiază și în paginile volumului Introducere în stilistica operei literare de Ștefan Munteanu, stilul utilizat de către un narator poate să varieze pe parcursul scrierii sale, luând diferite forme și actualizându-se frecvent ca ,,o meditație asupra limbajului” .  
 
Astfel, în romanul Punctul interior, sunt utilizate mijloacele clasice de realizare a unui text epic, printre care se numără: narațiunea la persoana a III-a (heterodiegetică), descrierea, dialogurile, ce configurează și stabilesc traseele evolutive, momentele acțiunii propriu-zise și prezența unor personaje-tip. La nivel sintactic, se remarcă predilecția pentru o alcătuire bogată a frazelor, mai cu seamă în descrierile ample sau în analizele psihologice. Din punct de vedere lexical, se observă predominanța sensurilor proprii ale cuvintelor, miza denotativă fiind caracteristică prozei realiste, în linii mari. Totuși, textul devine ofertant semiotic, tocmai atunci când analiza semantică a termenilor relevă straturi conotative, care dezvoltă formula de sens, în interacțiuni semantice complexe: simbolul apei curgătoare – rezultat din intersecția râu – destin; simbolul ceței – rezultat din intersecția confuzie, indecizie, iluzie; simbolul cheii – rezultat din intersecția poartă – adevăr – miracol etc., etc. Prin urmare, dincolo de folosirea termenilor cu sensul lor curent se înfiripă un limbaj simbolic, care complică lectura, provocând abilități de interpretare mai complexe decât simpla decodare a enunțurilor.  
 
Volumul cuprinde numeroase fraze dialogate, descrieri ale unor secvențe narative relevante, cu ajutorul imaginilor artistice și al figurilor de stil (,,Inima îi era îndoliată” – personificare, ,,– Oare ce o fi făcut? Oare ce o fi făcut?” – repetiție, ,,Se simțea frunză în vânt” – metaforă, căldură sufletească, buze fierbinți, nervi zdruncinați, teribila durere – epitete etc.), dar și expresii mai ample, cu rol moralizator: «să fii domn e o-ntâmplare, să fii om e lucru mare» .  
 
În ansamblu, limbajul adoptat este specific povestirilor destinate unui public larg. Este limpede și accesibil, în concordanță cu natura conținuturilor transmise, în ideea de a ajunge la toți cei preocupați de descoperirea propriei ființe, de confruntarea cu propriul destin, de căutarea și de identificarea unor soluții existențiale.  
 
În general, predomină expresiile unei gândiri analogice. Pe lângă numeroase structuri metaforice, se identifică și multiple comparații. De pildă, în destăinuirile protagonistei, sau în explicațiile naratoarei, prin care aceasta reușește să clarifice impulsuri preponderent negative, ivite din subconștientul Corinei: ,,Soțul ei tocmai o călcase în picioare ca pe un gândac” sau ,,O condamnase, o denigrase, o arătase cu degetul ca pe un animal” . La nivelul acestor comparații, impactul formei limbajului este foarte puternic, naratoarea sau personajul câștigând adeziunea și chiar simpatia cititorului, pe deplin lămurit de motivațiile ascunse ale acțiunilor sau ale frecventelor alunecări spre un plan al interiorității.  
 
Și distribuția figurilor de stil joacă un rol privilegiat în cadrul romanului. Până și titlul cărții prezintă, datorită alcătuirii metaforice, Punctul interior, o experiență intimă, o reflectare lăuntrică, de maximă intensitate, a ceea ce a însemnat pentru protagonistă moartea iubitului său în plină tinerețe. Ea nu încetează să îl caute, convinsă că povestea lor continuă după acest eveniment tragic, bănuind existența lui în apropierea sa: «Te caut, Tudor! Mă auzi? Tuu-dooor!» .  
 
