CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Cristina Temu, De la valențe tainice, la semnificații concrete (romanul APA de Mirela-Ioana Dorcescu)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cristina Temu  
 
De la valențe tainice, la semnificații concrete (romanul APA de Mirela-Ioana Dorcescu)  
 
Romanul unui destin, roman al contrastelor recurente şi derutante, la nivel existențial, cu un ambient încărcat de simboluri, Apa configurează o lume atemporală printr-o narațiune demnă de încadrat la nivelul celor mai de sus scrieri în proză ale literaturii contemporane, din spațiul cultural românesc. Autoarea (care semna, pe atunci, Mirela-Ioana Borchin) pornește de la premisa construcției unui roman amplu, riguros din punct de vedere compozițional, care surprinde, din numeroase şi variate unghiuri, evoluția și încercările existenţiale la care ajunge să fie supusă însăși protagonista volumului. Discursul narativ este bogat, cu o sintaxă interesantă, incomodă, dar natural, iar scenele, care segmentează fluxul narativ, plasează în prim-cadru o serie de personaje aparent convenționale, în fapt, distincte, ieşind din tipologiile clasice şi participând la însuflețirea acțiunii pe un fond realist, care urmărește, în principiu, linia descrierilor ample.  
 
Intitulat Apa, printr-un element simbolic primordial, arhetip cu nenumărate valenţe semantice în literatură, romanul Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu se dezvăluie, treptat, ca o neliniştită experienţă de viață, marcată subiectiv și motivată de multitudinea introspecțiilor, caracteristice operelor moderne. Forma pe care autoarea o concepe este atipică, în sensul că aceasta rezultă din acumularea unor proze scurte (72 de povestiri) – printre care se strecoară şi 12 Autodialoguri –, reprezentând evocări sau remarcabile istorisiri, ce poartă chiar numele unor personaje representative pentru orizontul tematic al operei. Focalizarea este internă, iar narațiunea homodiegetică corespunde unei apartenențe puțin sesizabile în ceea ce privește relația dintre naratorul propriu-zis al evenimentelor și personajul principal, actant al unei lumi transfigurate artistic. Fiecare povestire a cărții aduce cu sine noutatea și starea de spirit, asumată sau intenţionată, evidentă sau sugerată, a unor personaje ce iau parte la desfășurarea epică, nefiind acolo pentru acţiune, ci pentru cunoaşterea de sine a celei ce le leagă într-un tot lăuntric, astfel încât, din orice unghi ar putea fi privită și evaluată Apa, aceasta ne-ar confirma mereu convenția creatoare ce traversează palierele unui realism indus de impresia unei realități imediate. Maniera de prezentare a scrierii este inedită, deoarece se înfiripă, sub un titlu uzual la prima vedere și atât de frecvent întâlnit în limba română, o adevărată colecție de texte în proză – din perspectivă tradiţională, sau un adevărat roman postmodern, din perspectivă actuală. Tema predominantă a volumului este dragostea, actualizată în istoricele ei aspecte (iubirea agape, iubirea față de aproapele, fiorul erotic, pasiunea din dragoste etc.), dar există deopotrivă și motive adiacente care o întregesc şi o nuanţează.  
 
Această operă a Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu, semnată, cum am spus, Mirela-Ioana Borchin, a fost comentată și analizată în sfera literaturii de către numeroși scriitori sau critici literari de renume, dintre care îi menţionăm, în ordine alfabetică, pe Valentina Becart, Iulian Chivu, Eugen Dorcescu, Dan-Floriţa-Seracin sau Constantin Stancu, în cadrul unor cronici, publicate în reviste literare, sau în prefeaţa, amplă şi pătrunzătoare, a cărţii.  
 
