CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Eugen Dorcescu, Despre poezia Adrianei Weimer
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eugen Dorcescu  
  
Despre poezia Adrianei Weimer  
  
 
  
Poezia Adrianei Weimer (Adriana Weimer, Cuvântul din cuvânt, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017, volum antologic) are, drept suport psihologic, o fire deschisă și generoasă, eliberată într-atât de egocentrism, încât se situează, fără niciun efort volițional, reflexiv, cognitiv, doar prin datele native ale personalității, și prin asimilarea înțeleaptă a experienței de viață, în nespațiul și netimpul seninătății cvasiabsolute, în teritoriul nonconflictual al fundamentelor. Impulsul dominant, poate chiar unicul impuls, acum, al acestei conștiințe definite (ce evocă „formele definite”, p. 231, ale lumii, forme pe care, de altfel, chiar fără să-și conștientizeze lucrarea, le și generează, vezi Infinit, p. 248), este iubirea, în accepțiunea așa-zicând filosofică a termenului: „Cale de-o viață/ am crezut în iubire/ și cale de-o moarte/ voi crede în ea; // chiar de-ar fi doar s-o dau/ și doar să fie primită.” (Iubire, p. 148; una din plachetele antologate se cheamă Infinita Iubire).  
  
Această bază ontologică – o hesychie sui-generis, absența stihiilor lăuntrice, declanșate, continuu, la ceilalți, de nenorocita otravă a egoismului (egocentrismului) – le asigură poemelor, firesc, natural, și o foarte originală bază ideatică și vizionară. Cele două preliminarii, cele două temeiuri – temperament și viziune – alcătuiesc, în catenarea și conlucrarea lor, competența ideală a textului. Performanța, cu deosebire cea estetică, depinde, evident, de multe și, adesea, indefinibile, inefabile, variabile.  
  
O primă componentă a pomenitei viziuni este intuiția non-eului subiectiv, probată, între altele, de permanente și înfrigurate interogații asupra „identității” locutorului: „Față în față/ cu noi înșine/ despre noi înșine.// Câte vieți locuiesc/ deopotrivă/ în noi,/ materie și spirit/ în armonia/ facerii/ desfacerii/ eterne.” (Noi înșine, p. 229).  
  
Observăm, aici, sentimentul fluidității, inconstanței, impermanenței unui eu considerat, în genere, separat de ambianță, autonom. Și, totodată, fapt remarcabil, vaga bănuială că fenomenele lumii își au originea în chiar activitatea, în neliniștea acestui eu instabil, pulsatil, fremătător.  
  
Încât, sesizarea non-eului obiectiv, a in-existenței în și prin sine a lumii din afară, se impune numaidecât, logică și fermă: „Mii de vieți/ trăiesc într-o singură viață.// Într-un singur trup/ un întreg univers/ de gânduri, simțiri, amintiri și speranțe/ trăiesc;/ unele mor și alte mii se nasc/ luându-le locul.// Prin aceiași ochi,/ cu alți ochi/ poți privi lumea din tine/ și pe cea din afară,/ poți să înțelegi și să pierzi/ în același timp,/ poți să mori/ și să te naști/ printr-un gând,/ din altă speranță.//La infinit,/ universul tău,/ repetat până la epuizare,/ îți poartă numele.” (La infinit, p. 228).  
  
