CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Mirela-Ioana Borchin, La Uzdin II
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Borchin  
  
 
  
La Uzdin II  
  
 
  
Acum o săptămână... „de foc”, căutând să mă feresc, încă de pe atunci, de torpilele solare, m-am retras la umbra blândă a unui copac din curtea Casei româneşti din Uzdin, lăsându-l pe Eugen Dorcescu, laureatul celei de-a XXIV-a ediţii a Festivalului internaţional de poezie, în selecta companie a binecunoscutului scriitor Nicolae Dabija. O ascultam pe Mia Rogobete povestindu-mi, pe îndelete, cum, la întoarcerea de la precedenta ediţie, un comandor, aflat pe post de şofer, s-a rătăcit de atâtea ori, încât au făcut 12 ore până în Timişoara. „E mai uşor prin aer decât pe pământ?” am întrebat. Dar, cum noi ajunseserăm, cu toate peripeţiile, din Timişoara la Uzdin, în mai puţin de două ore, am tras singura concluzie ce mi se părea logică: „Îi plăcea de tine! De-aceea a făcut atâtea ocoluri!” „Da de unde! Ce vorbeşti?!” râdea ea. „Am şi scris o piesă de teatru despre acel drum...” Trece pe lângă noi Vasile Barbu şi, cu zâmbetul lui calin, de om bun ca pita caldă, zice: „Eu plec acum la statuia lui Eminescu. Veniţi şi voi peste o oră...” Nu m-a şocat că ni s-a adresat cu „voi”. Oricât încerc să-i învăţ cu „dumneavoastră”, studenţii mei din Serbia nu renunţă la acest „voi” al politeţii: „Voi o să ne predaţi lingvistică şi la anul? La voi la curs se pun absenţe?” etc. În plus, mi se pare că Vasile Barbu a făcut o glumă subţire, de cea mai bună calitate. Prea ne întinseserăm, Mia şi cu mine, la vorbă. Era deja 16:45. Ceremonia de premiere era fixată la ora 17. Mă uitam prin curte după Eugen, ca să-i spun cât e ceasul, să nu cumva să întârziem la premierea sa. Dându-şi seama că mă precipit inutil, Mia îmi atrage atenţia că noi suntem cu o oră înaintea sârbilor... „Slavă Domnului! Am fost destul în urma lor...” Eugen era pe aproape, intrigat că îi luase cineva de pe masă sticluţa cu cafea, pe care o adusesem anume pentru el de la Timişoara. „Nu se poate aşa ceva!... Cum să dispară din faţa mea???” Nu dispăruse. O luase, în grabă, Carmen, o zglobie şi veselă reporteriţă română de la Televiziunea din Novi Sad, pentru a filma, în bună rânduială, cărţile laureaţilor, expuse pe mesele din curtea Casei româneşti. Dar cafeaua noastră are o istorie. Cum stăteam la Universitate de dimineaţa până seara, pe vremea când aveam funcţii administrative, îmi aduceam de acasă câte o sticluţă cu cafea. Eugen Dorcescu aflase de acest obicei al meu, fiindcă îl mai servisem, în treacăt, cu preţioasa-mi licoare voiajoare, până când, la o lecţie deschisă despre „O arhi-amintire”, la care era invitat de onoare, l-am surprins căutând-o... chiar în poşeta mea, pe care am lăsat-o, cum se întâmplă adeseori, deschisă, pe catedră, după ce scosesem dintr-însa materialele didactice. M-a înduioşat atât de tare „prodigioasa”-i explorare, în văzul tuturor studenţilor, cu ochii „cât cepele” de mirare, încât, de atunci, oriunde ne-am duce, pun în poşetă, anume pentru el, şi jumătate de litru de cafea. Odată, chiar în Sala barocă a Muzeului de Artă din Timişoara, în atmosfera cea mai sobră cu putinţă, sub un impresionant candelabru, în faţa a numeroase personalităţi din cultura Banatului, Poetul şi-a întrerupt discursul solemn, a venit lângă mine, şi-a luat sticluţa de cafea, a băut câteva înghiţituri şi a revenit, înviorat, la microfon. Nonşalant. A continuat apoi să incite publicul: „A zâmbit vreodată Iisus?” Nimeni nu-şi ia ochii de la Eugen Dorcescu. Nici când vorbeşte, nici când recită. „Ce ne faci, Domnule???” a izbucnit cineva... cândva, ameţit de emoţia rostirii Avatarului I: „... În trup/ Eram cu mine însumi împreună./ Când m-am trezit, alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună”... Aceeaşi poezie le-a recitat-o scriitorilor aşezaţi pe scaune, la umbră, la festivitatea de premiere, o fetiţă din Uzdin, îmbrăcată în costum naţional. Frumoasa şi zâmbitoarea Mateea. Cu soarele bătându-i în ochi ca un reflector. A dus povestea până la capăt. Se vedea că îi place foarte mult. Chiar şi fără să o înţeleagă, poate, pe de-a-ntregul. Ce frumos alunecăm pe pojghiţa de gheaţă a poeziei! Avem senzaţia că toată a fost scrisă pentru noi... Eu, ei, da, eu, citind, simţeam cum mă aştepta Poetul „cu trandafirii sângelui în palmă”, cum îşi dorea „să coboare podul”, „ca eu să trec”... „Femeile, care merită acest nume”, spunea Ibrăileanu, cel atât de îndrăgostit de, implacabil, mai tânăra Adela, „au o intuiţie fermă şi infailibilă”. Cu volumele lui Eugen Dorcescu pe genunchi, însemnam paginile de la care urma să citească Poetul texte pe potriva publicului de aici. I le aşezam în ordine – mai întâi „Biblicele”, apoi „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, în final, „Elegiile de la Carani”... Vasile Barbu anunţă laureatul acestei ediţii a Festivalului: EUGEN DORCESCU. Se ridică Poetul. E aplaudat îndelung, cu convingere. Preţuit. Simpatizat. Respectat. Pluteşte în aer alaiul sufletelor ce sunt acolo pentru el. Eu abia aplaud, de frică să nu-i sparg ochelarii, rămaşi, deasupra volumelor, în palmele mele. De când îi sunt alături, a câştigat două festivaluri internaţionale şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor pentru antologia „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”. „Ce importanţă are acest premiu pentru Dumneavoastră?” îl întrebase Carmen, tânăra româncă, reporter la Televiziunea din Novi Sad. „Importanţa oricărui alt premiu. Premiile sunt ca nişte borne...” (Im)portanţa momentului reiese din motivaţia acordării premiului, pe care Poetul Vasile Barbu, organizatorul întregii vieţi culturale din Uzdin, o citeşte cu afecţiune şi bucurie:  
  