Apărut în anul 2016, la Editura Mirton (Timișoara), romanul Apa se deschide cu o prefață cuprinzătoare, realizată de către Eugen Dorcescu, cu titlul Proza Mirelei-Ioana Borchin sau reminiscența Paradisului pierdut , în care se analizează şi se ilustrează procesul creator, pornindu-se de la analiza structurii, a personajelor purtătoare de semnificații, dar și a capitolelor, d-a lungul cărora se reliefează surprinzătoare simboluri. Redutabilul poet şi eseist abordează şi stilul autoarei, considerându-l caracteristic povestirilor plăsmuite de către un narator implicat, care, de multe ori, se transformă într-un personaj dramatic, ce ia parte afectiv, emoţional, la o serie de momente epice dense şi emblematice: ,,Mă simțeam ca într-un roller coaster. Fără să fi fost vreodată într-un roller coaster. Suișuri, coborâșuri, căderi în gol” . Limbajul utilizat este de departe unul lipsit de ambiguități, astfel că permite cu ușurință o asimilare fără probleme a conținuturilor. Totodată, se remarcă o înclinație spre forma colocvială a limbajului, cele relatate fiindu-i familiare naratoarei, mai cu seamă în cursul rememorărilor sau al evocărilor semnificative din trecutul protagonistei: ,,Aveam patru ani. În zori de zi, în pijama, am pornit spre lume.”  
 
De la portretizarea inițială, din câteva tuşe, a fetiței în paltonaș gri, se remarcă un interes pentru acumularea de trăsături de personalitate care să descrie un personaj complex. Transformarea de viziune asupra rolului de liant al protagonistei se observă şi la nivelul construcției acesteia, care îşi amplifică dimensiunile pe parcursul povestirilor și reflectă procesul formativ, de maturizare, al personajului feminine, care coincide cu naratoarea. Dacă am analiza opera din punct de vedere structural, am observa o construcție prestabilită, în linii mari. Astfel se justifică începutul, prin Fuga, dar și deznodământul, valabil temporar, adaptat perspectivei narative, intitulat Sfârșitul , deznodământ anulat, însă, imediat de al doisprezecelea Autodialog, care (re)deschide opera, lăsând firul narativ să curgă, precum Apa.  
 
La nivelul vocabularului, se utilizează termeni regionali din Banat, specifici zonei de proveniență a autoarei (ex.: uica, mumă-ta, șol etc.), sau structuri lexicale mai dezvoltate, până la echivalenţa cu așa-numitele zicale populare (,,Cine alege, culege...” , ,,Dragoste de-o vară, pân’ la gară!...” , ,,n-aduce anul ce aduce ceasul” ). Această destindere în planul formal al contextului relevă măiestria Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu de a valorifica și de a-și alege drept nucleu un cadru al amintirilor, al trecutului și al identităților exemplare, din viața sa.  
 
Proverbele identificate aici îşi pun amprenta pe limbajul colocvial, simplu, în general lipsit de stereotipie (ex.: ,,Din calea proștilor și Dumnezeu se dă la o parte” , sau ,,Meseria e brățară de aur” ), transmițând întocmai ceea ce intenţionează vocea auctorială, atentă la valoarea moralizatoare a expresiilor lingvistice şi la jocul dintre denotaţii şi conotaţii, care sporeşte expresivitatea cuvintelor, ce nu sunt folosite cu sensurile lor imediate.  
 
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu mizează, precum în celelalte volume ale sale de proză, pe conexiunea strânsă dintre emițător (naratorul-personaj, în acest caz) și receptorii săi (lectorii). Faptul că înclină spre un registru lingvistic colocvial, adesea informal, spre un limbaj direct, de actualitate, aduce un plus de realism și de originalitate volumului, făcându-l accesibil, la nivelul înțelesurilor, mai multor categorii sociale şi mai multor categorii de vârstă, care, în mod abstract, s-ar înscrie în procesul receptării.  
 
Cu toate acestea, tonul naratoarei devine cu mult mai intens, mai încărcat de accentele implicării affective, în autodialoguri, atunci când se schimbă registrul și are loc instalarea în prezent, sau chiar în afara timpului: <> <> . De asemenea, se valorifică, prin excelență, o gamă bogată de procedee, la nivel stilistic, realizată cu ajutorul figurilor: metafore ce contribuie într-o bună măsură la conturarea cadrului creat (ex.: geană de lumină, zâmbet dulce-amărui, tornadă de neliniști etc.), epitete (ex.: dragoste imposibilă, discuții interminabile, toamnă superbă, râu întrupat etc.), personificări (suflet bolnav cronic, coapse ciupite de ger ), sau inversiuni (din te miri ce pricină). Pe lângă acestea, sunt utilizate, de-a lungul schimbului de replici dintre personaje, atât repetiții (ex.: ,,Cădeam. Cădeam. Cădeam” ), cât și enumerații (ex.: ,,Cu caise. Cu ciocolată. Cu mentă. Cu alune” ). Autoarea creează ambianța necesară unor secvențe epice originale prin prisma imaginilor artistice și a variabilelor cu care operează la nivelul detaliilor, dar și al structurilor frazeologice.  
 
