CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Eugen Dorcescu, Râsul mundan şi râsul metafizic
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Eugen Dorcescu  
  
Râsul mundan şi râsul metafizic  
  
Domnul Claudiu T. Arieşan, dascăl la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest, Timişoara, ne-a dăruit, de curând, Doamnei Mirela-Ioana Borchin, dascăl, şi dumneaei, la aceeaşi prestigioasă instituţie, şi mie, unul din mulţii sopherim ce hărnicesc, o viaţă întreagă, hrăniţi de mierea Scripurilor, sub aripile de azur ale lui El Shaddai,  
ne-a dăruit, da, recenta sa carte, Istoria comicului românesc, Editura Datagroup, Timişoara, 2016 (579 pagini). Un tratat exemplar, ce tratează o temă inepuizabileă– comicul, în genere, şi manifestările, particularizările, specificităţile sale în mentalitatea şi cultura română. Un tom doct, de factură academică, un excurs erudit, întemeiat pe o informaţie cvasi-exhaustivă şi probând o mare capacitate analitică şi o impresionantă vocaţie a sintezei.  
Cartea a fost însoţită de invitaţia la evenimentul lansării, programat să aibă loc în 9 decembrie a.c., ora 18, în Sala barocă de la Muzeul de Artă, Timişoara. În ce mă priveşte, s-a adăugat rugămintea de a cuvânta, cu acel prilej. Ceea ce am şi făcut.  
  
Voi încerca, aşadar, în cele ce urmează, să-mi convertesc expunerea din seara lansării în câteva note de lectură, simple şi modeste glose, vizând, aproape exclusiv, secţiunea CRITERII ŞI REPERE COMICOLOGICE. Perspectiva antropologică şi religioasă.  
  
Încă din paginile de început, autorul ne reaminteşte că omul este singura fiinţă care râde (homo ridens) . Numai omului i s-a făcut acest favor, numai el se poate dezlănţui în hohote de râs, şi când trebuie, şi când nu trebuie: „Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc (...) deoarece, dacă un animal sau un obiect lipsit de viaţă declanşează o astfel de reacţie, acest fapt se datorează unei asemănări cu omul, prin efigia pe care omul o imprimă sau prin tipul specific de folosinţă” – Henri Bergson, citat de C.T.A., la pagina 32.  
Aşadar, omul, şi numai el, surâde (Surâsul retorilor romani, p. 51), râde liniştit, râde în sine, neauzit, râde cu hohote , de răsună casa, sau strada (spre dezaprobarea drastică a lui Platon, p. 43), se prăpădeşte de atâta râs, râde cu lacrimi, sau – uneori – printre lacrimi. Râde de orice, şi din orice, râde cam de oricine, pe faţă sau în ascuns, râde de el însuşi, râde şi de alţii, mai ales de alţii…  
  
De fapt, de ce râde? Şi, la fel: de ce n-ar râde? Şi de ce n-am fi foarte atenţi la maniera în care un semen de-al nostru râde sau este luat în râs? De ce n-am fi atenţi la felul în care râdem noi înşine? Dat fiind că, potrivit lui Dostoievski, citat, şi el, între mulţi alţii, la pagina 93, „râsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc”?  
  
Vin, totuşi, cu o completare, cu o nuanţare, eventual, pe care o socotesc foarte necesară: omul nu este doar sigura fiinţă care râde, ci şi sigura fiinţă de care se râde, mai exact: singura fiinţă rizibilă (homo risibilis).  
Şi ne putem întreba iarăşi: de ce?  
  
Iată răspunsul meu, care aduce o motivaţie ce poate părea, în debutul ei, paradoxală: fiindcă această creatură, ha’adham, omul de pământ, este şi unica fiinţă înzestrată de Creator cu conştiinţă, lui, omului, care nu este altceva decât pulbere şi cenuşă (Facerea 18, 27, vezi infra), i s-a descoperit care îi sunt condiţia şi menirea, i s-au descoperit – măcar în parte – înseşi rânduielile lumii acesteia şi perspectivele lumii viitoare:  
„Cele ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar cele descoperite sunt ale noastre şi ale fiilor noştri pe veci, ca să plinim toate cuvintele legii acesteia” (Deuteronomul 29, 29).  
 
Ca urmare, ar fi de dorit şi de aşteptat ca faptura aceasta privilegiată să aibă un minim discernământ, să-şi priceapă, să-şi asume, cu luminoasă supunere, ca pe un titlu de glorie, destinul şi să-i preţuiască nobleţea:  
  
„Şi a zis Dumnezeu: ‘Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul’!” (Facerea 1, 26).  
  
Or, din nefericire, deseori, omul de pământ se străduieşte – şi reuşeşte pe deplin – să se facă de râs, abdicând, jalnic sau revoltător, de la statutul său de „cunună a Creaţiei”.  
 