Imaginea dublată, cât și perspectiva reflexiei, în oglindă, a personajelor masculine, slabe din punct de vedere psihologic, veritabile contrapuncte ale singurului bărbat adevărat, psihologul Mihai Lazăr, sunt manevre moderne, autentice. Similare prin inconsistența sau prin discontinuitatea profilului lor, cele două personaje (Puiu și Tudor), alăturate datorită relației lor directe cu protagonista, contrastează, la nivel sentimental, psihologic și acțional, cu construcția personalității Corinei, care este privită din perspectivă dinamică. Ea se reconfigurează, acumulează experiență, dar și știința de a trăi. Deși la început aceasta ni se prezintă într-o lumină nu tocmai favorabilă, ne convinge prin puritatea sentimentelor și prin sinceritate; este încrezătoare și puternică, iar parcursul vieții urmează un proiect etic. Ea acționează, sub asistența unor specialiști, în sens benefic, își găsește echilibrul și, în cele din urmă, salvarea. Corina este singurul personaj care suferă modificări de stare, după ce în conștiința sa se desfășoară o adevărată luptă. Halucinațiile și resentimentele, apărute în urma pierderii definitive a lui Tudor, ni se dezvăluie mai ales pe fondul incertitudinilor, al tensiunilor, augmentate cu timpul, și al traumelor Corinei: ,,Se simțea golită pe dinăuntru după atâta plâns. Nu mai voia să vadă pe nimeni (...) Își dorea doar să moară. Să fie cu el” .  
 
Sunt folosite frecvent fraze interogative în descrierea sentimentelor eroinei, reflectând un proces de introspecție, sau chiar interogații retorice, atunci când aceasta nu reușește să găsească un răspuns plauzibil la problemele sale: ,,O disputaseră după legea pumnului? Alegeau ei pentru ea? Cum se putea numi așa ceva?!”  
 
În privința lexicului utilizat, rețin atenția termenii colocviali (cam, deci, ăsta, aia etc.), expresii atent adecvate contextului enunțiativ (a pune cărțile pe masă, cu vârf și îndesat, a scoate din scenă, a ridica din sprâncene, a avea inima cât un purice etc.), sau regionalisme fonetice, specifice zonei de vest a țării, narațiunea neprecizând locul acțiunii, ci sugerând doar un spațiu provincial, față de care Bucureștiul funcționează drept centru (io, numa’, tăt, năcăjăsc, găsât, vinit, plânjeam etc.). Nelipsite sunt, de asemenea, neologismele, ce au rolul de a sublinia actualitatea evenimentelor prezentate, într-un mímesis sincronic (eludează, interferează, stupefacție, permeabilitate, disimulează, solidaritate etc.).  
 
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu creează în Punctul interior impresia că reconstituie o poveste de viață, relatând-o din momentul în care un eveniment tragic reverberează asupra unui destin feminin nefast și insinuând, în acest cadru narativ, un sens moralizator, și anume acela că oamenii sunt meniți să plătească prețul greșelilor pe care le săvârșesc, fără a lua în calcul consecințele ce se pot abate asupra lor sau/și a celor dragi. Având statutul unei femei căsătorite, cu responsabilități și îndatoriri față de bărbatul și familia cărora le aparține, eroina romanului încearcă să se convingă de iluzia unei existențe privilegiate, lipsite de suferință și de griji. Contrar aparențelor, visele Corinei sunt cele de abandonare a fragilei fericiri prezente și de întoarcere la Tudor, la cel pe care nu a putut înceta să îl iubească, la cel la care visează cu insistență. A fugit de acasă pentru a se reîntâlni cu el și a verifica tăria sentimentelor ce-i chinuiau. S-au iubit ca niște adulți, ce deveniseră între timp, după o despărțire de trei ani. Corina se află la o răscruce de drumuri. Nu mai poate tăinui iubirea ei pentru Tudor, nu mai poate trăi cu Puiu. Încearcă să își croiască viitorul la care visează. Dar toate visele i se năruie, fiindcă bărbatul, căruia îi jurase cândva iubirea și căruia urma să-i aducă pe lume o fetiță, și-a pierdut viața în condiții neclare. Naratoarea cărții se folosește de împrejurări ce corespund cotidianului, își construiește narațiunea bazându-se pe întâmplări obișnuite, în schema cărora orice cititor ar putea să se recunoască, pentru a rezona cu acțiunile personajelor.  
 