Scrisă la persoana I, opera Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu pune în evidenţă o grijă specială pentru construcție. Este interesant faptul că în Apa construcţia este diferită de cea a altor romane ale autoarei. Structurile constituente sunt de mici dimensiuni şi oarecum înşelătoare prin aceea că fiecare istorisire are un început, respectiv un sfârșit propriu, astfel încât se individualizează, creând aparenţa unor scrieri independente, care, după un timp, îşi revendică apartenenţa la filonul narativ, dovedind un demers inovator la nivel stilistic. Au loc numeroase întreruperi sau discontinuități la nivelul enunţurilor (,,Și fata noastră... foarte bine... Măăăi, da’ ce bine!” ), iar descrierile devin uneori fragmentate (,,Mai puternică, infinit mai puternică decât mine, a fost Mama. Poate și fiindcă ea a trecut prin mai multe...” ). Din acest ultim exemplu, reies, în egală măsură, detalii privind modalitatea particulară de portretizare, în care planul descrierilor, materializat printr-un cumul de trăsături psihice, se combină cu un plan al comentariului, specific incidenţei.  
 
Pe lângă iubire, temele care stau la baza romanului sunt familia, experiența, copilăria, viața, iar motivele prin care se abordează acestea sunt, cu precădere, visul, interioritatea, amintirea sau nostalgia. Titlurile acestor capitole în miniatură sunt compuse fie din substantive comune (Liftul, Cadoul, Otrava, Castanul, Rutina, Extemporalul, Lansarea, Valurile, Paharul, Cizmulițele etc.), sau substantive proprii (Mimi, Dănuț, Tanti Lida etc.), fie din propoziții exclamative sau interogative (Deschide, Mămică! , Mai e mult până-n decembrie? ), ori chiar trimiteri sugestive la opere celebre (,,Visul unei nopți de iarnă” , ,,Departe de lumea dezlănțuită” ). Este acordată o deosebită atenției formulărilor, potrivirii cuvintelor în structuri discursive percutante. Plonjările în planul ficțional apar doar pe parcursul anumitor scrieri, atunci când se relatează proiecții și trăiri, acumulate în conștiința protagonistei. În rest, realitatea îşi face loc constant, susţinând mimesisul, în sensul său etimologic. Se regăsesc în Apa scene din copilăria autoarei, cu repere spațio-temporale exacte (la oraș, la țară, Carani, Timișoara, Botoșani, după Revoluție, în 2008 etc.). O notă aparte fac autodialogurile, care transcriu, secvențial, ceea ce se întâmplă în intimitatea solitudinii, atunci când naratoarea-protagonistă își destăinuie trăirile și gândurile, reproducând, transpunând, dintr-un limbaj primar în limbajul secund al literaturii, vocile pe care mintea sa și, mai degrabă, sufletul său le aud în taină: <> .  
 
Dialogurile par a fi reproduse şi, de aceea, plasează întregile unităţi conversaţionale în planul realității de ieri şi de azi (ex.: Tinerii, Doamna Profesoară, Ultimul Pater familias, Cadoul, Apartenența, Pumnul, Aleea personalităților, Lansarea, Directorii, Magistrul etc.), cotidianul sporindu-le rolul de a descrie o societate aflată într-o continuă mișcare (v., în acest sens, şi Autodialog III, IV, V etc.).  
 
Replicile dintre personaje denotă cu certitudine latura autentică a unor evenimente, sau a unor manifestări ce au avut cândva loc, pe parcursul vieții autoarei. Sunt rememorate în roman scene la care au participat membri ai familiei (Mama, Bunica, Bunul John, Emilia etc.), sau personalități importante pentru formarea sa profesională (Magistrul, Mentorul, Doamna Profesoară etc.). În memorabilele portrete ataşate acestora, în spiritul autenticităţii vizate de autoare, apar, uneori, și numele proprii ale personajelor, cum ar fi cele ale unor profesori de prestigiu din acea vreme, din cadrul Universității de Vest din Timișoara (G. I. Tohăneanu, Ivan Evseev, Doina Comloșan, Dumitru Crașoveanu) etc. Toate aceste nume figurează într-o creaţie artistică, pentru că există, în operă, ca în orice roman de acest gen, întâmplări şi replici ce țin de spațiul ficțiunii; dar există și multe altele, care coincid cu ceea ce s-a întâmplat şi s-a spus, sau sunt, în mod subliniat, prezentate astfel, încât ne vedem tentaţi să le atribuim realității. Cu alte cuvinte, Apa, în forma ei finală, oglindeşte, cu accente subiective, inconfundabile, mirajul graniței dintre real și ireal.  
 