„Pentru valoroasa operă literară şi în semn de mulţumire şi profundă recunoştinţă pentru prodigioasa activitate culturală şi pentru contribuţii majore la promovarea literaturii române, cât şi pentru puterea de a menţine nestins focul sacru din sanctuarul limbii române”.  
  
După o prezentare consistentă a profilului lui Eugen Dorcescu, tot Vasile Barbu îi înmânează diploma şi cadoul – un portret, în irizaţii albastre, al Sfântului Gheorghe. Pe cal alb, în luptă cu balaurul. Acest sfânt este un simbol pe măsura Poetului premiat. Strâng, amândoi, în mâini „o spadă sângerie”. De altfel, Sfântul Gheorghe e protectorul Armatei române. Implicit, şi al „străjerilor” români din Voivodina. Un brâu de români veghează, ca nişte soli ai păcii, ai bunei înțelegeri, ai armoniei, dinafară, la liniştea României: în Serbia, Ungaria, Ucraina, Bulgaria… Ocrotesc, cu puterile lor, fiinţa românească și mesajul ei de spiritualitate, de dragoste, de umanism hristocentric. Având ca simbol POETUL NAŢIONAL. Pe Mihai Eminescu. La statuia lui Mihai Eminescu din Uzdin l-au premiat, de această dată, la cea de-a XXIV-a ediţie, pe Eugen Dorcescu. Laureatul le mulţumeşte, pe rând, tuturor celor implicaţi în luarea acestei decizii şi în susţinerea renumitului festival, de la organizatori, la preotul satului şi la autorităţile locale. A fost pentru el o fericire şi o onoare să se afle la Uzdin, „între oameni de gust şi de talent, care şi-au închinat profesia, vocaţia, viaţa, ca şi el, acestei nobile stihii, care este literatura, poezia”. Nu am reţinut ce a urmat în discursul său de recepţie a marelui premiu, care, după spusele lui Vasile Barbu, îmbogăţeşte biobibliografia oricărui scriitor, român sau sârb. De altfel, în interviul dat unui post de radio, chiar acolo, în acele momente, Eugen Dorcescu i-a numit pe prea bunii săi prieteni, scriitori de expresie sârbă ce viețuiesc la Timișoara: Ivo Muncian, Blagoie Ciobotin, Slavomir Gvozdenovici… Mi-am amintit că volumele din care urma să citească Poetul rămăseseră la mine… „Precis îmi va cere să i le aduc… Voi trece peste cabluri, denivelări, brazde, printre snopi de spice… Numai de nu m-aş împiedica…” Îmi aud numele. „Mirela-Ioana, fii bună…” Îmi ascult Maestrul. Ies de la umbră. Înaintez sub soare, în văzul tuturor. Sunt cât pot de atentă să nu calc greşit. Să nu fiu „tăfăloagă” şi să tulbur în vreun fel solemnitatea evenimentului. Îi înmânez „los poemarios”, laolaltă cu ochelarii. Apoi, mă întorc la loc. La fel de încordată. De îndată ce mă reaşez pe scaun, răsuflu uşurată. Mă destind. Toată lumea îi ascultă fascinată poezia. La fel şi eu, deşi „o ştiu pe dinafară”. „Aseară am vorbit cu Dumnezeu”… Dabija spune că tiparele poemelor cu temă religioasă sunt, la Dorcescu, psalmice. Şi, în contextul de mare fineţe intelectuală generat de valoroasa poezie dorcesciană, numai ce îl aud pe Poet: „Mirela-Ioana, rogu-te să îmi aduci cafeaua!” „Dumnezeule!!! Unde o fi sticluţa de cafea?!...” O găsesc repede, la piciorul scaunului. Mă aplec, o iau, mă ridic din nou, fac un pas pe-o dâlmă, altul, într-o groapă. Mi-au prins bine şi anii în care lucram pe pământ denivelat cu „analfabeta sapă”... În acest spaţiu rustic, în ton cu drumurile de spice, călcam întocmai ca în satul meu, din aceeaşi câmpie bănăţeană… Poetul soarbe din licoarea magică, energizantă. Îşi drege şi vocea. Continuă cu „Poemul 26”. Subliniază