Aş îndrăzni să disting, în funcţie de relaţia dintre conştiinţa individuală şi acest statut, în funcţie de relaţia între statutul genezic şi cel istoric al lui ha’ adham, patru tipuri umane:  
  
1) cel care îşi conştientizează nimicnicia, o cunoaşte, o recunoaşte şi o acceptă, nu resemnat, ci sigur şi mândru de sine, ca unul ce se află integrat în Marea Taină şi-n Marea Lumină. Acesta e portretul înţeleptului, portret măreţ, dacă modelul trăieşte şi lucrează la măsura omului desăvârşit. Măreţ, sublim chiar, fiindcă acest exemplar uman, marcat de excelenţă, e complet străin de egoism, de egocentrism. Prototipul mi se pare a fi Avraam, cel din Facerea 18, 27:  
  
„Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu care sunt pulbere şi cenuşă”. Avraam nu doar îşi înţelege şi îşi acceptă soarta pământească, nu doar s-a împăcat cu vremelnicia ei, ci o întâmpină cu o calmă exaltare, cu o linişte bărbătească, venerându-şi, totodată, Stăpânul, care i-a rânduit-o;  
  
2) cel care îşi problematizează, la nesfârşit, şi, deseori, steril, nimicnicia, fiindcă nu şi-o poate asuma, nu o poate accepta, mai mult, împins de un îndurerat şi nemăsurat orgoliu (hybris), încearcă să se iluzioneze că e în stare a o birui. Un asemenea om e tragic, dacă ţelul său e important şi generos; dacă obiectivele sale sunt minore, meschine, omul în cauză e jalnic;  
  
3) cel care n-o înţelege, ci, eventual, o intuieşte, oricum nu o problematizează, nu o dezbate în forul lăuntric, dar o acceptă, fie senin, fie îngândurat, ca pe un dat al sorţii, e un ins normal, onorabil;  
  
4) cel care îşi refuză nimicnicia, o bagatelizează, o sfidează ori o interpretează ca pe un triumf e comic. Dacă insistă, dacă nu „se întoarce” , se poate îndepărta într-atât de propria-i natură, încât să se (auto)excludă din Creaţie, între nelimitele căreia nimeni nu e obligat să rămână. Ha’adham a fost făcut să fie liber, şi a rămas liber, capabil să decidă pentru sine. Inclusiv liber să aleagă devalorizarea de sine, până la ridicol.  
  
Din perspectivă antropologică şi religioasă, aş reţine două categorii ale comicului (ale râsului). Mai întâi, râsul mundan, generat de multiplele contradicţii aparenţă – esenţă, la acest nivel. El a fost observat atent şi studiat cu sârg, din Antichitate, până în vremea noastră: Aristotel, Democrit, Cicero, Horaţiu, Juvenal, Pascal, Descartes, Kant, Hegel, Schopenhauer, Bergson, Eco etc.  
  
Un loc aparte ocupă Platon, pentru care „râsul este asociat cu dezaprobarea morală şi, de aceea, trebuie râs doar de ceea ce se dovedeşte cu adevărat blamabil” (p. 42), şi Nietzsche, care credea că „râsul e o gravă infirmitate a naturii umane, pe care orice cap gânditor trebuie s-o refuze” (p. 93).  
  
Aceşti doi iluştri fac, într-un anume fel, trecerea spre reflecţia asupra râsului metafizic, supramundan, mai amplu, mai profund, având o justificare înaltă, ontologică, adică: contrastul dintre neantul ontologic al fiinţei numite om (ha’adham) şi pretenţiile sale delirante că ar însemna ceva în infinitatea spaţio-temporală, în economia lumilor, a Universului.  
Şi la acest palier contribuţiile filozofilor sunt numeroase şi memorabile: Origene, Filon, Rudolf Otto, Mircea Eliade etc.  
  
În asemenea împrejurări, cele ocazionate de megalomania, de rătăcirea umană, Dumnezeu Însuşi râde, aşa cum ne arată Cartea Cărţilor, cu deosebire în Psalmi, în Pilde, în Profeţi. Orizontul şi registrul se schimbă brusc şi radical, întrucât intervin cutremurul, misterul, întrucât avem a face cu Instanţa instanţelor: El Shaddai, Atotpternicul („Mysterium tremendum et fascinans” – Rudof Otto).  
 
Râsul divin poate fi nimicitor, atunci când amintita pretenţie vine din trufie: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde şi Domnul îi va batjocori pe ei”! (Psalmul 2, 4) ori condescendent, când ea îşi are sursa în neghiobie: „Domnul cunoaşte gândurile oamenilor, că sunt deşarte” (Psamul 93, 11). Sau: „Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem” (Psalmul 102 , 14).  
  