Portretul mătușii Emilia, precum și cel al Bunului John, corespund inserţiei mediului familial în operă, reflectând o perioadă de calm şi de frumuseţe din sufletului autoarei, starea de spirit benefică reieşind, de asemenea, din reproducerea anumitor replici și din căldura interacțiunii dintre personaje. Vorbele Bunicului au o semnificație aparte pentru naratoare, iar valoarea lor moralizatoare se păstrează chiar și în momentul când ele ni se prezintă sub forma unor amintiri, pe care aceasta le evocă cu empatie și cu un vădit atașament emoțional. De-a lungul capitolului ce poartă titlul Pana de Pescăruș , prezența bunicului devine un sprijin necesar şi decisiv pentru eroina cărții, adolescentă la acel moment și ajunsă în pragul de a se îndrăgosti de un tânăr, pe care îl întâlnește la plajă. Felul în care o avertizează Bunicul și o sfătuiește, prin vorbele sale înțelepte, să stea departe de asemenea legături tranzitorii, o determină pe tânără să ia în cele din urmă hotărârea corectă: aceea de a nu-și încredința sentimentele unui bărbat față de care nu știe cu certitudine ce simte cu adevărat. O istorisire din cadrul volumului îi este dedicată în totalitate bunicului autoarei și se intitulează Bunul John , însă mai apar, pe parcursul operei, diverse trimiteri la acest personaj, veritabil model de viaţă şi pricină de mândrie pentru autoarea legată definitiv, în mod unic, de Ultimul Pater familias (v. şi ,,Ca el voiam să fiu” ).  
 
Mătușa Emilia ocupă de asemenea un loc privilegiat în cadrul volumului Apa, regăsindu-se, de la o istorisire la alta, în strânsă relație cu protagonista, căreia îi este aproape în preajma celor mai importante etape din viața sa. Se pot identifica, totodată, și alte portrete semnificative, precum cel al Mamei, al Tatălui, sau portretele atent conturate ale mentorilor protagonistei. Numele profesorilor evocați nu sunt folosite doar în enumeraţii care să contureze un spaţiu existenţial academic, felul cum sunt introduse aceste nume în text denotă respectul și admirația cu care însăși autoarea dorește să păstreze imaginea vie a celor ce i-au îndrumat pașii cândva, a celor care aparţin contextului său profesional, dar şi sufletului ei. G. I. Tohăneanu, spre exemplu, a fost mentorul de drept al Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu, cel alături de care autoarea și-a susținut teza de doctorat, la Universitatea de Vest din Timișoara. În capitolul intitulat De Sfântul Dumitru, se remarcă portretul altui profesor, față de care autoarea păstrează și în prezent o mare admirație. Nu poate fi neglijat, ca realizare şi impact, nici portretul unui fost student (Domnul Marincaș ).  
 
Mult mai plauzibile sunt însă evenimentele de pe paliere aparținătoare cotidianului, contingentului, specifice statutului socioprofesional al autoarei. Există o demarcație verosimilă între faptele narate la timpul prezent, și cele consemnate la timpuri trecute. Diferențele apar şi în expresie. Referinţele la prezent se corelează cu fragmentarea discursului, sau cu discontinuitățile din anumite enunţuri. Adeseori enunţul rămâne întrerupt, suspendat, izolat chiar, în concordanță cu restul desfășurării narative, fără a afecta însă coerenţa mesajului. Nu există trimiteri temporale clare, definite. Spre exemplu, atunci când vine vorba de redarea Autodialogurilor, autoarea îşi manifestă, adverbial, intenția de a-și plasa întreg conținutul de idei într-un cronotop nedefinit (undeva, cândva, în illo tempore). Exceptând autodialogurile, secvențele romanului decurg cronologic și funcționează după o structură temporală logică. De fiecare dată când se revine de la timpul povestit la timpul povestirii propriu-zise, autoarea păstrează aceeași continuitate a ideilor, controlând abil felul în care acestea ar fi percepute de cititori.  
 