opţiunea mea de a face din acesta arta poetică intitulată „Nirvana”. Rosteşte des numele „Mirela-Ioana”. Aşa cum, odinioară, în secolul al XVIII-lea, Primarul din Casterbridge repeta numele „Elisabethei-Jane”… Este unul dintre puţinii poeţi care nu-şi distruge poezia recitând-o. Dimpotrivă. Expresivitatea rostirii dezvăluie ideea. În zbor. „Tăcerea fără capăt, doar tăcerea…” receptorilor spune mai mult decât aplauzele. În public sunt mari poeţi. Oameni care ştiu ce este literatura. Care, ascultându-l, mai meditează o dată şi încă o dată la miracolul cuvântului. Al Cuvântului. S-a creat la Uzdin o comunitate de experţi, care îl alege, în cunoştinţă de cauză, pe cel mai bun. Prof. dr. Adrian Dinu Rachieru prezintă prima laudatio. Porneşte de la amănuntele biografice, relevă complexitatea preocupărilor literare ale eseistului, traducătorului, editorului Eugen Dorcescu, scriitorul ce a ales, de timpuriu, poezia şi a câştigat pariul cu ea. Susţine anvergura europeană a poeziei dorcesciene, care, aşa cum am subliniat şi eu (mă citează ca pe o autoritate), se scrie pe verticală. Expertiza criticului, sobrietatea sa, aprecierea de care beneficiază, în ţară şi în afara ei, dau credibilitate maximă tuturor superlativelor din care se înfiripă evaluarea cronologică şi axiologică a creaţiei lui Eugen Dorcescu. Ca şi cum ar fi întors brazda, în final, Adrian Dinu Rachieru, cel atât de sobru şi de echilibrat în aprecierile sale, se referă la Poetul care… „priveşte în ochii abisali ai Mirelei”. „Un ac de lumină” îmi străpunge sufletul. Mă ţin cu ambele mâini de scaun. Trag aer în piept. Aer fierbinte. Tac chitic. Cum o să contrazic o somitate? Şi-apoi, sunt foarte mulţumită de calitatea excepţională a portretului lui Eugen Dorcescu, pe care Adrian Dinu Rachieru l-a înfăţişat elogios. Un portret izvorât din amiciţie, fidelitate, din rara vibraţie a spiritelor înalte. Valuri de simpatie senină se revarsă, cu căldură, din priviri, din aplauze, asupra Poetului şi a Criticului. Împreună, au ridicat enorm ţinuta festivalului. Ca şi Nicolae Dabija, de altfel, care, cu umor, dar şi cu nedezminţita-i seninătate, combătea graniţele dintre români şi propunea să fie trecute, nu cu paşaportul, ci cu o… poezie. Tot aşa, anticipa un Nobel pentru Eugen Dorcescu. Tresar, fiindcă era al doilea care spunea asta în decurs de o zi, celălalt fiind Lucian Bureriu, care vorbea foarte, foarte serios. Mă bucur pentru cei trei cavaleri ai literelor româneşti, dar şi pentru Vasile Barbu, căruia, precis, toate acestea îi merg la inimă. Mi se dă cuvântul. Microfonul mă bruiază. Renunţ „deloc” (imediat!), la el. Mă apropii de public. Vorbesc liber, deschis, în stilul meu. O evoc pe Olimpia-Octavia Berca, o scriitoare importantă din Banat, care a avut regretul că, atunci când a primit premiul Opera omnia, deşi i-a mulţumit lui Eugen Dorcescu dintr-o mulţime de motive, a omis să recunoască un adevăr cardinal: şi anume acela că soţul ei a învăţat-o ce înseamnă literatura profesionistă. Eu fac această mărturisire dintru început. Mă aflu la Şcoala de literatură a lui Eugen Dorcescu de aproximativ doi ani, de când Maestrul, atras de un comentariu de-al meu la „Nirvana”, m-a căutat la cabinet pentru a-mi propune „să intrăm împreună în adevărata literatură”. Am fost derutată, însă nu puteam să-l refuz. L-am întrebat doar atât: „Aveţi încredere?” „Am deplină încredere. Am citit