Universul se dovedește iluzoriu, cadrele presupusei sale materialități se dizolvă, dispar, în acidul tare al unei asemenea priviri, pe cât de binevoitoare, pe atât de pătrunzătoare: „Inexplicabila teamă/ a identității tale/ în lucruri...” (Identitate, p. 214. Să se vadă și Echilibru, p. 210 etc.). Timpul devine casabil, se fărâmițează în clipe (termen dominant, obsesiv, o plachetă se intitulează Clipa – Infinit). Spațiul, în nesfârșirea lui, se confundă cu lumina (alt termen dominant), în nesfârșirea ei: „Pe toate străzile din sufletul meu/ e lumină” (Locuit de lumină, p. 153). S-ar putea crede că elementul acestei poezii este însuși eterul. Nimic disforic nu apare la suprafața rostirii. Și, totuși, din interstițiile ei, din zonele ei umbrite, ascunse, răzbat abia perceptibile acorduri grave, timide tânguri, reminiscențe ale unor posibile drame, consumate cândva și care și-au preschimbat în miere veninul. Nici nu putea fi altfel. Reflexivă, întemeiată pe intuiția adâncă a ființei și a ființării (Să fiu, p. 129; În Ființă, p. 186; Marele Sfârșit, p 280 etc.), poezia Adrianei Weimer este traversată, undeva, în profunzimile ei, de șocul thanatic, pe care, depășindu-l existențial, îl valorifică estetic. Ce preț nonspiritual pot avea o viață, o lume, care trec, zboară, ca un vis? Lumea și existența își revelează adevărata valoare abia atunci când le înțelegem deșertăciunea. Abia atunci când ajungem, pe cont propriu, dar și ajutați de marile spirite ce ne-au precedat, la descoperirea non-eului, a Mayei (a Iluziei), a Conștiinței definite (eul propriu), a Conștiinței nedefinite – Lumina neapropiată, Spiritul absolut, Dumnezeu (adică Sensul, p. 81): „Numai Tu/ știi să asculți tăcerile/ când sunt grele poveri.// Alt eu în Tine mă nasc/ din lumină în credință,/ vieții viață cunosc/ și mă rostesc/ prin Tine-n/ FIINȚĂ.” (Credință, p. 152).  
  
Dacă aplicăm, așadar, acestui corpus liric o lectură specifică (ceea ce și facem, stimulați fiind de mesajul însuși al textului, al intuiției poetice, nu, neapărat, de ecoul unor eventuale convingeri sapiențiale ale autoarei), vom fixa, ca punct de plecare al extinsului discurs, perspectiva non-eului (subiectiv și obiectiv), iar ca punct de sosire zona limită, de graniță, între starea de spirit numită Samsara și starea de spirit numită Nirvana, altfel spus: între urmele șterse, dar de neșters, ale suferinței, și marea împăcare, marea stingere, marele extaz, marea tăcere, marea Lumină, marea Libertate: „Spiritul meu este liber,/ chiar de-n trup deseori/ durerile-s mute-nchisori,/ chiar de-n gând uneori/ mai cad din seninuri ninsori.// Spiritul meu este liber:/ nu-i pasăre cu aripi mai largi,/ nu-i zbor cu cer mai înalt.// Spiritul meu este liber.” (Spiritul meu este liber, p. 159). Tensiunea conviețuirii, înfruntării, dizarmoniei și armoniei acestor forțe se revarsă, pe alocuri, simplu, uman, artistic, nonproblematic (dar cât de problematic!) în blândele, docilele, cooperantele cuvinte, care, asemenea poetei, își impun, în fond, să nu plângă. Cuvintele (p. 97), concurate, desigur, de tăcere (p. 101, 130, 239, 262 etc.) – modalitate privilegiată de comunicare cu Sacrul (Pour toi le silence est louange, Psaume 65/ 64, La Bible de Jérusalem).  
  
Deocamdată, totuși, cuvintele:  
  
„Plâng cuvintele acestui poem  
  
ca plâns de nisip prin pletele mării,  
  
cum umbră-i speranța în cumpăna serii,  
  
când toate trăiesc spre-a fi date uitării;  
  
 
  
plâng cuvintele acestui poem  
  
ca plâns de nisip prin pletele mării.”  
  
(Plâng cuvintele, p. 249)  
  
 
  
Poezia Adrianei Weimer întoarce spre lume (lumea artei, lumea în genere) un chip luminat intens de blândețe. Nu există chip mai mustrător decât chipul blândeței.  
  
 
  
Timișoara, 6 iunie 2017.  
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Eugen Dorcescu, Despre poezia Adrianei Weimer / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2349, Anul VII, 06 iunie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!