Narațiunea volumului corespunde unor planuri diferite, însă, ca într-un reflux, au loc reveniri sau rememorări, care le interconectează. Dacă primele capitole se axează pe copilăria (Fuga, Fotografia, Deschide, mămică!), respectiv adolescența naratoarei-personaj (Pana de pescăruș, Punctul, Salvarea sufletului etc.), se găsesc în roman și istorisiri ale unor etape dificile, tulburătoare, din tinereţea târzie a autoarei, în care tonul devine grav, apăsarea afectivă puternică, planul exteriorităţii cedând planului interiorității (Visul, Rusalca, Vârtejul, Focul, Extemporalul, Rutina etc.). Putem identifica titluri alcătuite metaforic, precum Inima de ciocolată , Unda de șoc , Căderea etc., unde autoarea îşi mută accentul asupra unor evenimente de natură sentimentală. Încărcătura emoțională predomină în conversaţii, dar este o constantă a limbajului, contribuind la elaborarea, pe parcurs, a amprentei autoarei, complet responsabilă de tot ceea ce cuprinde opera sa.  
 
Tema familiei este plasată central, vizând o transpunere a naratoarei de acum, ajunsă deja la maturitate, în atmosfera vârstei de aur, asupra căreia reflectează cu emoție: ,,Nu știam cum să mă fac mai mare. Mă uitam la degete, la față, la picioare. Le vedeam, în fiecare zi, la fel ” . Limbajul rememorărilor şi al evocărilor este mereu concordant cu finalităţile narative. Firul epic este îndepărtat de momentul narării, destinat consemnării amintirilor de demult. Impactul creat se dorește a fi unul emoţional, generat de autenticitatea mesajului, foarte bine conturat, din perspectivă afectivă.  
 
Reconstituirea unor aspecte şi interpretarea lor cu tentă mitologică, într-o viziune proprie, se identifică, sporadic, pe marginea anumitor istorisiri. De pildă, atunci când naratoarea îşi amintește, oarecum, de legătura matrimonială dintre Hera și Zeus, în prima sa proză scurtă din volum, proiectând un spațiu imaginativ, la marginea satului său, „de unde începe lumea”, şi unde ar fi putut să trăiască zeii Olimpului. Planul realității se circumscrie frecvent unui plan ireal, închipuit, îndeosebi din perspectiva copilului naiv. Referinţele la vremea copilăriei au o ingenuitate care contrastează cu realismul trimiterilor la tinereţea sau la maturitatea naratoarei implicate.  
 
Totodată, sunt incluşi în paginile cărții şi termeni din domeniul religios și al credinței, precum Biblie, Spirit, Dumnezeu, divinitate etc., aceştia conferind valențe reflexive și de adâncime, rupând monotonia linearităţii existenţiale. Trecerea de la vârsta copilăriei spre maturitate are loc treptat, fiind marcată de prezentarea stărilor interioare ale personajului principal, atent la ceea ce se întâmplă cu sine. Dacă în primele pagini ale volumului are loc o evocare a ambientului direct responsabil pentru trăirile naratoarei, pe parcursul celorlalte segmente narative, se traversează drumul spre interioritate şi perspectiva se diversifică, absorbţia realului ia amploare şi, în mod direct proporţional, sporesc reflexiile acestuia în conştiinţa protagonistei. Cele 12 Autodialoguri reconstituie temele şi motivele secvenţelor narative sau conversaţionale printre care se infiltrează (viața, copilăria, societatea, amintirea, identitatea etc.), le racordează la tema de bază (iubirea), ce străbate Apa. Pentru a-şi valorifica această continuitate de strat ideatic, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu introduce elemente conectoare din câmpul semantic al iubirii: inimă, emoție, feminitate, dorință, cuplu, îndrăgostită, sentiment etc.  
 
