CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Jocul iluziilor și al adevărului*
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu  
  
Jocul iluziilor și al adevărului*  
  
Între structura de suprafaţă a colecţiei de texte narative, intitulată Femeia care te strigă, şi structura sa de adâncime este o distanţă lungă, evanescentă din punct de vedere artistic. Parcurgerea acestor povestiri ale scriitorului timişorean Dumitru Oprişor cere timp, iniţiere, curiozitate şi încredere în capacitatea autorului de a ajunge să „so, so, so... [...] Să soluţioneze!” (p. 20-21) dilemele ce generează şi pigmentează contorsionatul flux narativ – după vălmăşagul în care te aruncă numeroasele manevre stilistice specifice kitsch-ului postmodern, după debusolarea pe care ţi-o induc nenumăratele provocări de a te întoarce la paragrafe, uneori de dimensiuni considerabile, şi de a reveni... cine ştie în ce punct interior, pentru a răzbi, într-un final, să ieşi dintr-un labirint, construit cu umor, dar şi cu seriozitate, din veritabile capcane existenţiale.  
  
Femeia care te strigă este un titlu pe lângă care nu se poate trece oricum. Structura sa analitică, aflată în paralelism sintactic cu celebrul Omul care aduce ploaia al lui John Grisham, porneşte de la substantivul-simbol Femeia, determinat de o propoziţie atributivă, cu impact puternic. Titlul este o mărturisire de incontestabil lirism. Referinţa la strigătul penetrant al femeii nu se face printr-un substantiv, ci implică aportul acţional al unui verb la indicativ, prezent (etern), „strigă”, care sugerează concomitenţa dintre enunţarea femeii şi receptarea strigătului ei de către cel strigat, a cărui identitate se lămureşte doar în contextul literar, fiindcă este marcată de un deictic pronominal „te”, ambiguu în afara situaţiei de comunicare. Cu toate acestea, titlul se dovedeşte a fi o capcană, fiindcă simultaneitatea emiterii şi a receptării nu este o garanţie a iubirii, cum am fi tentaţi să credem. Dimpotrivă, de aici începe drama, pusă sub semnul fascinaţiei femininului, despre care aflăm apoi că a fost intuit, dar ratat, în tentativa simbolică a protagonistului de a-l asimila printr-un filtru adaptat la comodităţile unei relaţii pasagere, în care sunt supralicitate două coordonate: sinceritatea şi respectul. Acestea sunt, incontestabil, valori sociale – ambele greu de atins, dar uşor de încălcat, aflate, totuşi, foarte departe, pe scala axiologică, de valorile creştine ce guvernează cuplul, în înţelesul său biblic: credinţa, nădejdea şi dragostea. Salvarea culturală a abordării, cu instrumentele variate ale naraţiunii moderne, a mirajului erotic, bulversant, emblematic pentru seducţia iluzoriului, constă în simbolismul care plusează, în plan conotativ, semnificaţiile drumului spre o posibilă, ancestrală diadă masculin-feminin, capabilă să motiveze căutarea de sine a protagonistului, receptiv până la obsesie faţă de cântecul de sirenă al femeii „care îl strigă”. Naratorul implicat, în parteneriatul său – aparent consensual – cu naratorul obiectiv, parcurge o cale a esenţelor, a adevărurilor clarificatoare, descrie o traiectorie perfect credibilă în peisajul contemporan, în care toleranţa faţă de adulter a devenit o atât de mare obişnuinţă (justificată de dreptul la libertate), încât generează empatie, simpatie, îndeamnă la complicitate. Finalul poveştii este realist. Prin ceea ce fac, spun, gândesc, simt, protagoniştii, în timp relativ scurt, ajung să îşi submineze relaţia. Ei se surpă, separat, anihilând, prin implozie, un edificiu efemer, ocult, tenebros, a cărui realizare estetică poate fi însă apreciată şi chiar admirată.  
  
Aparenţele sunt voit resemantizate în acest incitant volum. În povestirea pe care se axează construcţia epică, Femeia care te strigă, autorul îi atribuie protagonistului, de profesie architect, un nume biblic, Aron, dar fără nicio conotaţie religioasă. Acest semn, numele, contrastează flagrant cu deruta sa ontologică, cu lipsa unui punct (spiritual) de sprijin, cu fenomenologia care îi face viaţa vraişte. Până şi proiectele lui arhitecturale sunt compromise de dezorientarea sa, de patima greşit orientată. Supranumele personajului feminin, hipernim al castităţii, “Călugăriţa”, este situat, de asemenea, la antipodul referinţei proprii a semnului. Posesoarea face dovada unui comportament obscur, caracterizat îndeosebi de infidelitate. Relaţiile sale extraconjugale, în formă repetată – la care se face pe alocuri aluzie –, sunt recunoscute, în final, cu „sinceritate” de ea însăşi: „Muntele tău de sinceritate, Aroane, s-a prăbuşit peste mine!” (p. 110).  
  
