Când umbra nopţii-ntunecate
Se-aşterne-n linişte măreaţă
Peste întregul nostru sat,
Mă-ndrept spre patul din odaie
Să mă întind să dorm oleac.
Şi-adorm, şi-n visul meu mă văd
Pe prispa casei părinteşti
Unde muşcatele-n ghivece
Stau înflorite la fereştri.
Şi-i văd aici, pe-ai mei părinţi
Trebăluind prin curte printre flori,
Eu le zâmbesc, şi plâng de fericire
Apoi le spun: nu mai munciţi,
Că obosiţi, şi iar muriţi
Şi-o să rămân iar fără voi.
M-aşez apoi în poala mamei
Iar ea mă mângâie uşor
Aşa, la fel ca altă dată
Pe creştet cu-a ei palmă netezindu-mi,
Părul meu alb, şi mă-nfior.
Privesc cu drag la chipul ei
Şi-observ că este neschimbat,
Doar o lumină aurie,
împrejmuieşte ca un nimb
Ca-într-o icoană al ei cap.
Mă-ndrept apoi cu dor spre tata
În treaba lui să îl ajut,
E tot voinic ca altădată
Şi parcă mult mai fericit.
Ce bucuros mă simt,
Privind la amândoi
Ştiind că într-o vreme
Plecat-au dintre noi
Dar bunul Dumnezeu
Mi-i dete înapoi.
Un cântec de cocoş
Mi-alungă bucuria
Şi mă trezesc din somn
Pierzându-mi feeria
Aş vrea s-adorm la loc
Ca să-i visez din nou
Pe-ai mei părinţi, cei dragi
La care le duc dorul.