comentariul dumneavoastră la poezia mea. Şi Punctul interior…” Eu eram profesoară de gramatică. Ştiam foarte puţine lucruri despre el. Mi-a oferit toată poezia lui, în variantă electronică, într-un fişier intitulat „Exegi monumentum” şi datat: 24 aprilie 2015. Citindu-l – şi recitindu-l, de atunci, de nenumărate ori, – am descoperit un Poet metafizic. Pentru care, „nimic nu este aicea. Totu-i peste”. Ce înseamnă metafizica, transcendenţa sau libertatea Poetului am aflat, mai cu seamă, de la Eugen Dorcescu. Cu ajutorul lui, am putut pătrunde, relativ rapid, şi fondul, nu doar forma poeziei sale. Pe fond, Eugen Dorcescu dialoghează cu elita poeţilor europeni despre natura umană, despre condiţia fiinţei în faţa Fiinţei – teme existenţiale grave şi esenţiale pentru cunoaştere. Pe lângă textele literare semnate de autor, am cercetat şi ceea ce s-a scris despre poezia lui, fiind mai atentă la receptarea sa în afara mediului scriitoricesc de la noi. Exegeţii săi spanioli, de pildă, s-au referit la dimensiunea europeană a scrierilor sale: Rosa Lentini îl consideră cel mai european dintre poeţii români în viaţă, Andrés Sánchez Robayna îl recomandă ca poet european, întrucât găseşte în scrierile lui cheile veritabilei modernităţi, Coriolano Gonzáles Montañez învaţă româneşte pentru a-l traduce pe Eugen Dorcescu în spaniolă şi a contribui la difuzarea poeziei lui pe plan european. Aceştia şi mulţi alţii (Fernando Sabido Sánchez, Jaime Siles, Maria Cinta Montagut, Mónica Delia Perreiras, Sanz Irles, Lucía de Fraga, Jorge de Arco etc.) l-au confirmat ca Poet european, introducându-l în spaţiul literar hispanic. De exemplu, Eugen Dorcescu este, de câţiva ani, membru al Consiliului de redacţie al revistei „Analecta literaria” din Buenos Aires, iar, în prezent, se lucrează la traducerea „Nirvanei” şi la alcătuirea unei antologii în limba spaniolă din cele patru volume de versuri traduse deja în spaniolă etc. Dintr-o cultură de prestigiul celei hispanice ne parvin cele mai adecvate sugestii de lectură a operei lui Eugen Dorcescu. De pildă, anul acesta, în articolul destinat volumului omagial al Poetului, Andrés Sánchez Robayna pleda pentru înscrierea lui Eugen Dorcescu într-o tradiţie a sublimului. Eu însămi l-am citit, și îl citesc pe Eugen Dorcescu, în acest registru, nu doar ca Poet, ci şi ca om. Fiindcă, aşa cum observa marele nostru estetician Ion Ianoşi, sublimul nu există numai în artă, ci şi în afara ei. Forţa de regenerare a Poetului, care s-a întors nu doar la scris, ci şi la toate promisiunile vieţii, are de-a face cu sublimul. Un domn premiat apoi la acest festival, care declara, mândru de etatea lui, că are 86 de ani şi 112 zile, spunea că el n-ar fi crezut niciodată că va fi poet, fiindcă Bunul Dumnezeu i-a dat darul poeziei foarte târziu, la bătrâneţe. Eugen Dorcescu l-a luat în serios. S-a întors spre mine şi mi-a mărturisit: „Şi eu credeam că pentru mine s-a terminat totul”. Totul continuă. Un eveniment precum acesta va fi urmat de altele şi altele. Tărâmul „nobilei stihii a literaturii, a poeziei”, este fără frontiere. Se trece dintr-o parte în alta prin „Poarta sărutului”, mereu deschisă.  
  
7 august, 2017  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Borchin, La Uzdin II / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2411, Anul VII, 07 august 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!