Prozatorul tratează original, în mai multe variante, cu egală înţelegere pentru faţetele fenomenului iluziei, motivul clasic al contradicţiei dintre aparenţă şi esenţă. În povestirile sale, îndeosebi în cea care dă titlul volumului, dar şi în Tablou fără ramă (iluzoria superioritate a oltenilor faţă de ardeleni, dovedită de dansul în ploaie), Fereastra (iluzoriile scrisori către/ comunicări cu soţii defuncţi), Pădurea (iluzoria iubire, căci „Femeia te cumpără şi te vinde pe nimic” – p. 115), Dirijorul din noapte (iluzoria mulţumire de sine) etc. etc., realitatea este o zonă a derutei lamentabile. Până la urmă, nu spectrul aspectelor iluzorii ale existenţei impresionează, nici intensitatea experimentării iluziei, ci momentul conştientizării faptului că propria trăire a fost în van. Realizarea autoamăgirii, a irosirii de timp, energie, dar şi de sine, devine semnul de maturitate al cărţii.  
  
Prozatorul timişorean are convingerea că de iluzie nu se poate scăpa. Fuga în irealitate, în vis nu este o soluţie la eşecul din existenţa reală. Imaginarul este şi mai confuz. Are un lirism înşelător, demolator, în ultimă instanţă. În colecţia de tablouri a unui doctor, reprezentând femei, arhitectul îşi recunoaşte iubita. Referitor la ea, medicul declară: „Pe asta o numesc Călugăriţa. Ştii de ce? E o experienţă aparte. Când am descifrat-o, am avut convingerea că nu ştiu nimic despre femeie...” (p. 47-48). Avem de-a face aici cu un artificiu. Pe de o parte, în structura semantică a lexemului „călugăriţă” s-a in(tro)dus, ca sem distinctiv, enigma – misterul feminin, indescifrabilul –, pe de altă parte, din aceeaşi configuraţie semantică, au fost ignorate alte seme definitorii, precum puritatea, pietatea, devoţiunea etc., trăsături care unui personaj feminin, ce „trăieşte din stări, nu din convingeri” (p. 36), astfel încât „şi-a mutat tacit fiorul” (Ibidem), îi lipsesc cu desăvârşire.  
  
În portretul pe care i-l face protagonistul, femeia – devenită obsesie – nu are contururi, trăsăturile sale fizice sunt surmontate de forţa expresivă a unor abstracţiuni, care compun o lăuntricitate fluidă, nobilă şi ademenitoare, abordată poetic: „... amestec de dorinţe, ambiţii, aşteptări, mici şi la fel de trecătoare bucurii, îndoieli, rătăciri şi ratări” (Ibidem), „un gol sufletesc” (p. 37), „tace ascunsă în sine” (Ibidem). Fermecătorul ei râs este cel mai pregnant semn al unei înşelătoare intimităţi: „De-ar fi să aleg şi să păstrez pentru totdeauna un singur lucru de la ea, îi luam râsul inconfundabil” (Ibidem). Şi plăsmuirile onirice ale subconştientului Călugăriţei sunt exprimate poetic, fiind expuse – pentru autenticitate – prin tehnica citatului: „– Tu exişti, i-am răspuns fără ezitare, să desluşeşti cum şi din ce creşte umbra” (p. 88); „Poţi privi în inima mea?” (p. 90) etc. Prefixate de eticheta „iluzie”, toate aceste particularităţi ale eului feminin se citesc, implicit, ca fiind false. Ulterior, ele sunt vehement negate de o aserţiune-cheie, atribuită protagonistului: „Nu uit că nu te-am cunoscut în poarta mănăstirii” (p. 101). Aceasta este o frază care marchează cotitura dinspre iluzie spre amarul adevăr că „femeia care te strigă” nu este ceea ce pare. Oricât de stupefiant se dovedeşte a fi, adevărul îl salvează pe Aron, cel avid de sinceritate, care îşi mută povestea în literatură.  
  
Semiotica discursului narativ acreditează ideea că trăim orbeşte, fără să ştim cine suntem şi cu cine avem de-a face. În cazul arhitectului, de pildă, discrepanţa dintre faţa sa socială, orientată spre cei din proximitate, şi cea personală, întoarsă spre scriitorul partener, este atât de mare, încât atunci când „se mărturiseşte”, prin intermediul textului destinat autorului de literatură non-ficţională, şi colegei sale de birou, aceasta nu îl recunoaşte şi, în calitatea ei de naratar, rosteşte o replică memorabilă: „Dacă e vorba de tine, asta se putea petrece numai într-o viaţă anterioară”(p. 53). Astfel, adevărul se relativizează, iniţiază o problematică aparte, din păcate mult mai puţin ilustrată în carte decât iluzoriul, căruia i se opune, printr-o apreciere modală cu caracter sentenţios: „... în viaţă, decât să trăieşti în iluzie, mai bine te zideşti în adevăr” (p. 99).  
  