Protagoniștii cărții sunt aduși în prim-plan în Prolog, legăturile dintre aceștia ni se dezvăluie treptat, într-o logică predictivă, încurajată de interpretări subiective: ,,Asta era ramura ei de măslin. Trecutul, prezentul, dar și viitorul îi erau pecetluite de el” . Procesul demarat nu urmează calea fericirii, ci, din contră, acesta induce lent și apăsător, tristețe, durere, disperare, este cauza unei degradări în plan interior, dar și în relațiile cu exteriorul. Portretele personajelor sunt construite precis, dar nu rigid, deși, în urma deslușirii unor trăsături de personalitate, schițate mai cu seamă prin procedee specifice caracterizării indirecte, rezultă o serie de tipologii (Corina – femeia fermecătoare, inocentă, puternică, iubitoare, ușor naivă; Tudor – tânărul îndrăgostit, tandru, empatic; Puiu – bărbatul autoritar, rece, impunător, lipsit de afectivitate; Stela – soacra dominantă, care intervine în cuplu, în favoarea fiului său etc.).  
 
Planurile narative distincte poartă eroina în diverse medii socioprofesionale, în diverse toposuri relevante. Numeroase evenimente de referință se degajă din confesările interioare ale Corinei, cea care meditează asupra tensiunilor situaționale, amplificându-le prin asumare individuală: ,,Mi-era îngrozitor de rău, plângeam mai tot timpul, dar nimeni nu se sinchisea de mine. Până la urmă, m-am resemnat” . Corina și Tudor participă involuntar la manifestarea și apariția unor conjuncturi dramatice, ei sunt simbolurile neîmplinirii în dragoste.  
 
Temele și motivele abordate (iubirea, suferința, moartea, viața, interioritatea etc.) contribuie, de asemenea, la structurarea materialului epic.  
 
Romanul Punctul interior se poate încadra, cu certitudine, în rândul operelor de factură psihologică din literatura noastră, deoarece tratează, cu sensibilitate, introspecții, cu caracter revelator în cazul Corinei, și problematizează existența unor recurențe situaționale determinate de duplicitatea personajelor (Corina, Tudor, Puiu, Delia, Mihai Lazăr etc.), punând sub lupă consecințele duplicității la nivelul conștiinței. Toți cei ce iubesc în circumstanțe extraconjugale, fiind șovăielnici în dragostea lor și incapabili de decizii potrivite, imediate, experimentează amărăciunea despărțirii. De obicei, aceasta este definitivă, chiar dacă nu se soldează cu moartea. Corina resimte despărțirea de Tudor ca pe o recurență într-un lung șir de asemenea trăiri: ,,Gestul despărțirii nu era complet nou pentru Corina. Pierduse de multe ori deja oameni de care se credea legată pe viață” .  
 
Moartea protagonistului romanului determină un cutremur, soldat cu pierderea de sine a Corinei, care nu-și mai poate urma ținta existențială. Pentru a prezenta acest episod, autoarea recurge la un limbaj metaforizat, redând întocmai repercusiunile unui proces de degradare psihică, generat de adâncirea în suferință (,,Era atât de întuneric în ea, încât simțea cum i se înnegresc până și hainele pe care le purta” ).  
 
Lipsită de resurse proprii de a depăși situația și determinată să se salveze, pentru binele copiilor ei, mai ales, Corina se încredințează psihoterapeutului ei, Mihai Lazăr, pe care îl percepuse din prima clipă ca pe un înger. Acesta reușește să o aducă pe drumul cel bun, prin autoevaluare și exercițiu mental: ,,De fapt, de la Mihai învățase să pună pe masă tot ce o chinuia” . Tratamentul derapajelor psihice implică două axe simbolice: iubirea și moartea, cărora li se subordonează unele manifestări de natură psiho-simbolică (țipătul, frustrarea, disperarea, halucinația, angoasa etc.).  
 
Încadrându-se într-o structură amplă la nivel compozițional, romanul Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu cuprinde numeroase trăsături de factură modernă, manifestate la nivel psihologic, stilistic și semiotic, oferind o imagine panoramică, pe alocuri, tragică, asupra condiției femeii singure, cap de familie, obligată să facă față unui tir de violențe, relevate sub forma unui limbaj confesiv, persuasiv și complex.  
 
Într-adevăr, complexitatea, pe orizontala discursiv-compozițională, și profunzimea, pe verticala analizei faptelor de conștiință, reprezintă temeiurile eșafodajului de rezistență al cărții.  
 
Referinţă Bibliografică:
Cristina Temu, „Punctul interior” sau evoluția confesivă a unui destin / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2733, Anul VIII, 25 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!