Şi atunci, trebuie condamnat, oare, omul care râde fără control şi fără măsură? Nicidecum. Doar dacă îşi batjocoreşte semenii, injuriindu-i, făcându-i să sufere, doar dacă face din Lege obiect al deriziunii sale, doar dacă râsul său ameninţă sănătatea sufletească şi intelectuală a comunităţii, doar dacă este ineducabil. Altfel, într-o lume normală, echilibrul psiho-fiziologic al individului, şi al comunităţii, se restabileşte spontan. Există şi control imanent, şi control transcendent, deloc tiranice, deloc coercitive, conţinute, ambele, în firea lucrurilor.  
  
Oamenii fireşti au la dispoziţie râsul circumstanţial, generat, declanşat de nepotrivirile domestice în care se află antrenaţi şi înglodaţi, pe tot parcursul blând şi obscur al vieţii lor.  
  
Oamenii duhovniceşti (ca nişte iniţiaţi ce sunt: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu…”, 1 Petru 2, 9), au râsul şi veselia (intermitente) ale Sărbătorilor sacre, dar şi – mai ales – bucuria continuă, „veselia minţii”, veselia inimii, bucuria statornică de a vieţui cu, în, prin şi pentru Dumnezeu:  
  
“Dar când va întoarce Domnul pe cei robiţi ai poporului Său,/ bucura-se-va Iacob şi se va veseli Israel” (Psalmul 13, 7).  
Amintesc, oarecum în treacăt, că acest Psalm 13 ne furnizează, limpede, răspicat, fără echivoc, şi diagnoza nebuniei, încă din primul verset:  
  
„Zis-a cel nebun în inima sa:/ ‘nu este Dumnezeu’!”  
  
Reglementarea scripturistică a râsului o găsim, cu toate imperativele ei severe (dar cât de minunate!), în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel (5, 4):  
  
„Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire”.  
  
De fapt, ce fel de râs pot stârni „vorbele” incriminate de marele Pavel?  
  
Aşadar, nu râsul zgomotos, inconştient, strict fiziologic, ci unul deopotrivă manifest şi interiorizat, care se naşte nu doar din afecte, ci şi din convingeri. Pe scurt: bucurie, nu ilaritate.  
  
Iisus Hristos, care nu a râs niciodată (dar care, cum se ştie, a plâns, în teribila scenă a învierii lui Lazăr, Ioan 11, 35) , le făgăduieşte celor care plâng acum că, la înnoirea lumii, în Împărăţie – Împărăţia cerurilor (Basileia ton uranon, Regnum caelorum, Malkhuth shamaym), vor râde:  
  
„Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6, 21).  
  
Să ne amintim, apoi, că cea dintâi rostire a Sa, adresată sfintelor femei, după Înviere, a fost: „Bucuraţi-vă!”  
  
Un îndemn. O poruncă. O chemare.  
O sublimă chemare, trimisă, peste distanţe şi prin veacuri, tuturor conştiinţelor, aţipite sau veghetoare, ba chiar şi celor împietrite, cu nădejdea că se vor trezi: „Bucuraţi-vă!”  
  
Biblia spiritualizează râsul şi sacralizează umanul. Religiile păgâne ale Antichităţii, invers, umanizează divinul, sacrul, până la trivializare. Elinii şi latinii se temeau, desigur de zeii lor, se plecau lor, le aduceau jerfe, dar aceste zeităţi aveau, într-o asociere stranie, alături de puteri supranaturale, şi cusururi foarte omeneşti, augmentate corespunzător.  
Scriptura îl invită pe omul de pământ, pe omul muritor, ce trăieşte nu întru moarte, ci întru mântuire, pe omul – cunună a făpturii, îl cheamă, îl îmbie la părtăşia Praznicului sacru, la Praznicul Creaţiei în continuă desăvârşire. Îl cheamă la Bucuria fără cusur a Luminii neapropiate, pregustată chiar şi aici, în Valea Plângerii.  
Reproduc, in integrum, un Psalm emblematic (125), ce poate fi interpretat şi istoric, şi spiritual:  
  
„Când a întors Domnul robia Sionului ne-am umplut de mângâiere.
Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie; atunci se zicea între neamuri: ‘Mari lucruri a făcut Domnul cu ei!’
Mari lucruri a făcut Domnul cu noi: ne-a umplut de bucurie.
Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi.
Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera.
Mergând mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor”.  
  
Dintr-un unghi subiectiv de apreciere, lucrarea lui Claudiu T. Arieşan, mustind de informaţii şi de idei, are şi meritul de a-mi fi trezit în minte şi în inimă aceste gânduri. Gânduri care, în dinamica şi dialectica lor tainică, m-au purtat, m-au readus, la dreptarul existenţial de sorginte şi strălucire hristică, la dreptarul existenţial nepreţuit, permanent şi infailibil:  
  
BUCURAŢI-VĂ!  
  
Timişoara, 2016, decembrie  
  
Referinţă Bibliografică:
Eugen Dorcescu, Râsul mundan şi râsul metafizic / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2172, Anul VI, 11 decembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!