Tema iubirii este dezvăluită încă de la începutul cărții și se conturează sub forma unor confesiuni, a unor trăiri sau manifestări lăuntrice, pe care autoarea le scoate în relief odată cu caracterizarea protagonistei. Se intercalează, pasajelor descriptive şi narative, numeroase dialoguri, fraze paradoxale, interogații retorice, fragmentări sau întreruperi bruște, neașteptate chiar, în comunicarea dintre personaje. Protagonista se vede faţă în faţă cu un iubit puternic, un fel de prototip al bărbatului iubit, şi se raportează la el cu absolută sinceritate, recurgând la numeroase mărturisiri, în urma cărora ies la iveală incertitudinea, teama, ezitarea, neliniştea de dinainte de a face, poate, pasul final spre un nou eșec, de mari proporţii, în plan sentimental. Discuțiile îndrăgostiţilor nu exclud domeniile comune, actualitatea, dar savoarea lor este asigurată de trecerea dincolo de barierele materiale ale societății, spre abordarea unor teme cu o compoziție mult mai gravă. Existențialitatea, Spiritul, sau sufletul, imaterialitatea, iluzoriul îi apropie, le conturează, în sens superior, cuplul, nu doar în plan comunicaţional, ci şi în plan existenţial. Iubirea se află în poziția de liant între motivele și temele colaterale, iar registrul pe care îl propune autoarea face ca tot ceea ce se afirmă în Apa să se reverse asupra psihicului cititorului, pe care îl vrea părtaş în trăirea stărilor sale sufleteşti. Ea scrie pentru a fi înţeleasă, cunoscută, dar şi pentru a-şi face cititorul să se înţeleagă şi să se cunoască prin prisma iubirii sale. Nemijlocit, sunt reflectate particularităţile psihologiei unor îndrăgostiți ce ajung să-și destăinuiască cele mai de preț secrete și să întărească astfel ideea de sinceritate din cuplu, prezentă de altfel și în cadrul altor romane scrise de către aceeași autoare.  
 
La o primă analiză, se pot sesiza numeroasele aspecte comune dintre iubire și vis, motivul visului fiind recurent în roman. Ulterior, se multiplică simbolic analogiile şi se pot stabili asemănări de esenţă între vis – iubire – apă, mai cu seamă dacă ne deplasăm interesul asupra titlului cărții. Prin urmare, onirismul dobândeşte valori simbolice în Apa, valori care justifică o abordare semiotică.  
 
Pe lângă faptul că autoarea îi atribuie unui simbol-arhetip calitatea de titlu, capabil să integreze, prin pletora sa, toată materia epică, spațiul oniric cuprinde și, în aceeași manieră globalizatoare, motivează toate conexiunile dintre real şi ficțional, diurn și nocturn, certitudine sau incertitudine, fapt şi plăsmuire, opinie şi contraopinie, făcând totul posibil şi autentic. Dragostea și visarea în planul sentimentelor mențin o linie de plutire și conferă o aură de mister până şi limbajului pe care eroina Apei îl utilizează în a-și descrie alesul inimii: ,,Îmi doream să-l visez” . Visul reprezintă, deci, o posibilitate nevinovată de evadare din concretul existenţial și devine un motiv fundamental, din moment ce ajunge să se plieze și să se confunde cu finalităţile iubirii.  
 
Tot în sfera onirică se încadrează și reveria, sau formele asemănătoare acesteia, ce se confundă câteodată cu imaginația. Reveriile apei apar pregnant în Rusalca, reveria iubirii agape, în Visul, reveria dansului erotic, în Fuga. În acest context, nu se poate spune cu exactitate unde anume este limita dintre visele din somn ale protagonistei şi visele ei cu ochii deschişi, ocurente în momente de intensă detaşare de real, care apar, paradoxal, în timpul contemplării realului. Obişnuinţa şi plăcerea de a visa alimentează percepţiile acesteia, dacă nu cumva reveriile aparțin doar ariei imaginative, pur ficționale, a romanului, nefiind astfel interferente sferei realului şi neîndreptăţind presupoziția noastră de a fi fost generate de percepţii ale mediului real.  
 
Din punct de vedere semiotic, visele primesc nenumărate înțelesuri și ajung să facă parte, de multe ori, din rândul celor predestinate, dincolo de hazard sau de condiția celui ce contemplă şi le reconfigurează, într-un proces de visare. În Apa, majoritatea aspectelor ce corespund visului ajung să fie interpretabile și sunt puse sub semnului întrebării, al incertitudinii, dar, odată ce protagonista reușește să deslușească sensurile pe care un vis le poate avea, aceasta conștientizează faptul că nimic nu este întâmplător și că visele pot lua creditate, funcţionând ca adevărate premoniții: ,,Se repetase, deci, visul. L-a visat și el, dar era ca și cum l-aș fi visat eu din nou” .  
 
