Fragment din Cap V. sub aripa lui Azazel.
------------
Trecuseră aproape trei ani de când Ion rămăsese
văduv. Îi cam pierise pofta de viaţă, însă Daniel
îl susţinea mereu şi îl încuraja.
De asemenea, familia lui Tudor îi era alături
în fiecare zi, încercând să-i facă zilele fericite.
Tudor preluase întreaga moşie şi se îngrijea
de pe acum de bunul mers al ei, după cum îl învăţase
tatăl său, dar şi de la Daniel care îl pregătise încă
de pe când era un băieţandru, pentru acea îndeletnicire.
Se mutase cu familia lui acolo la conac, fiindcă
Daniel îi cedase toată gospodăria, inclusiv casa.
Ion rămăsese singur în vechea casă.
Nu ducea lipsă de nimic pentru că Lucica avea
mare grijă de el. Dar acum când el purta pe umeri
povara a 73 de ani, devenise parcă mai bătrân
decât ar fi trebuit; era puţin adus de spate din cauza
muncii, puţin mai aspru cu el şi fără nicio bucurie
de viaţă. Privirile nu i se desprindeau niciodată de
la pământul pe care îl lucrase cu atâta sârguinţă.
Mâinile îi erau bătătorite, negre şi pline de crăpături.
Moşia, care propriu-zis fusese ca şi a lui, era
cea mai frumoasă din tot ţinutul. Pomii din livadă
erau dichisiţi, bine îngrijiţi şi dădeau rod îmbelşugat;
legumele creşteau verzi şi fragede cu straturile
perfect aliniate.
Nici grădiniţa cu flori şi verdeaţă din faţa
casei lui nu o neglija, aceasta fiind aranjată şi bine
îngrijită. În fiecare zi făcea câte un buchet mare de
trandafiri roşii catifelaţi, încadraţi în frunze fragede
de ferigă şi îl aşeza frumos într-o vază pe masa din
odaie. Aşa făcuse dintotdeauna. Ştia că acest mic ornament
era pe placul Ilenei. Acum făcea la fel, apoi
o aştepta să vină, să intre în odaie şi să o vadă cum
zâmbeşte fericită, apoi cum îmbrăţişează cu drag
buchetul de trandafiri şi îl sărută. Însă de fiecare
dată aşteptarea îi era în zadar. Nici o Ileană nu s-a
arătat vreodată, însă cu toate acestea el îngrijea în
permanenţă grădina, punea buchetul de flori în vază
şi continua să o aştepte.
În mintea lui ştia că ea nu va mai apărea niciodată
şi ofta dezamăgit.
Singura lui alinare rămânea acum nepoţica
lui, Alexandra (Alice), cum o alinta el, care îl vizita
în fiecare zi.
Ea creştea şi se făcea din ce în ce mai frumoasă.
Pielea îi era rozosină şi catifelată aidoma
petalelor de mac; părul îi era negru şi ondulat, avea
moliciunea şi frăgezimea frunzelor de ferigă, iar
ochii ei albaştri aminteau de cerurile senine şi încărcate
de făgăduieli.
Cine o privea în ochi îi simţea căldura şi duioşia
sufletului.
Aducea în fire cu bunica ei. Iar el o iubea ca
pe ochii lui din cap. Îi iubea la fel de mult şi pe cei
doi nepoţi, însă ei stăteau mai mult prin preajma
tatălui lor şi a lui Daniel, învăţând cum să strunească
treburile gospodăreşti.
Daniel nu se schimbase deloc. Rămăsese acelaşi
om puternic, cu aceeaşi înfăţişare.
Observa cum Ion se stingea pe zi ce trece de
dorul nevestei şi din acel motiv îl pusese pe Tudor
stăpân peste moşie, făcându-l proprietar de drept.
Îi spusese acestuia că dacă tatăl său o să se stingă
din viaţă, el o să părăsească acele locuri şi se va întoarce
înapoi acolo de unde venise.
Tudor nu-i înţelegea însă această hotărâre,
aşa că-l întrebă:
- Da' de ce trebuie să pleci, unchiule Daniel,
şi să laşi toată strădania dumitale aici ca să pleci acolo
unde nu te aşteaptă nimeni. Cine ştie ce s-a întâmplat
cu moşia pe care ai lăsat-o acolo, poate că
deja au împărţit-o boierii între ei.
Daniel îl asculta şi îi simţea dragostea care îl
îndemna să rămână alături de el, însă nu-i putea
spune purul adevăr; nu-i putea spune că de fapt el
nu are nici o moşie pe pământ; trebuia să inventeze
în continuare ceva şi după ce scoase un oftat prelung,
alese să-i spună tot un neadevăr însă care părea
credibil şi cu noimă.
- D'apăi dragul meu nepot, vreau să mor acolo
pe pământurile mele şi să fiu îngropat alături de
părinţii mei. O să arvunesc pe careva înainte de ami
da duhul ca să mă înmormânteze creştineşte. Oi
găsi eu vreun om de ispravă pe acolo; mulţi dintre
argaţii mei m-au iubit şi poate că o mai trăi careva
dintre ei. Ce e mai de preţ ca ţărâna unde te-ai năs-
cut. Poate că ai să înţelegi şi tu vreodată de ce am ales
să mă întorc acolo unde mi-a dat muma mea viaţă.
Spunea el acele lucruri ca să fie crezut de
Tudor, dar în inima lui se mâhnea ştiind că are să
se întoarcă din nou în lumea lui de sub pământ, cu
speranţa că poate Dumnezeu îi văzuse strădania şi
îl va ierta, primindu-l la El.
Doar Ion îi ştia oful şi se mâhnea şi el. Însă
nu avea ce face; el era un muritor de rând, iar anii
treceau peste el, îmbătrânindu-l. Se retrăsese în
căsuţa lui, iar în primăvara care trecuse nu mai fusese
alături de fiul său şi de ceilalţi argaţi la munca
pământului, ci îşi petrecea timpul colindând pe colinele
şi dealurile care înconjurau ca un brâu verde
întregul sat.