În Femeia care te strigă, montajul artistic iese din tiparele clasice, solicitând, în mai mare măsură decât acestea, atenţia cititorului. Autorul dă impresia că ajustează doar un material ce i-a parvenit de la un cititor. Dar lucrurile se complică pe parcurs, astfel încât textualizarea devine o producţie colectivă, ai cărei actanţi se întâlnesc, dialoghează pe tema producerii operei literare, conlucrează întru avansarea acesteia. Adeseori, se ajunge la confuzia de rol, naratorilor părând a li se suprapune vocile. Naratorul intradiegetic, confesorul, preia şi funcţii ale naratorului obiectiv. Mai degrabă naratorul-personaj, implicat în diegeză, pare să fie cel care, într-o manieră specifică genului diaristic, organizează – calitativ şi relevant – întreaga lume reprezentată. O lume a capcanelor, a imprevizibilului, pe alocuri tragică (v. episodul înecării Măriuţei, în timpul botezului într-o altă confesiune), în multe privinţe, dramatică. În mai toate povestirile volumului, drama constă într-o vânătoare de himere, la care participă cu însufleţire personajele, dorind să îşi valorizeze existenţa prin adoptarea unor comportamente superioare celor din jurul lor (chemarea celor de dincolo şi comunicarea cu ei; evidenţa a tot ce se întâmplă în localitate într-un carnet secret; un dans demonstrativ în ploaie; vizarea performanţei de „linia întâi” în instrucţia militară; pasiunea pentru o femeie de excepţie etc.). În cazul lui Aron, urmărirea obstinentă a Călugăriţei ar fi nu doar un mod de evadare dintr-un real insuportabil, ci şi o şansă de înălţare a eului prin dragostea pentru o fiinţă sensibilă, misterioasă, ispititoare, a cărei superioritate a fost confirmată artistic de un portret decent, ca şi de un comentariu favorabil al doctorului, expert în materie de femei. Aron are nevoie de o asemenea ascensiune interioară, într-un moment când relaţia sa cu exteriorul este zdruncinată din cauza încălcării câtorva convenţii sociale: „îmburdă pragul casei”, „iubeşte femeia altuia”, îşi denigrează mama în numele adevărului dedus de el din relatări ale terţilor etc. Faţă de fiul, aflat la vârsta majoratului, devenit apoi student, cu care „vorbeşte zilnic la telefon”, nutreşte un vag sentiment de dragoste paternă. Insuficient pentru a-i reda echilibrul, pentru a-l împlini sufleteşte. Legătura lor este sensibil atrofiată după divorţul de Luiza, de vreme ce Aron afirmă că fiul său îl înnebuneşte cu întrebarea „Când ne vedem?” Egoist, prins în mrejele iluziei, el nu suportă să fie deranjat, nu vrea să îl abată nimeni, pentru nimic, de la strigătul Femeii-ţintă, spre care se îndreaptă cu o teribilă râvnă, nutrind, în paralel, şi iluzia descoperirii unui sine mai... onorabil: „Mă caut, în toată deruta, după cum bine vezi. Am crezut, câteva zile, că m-am întâlnit cu mine. Nici vorbă” (p. 57).  
  
Mişcarea sa în plan narativ, dar, mai ales, psihologic, este captivantă, susţinută şi de verosimilitatea enunţurilor, mai cu seamă că iluzia în care se zbate – de care a luat act abia în cădere – este denunţată fără echivoc, încă de la început. Tot de atunci, aceasta este pusă sub protecţia artei, relatarea datelor ei fiind menită să îndeplinească, în literatură, o funcţie de tip argumentativ. Opinia, desfăşurarea narativă şi probele au un caracter adiţional, emphatic. Acestea sunt menite să întărească, prin reiterare, iluzia cu care s-a confruntat eroul unei naraţiuni anterioare a autorului, a cărei veridicitate este incontestabilă, după cum se anunţă din titlu: Prima filă dintr-un jurnal de bord. Un comentariu preliminar al celor două poveşti, pornind de la durata trăirii (supravieţuirii) în iluzie, creează un motiv subsidiar al solidarităţii. Cele două personaje – vechi şi nou – se aseamănă prin aceea că sunt victime ale iluziei, pe care o ridică la rang de temă literară, certificându-i ocurenţa în plan sensibil, mai ales la nivelul legăturilor sufleteşti, adevărate hârtii de turnesol pentru un modus vivendi: „Personajul tău e norocos, a trăit în iluzie doar o vară. Iluzia mea a durat. [...] Femeia despre care îţi vorbesc şi-a mutat tacit fiorul – altfel nimic nou – uitând să mă avertizeze, cum promisese, că a sosit timpul. Pe cine crezi că a scos, nu-mi place cuvântul, din flanc? O prietenă care i-a fost de folos într-o situaţie ce putea avea un deznodământ sumbru” (p. 35-36).  
  
Astfel, iluzia se dovedeşte a fi o excelentă temă literară, un principiu organizator de natură transgresivă, datorită incontestabilului talent de povestitor al lui Dumitru Oprişor, abil mânuitor de psihologii, subtil colector de fapte şi colportor de cuvinte memorabile, mare creator de atmosferă, postmodern în stil, dar capabil să umple cu temeinice conţinuturi formele alunecoase ale enunţării.  
  
__________  
  
*Dumitru Oprișor, Femeia care te strigă, Editura ArtPress, Timișoara, 2017.  
  
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Jocul iluziilor și al adevărului* / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2509, Anul VII, 13 noiembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!