Umberto Eco evidențiază, în capitolul intitulat Condițiile interpretării , faptul că orice element supus unui proces semiotic poate îndeplini la rândul său o altă condiție, devenind, deci, interpretabil din mai multe unghiuri. În altă ordine de idei, domeniul semioticii supune spre testare şi reflecţie aspectele de conținut, „ascunse”, ale unui obiect, însă, atunci când vine vorba de referinţă în lumi posibile, sensurile devin nelimitate şi chiar incalculabile, de necontrolat. Universul creaţiei poate semnifica şi în afara capacităţii noastre de a-i intui semnificaţiile. Nu există un capăt al „semiozei nelimitate”. Protagoniştii caută, dezbat și ajung să găsească situări în contexte interpretabile, dar nu neapărat posibile, nicidecum neapărat realizabile, ale visului: <> . De aceea, visul îi sperie, mai cu seamă că revine, ca pentru a i se descifra corect mesajul. Ulterior, nu numai că raporturile stabilite între motivul visului și tema dragostei îşi impun valenţele subtile în roman, ci se stabilesc legături și între vis – iubire şi apă, alcătuindu-se astfel o triadă, purtătoare a însemnelor creatoare ale autoarei.  
 
În concluzie, titlul ales de către Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu nu este doar un semn arhetipal, ci unul în relaţie cu alte semne de acelaşi timp. Apa nu poate fi considerată mai prejos decât visul sau iubirea, deoarece, din perspectivă semiotică, dobândește o infinitate de sensuri, unele dintre acestea devenind, mai evidente sau mai ambigue, în multe dintre istorisirile cărții. Alături de celelalte elemente originare, aer, foc și pământ, apa își găsește locul, prin excelență, în textele literare, încă din Antichitate. În substratul romanului însă, autoarea proiectează trimiteri la valențele apei (<> ), la semnificațiile pe care un cititor neinițiat în tainele semioticii nu ar reuși să le intuiască, să le descopere, la o lectură inițială. Autoarea supraveghează abil valenţele semiotice ale apei. De pildă, apelează la expresii ce includ lexemul apă (,,mă simt în apele mele” sau ,,cu o abnegație de râu” ). Conotată pozitiv în majoritatea cazurilor, alături de elementul pământ, apa este tratată într-un registru al sensurilor sale pozitive, derivate din conotaţiile apelor curgătoare: puritatea, dulceaţa, răcoarea, prospeţimea, tenacitatea etc.  
 
Autoarea reușește, de asemenea, să stabilescă un fel de artificiu la nivel compozițional, în momentul în care alege să denumească un ultim capitol al cărții, Focul , referindu-se oarecum la o posibilă asociere a acestor două elemente (apă – foc), conform celebrei diade simbolice. Dacă până aici, tonul narativ este unul fluent, afirmativ, în principal, în această secvenţă, situația narativă se schimbă drastic, tensiunea este în creştere la vederea focului mistuitor, iar tonalitatea optimistă este substituită de accente grave, pe alocuri, tragice. Focul este prezentat drept un pericol, atât pentru casa familiei, cât şi pentru destinul tânărului tată bolnav al autoarei.  
 
Prin simboluri și reluări ale unor cuvinte-cheie în poziţii memorabile, prin evocări şi dialoguri de neuitat, într-un stil propriu, autoarea îşi precizează esenţele universului existenţial, într-un roman al mediului academic şi familial, dar și al trăirilor interioare, dominat de experienţele iubirii. Înmănuncheate sub simbolistica Apei, unităţile narative sau dialogale transpun, atât în plan stilistic, cât şi semiotic şi sintactic, o viziune inedită asupra vieţii în materialitatea şi imaterialitatea ei, în realitatea şi irealitatea sa, în ceea ce a fost şi este sau în ceea ce ar putea deveni existenţa.  
 
Referinţă Bibliografică:
Cristina Temu, De la valențe tainice, la semnificații concrete (romanul APA de Mirela-Ioana Dorcescu) / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2717, Anul VIII, 09 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!