CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fragmente >  




Autor: Emilia Amariei         Ediţia nr. 3248 din 22 noiembrie 2019        Toate Articolele Autorului

(Fragment din cartea de proză scurtă „Scrisorile destinului”, partea „Scrisori din America”)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Copilăria  
 
A început acolo, în micuțul sat de munte Rasova, cu miros de gutui și mușcate în ferestre. O așezare de oameni săraci, cu o bisericuță de lemn înnegrită de fumul lumânărilor aprinse de-a lungul vremii. O șosea prăfuită străbătea semeață localitatea și dispărea în zare, șerpuind între dealuri și șes. Din ea se ramificau ici, colo, ulițe pline de rațe, gâște, câini și noroi. Exista aici o uliță a țiganilor fierari și lăutari iscusiți. Cântau din instrumentele lor la horele din sat și cu măestria specifică, prelucrau fierul cald. Făceau potcoave pentru cai, cercuri pentru butoaie, fărașe pentru gunoi, roți de căruță și vătraie pentru foc. Toți erau tuciurii, dar foarte veseli și primitori. Îmi plăcea ulița asta în mod deosebit! Găseai aici un aer călduros, ce se năștea din muzica lor, împletită cu zgomotul de ciocane pe nicovale.  
 
La marginea satului, în partea de sus, în nord, se întindeau dealurile cu pruni, iar ceva mai sus erau viile cu multele sortimente de struguri. Urma pădurea, până sub poala munților. Spre sud, în partea de jos, se aflau câmpiile cât vedeai cu ochii. Aveau un pământ bun pentru recolte bogate de grâu și porumb. Prin dreapta satului intra șoseaua ce venea dinspre oraș, apoi ieșea în stânga, spre alte așezări de oameni nevoiași. Un pârâu micuț de munte străbătea satul coborând spre șes, în care eu, copil fiind, prindeam păstrăvul cu mâna sub sălciile pletoase și pietrele verzi. În satul acesta veneau primăvara berzele la cuiburile lor. Oamenii își trăiau viața în liniște, cu necazuri și bucurii. Existența lor se baza pe recolta pusă în hambar, pe orătăniile din curte, vaca și porcul din bătătură. Intrau și ieșeau din iarnă liniștiți. O mare parte din ei cultivau pepeni galbeni (cantalup). Scoteau la porți panere (un fel de coșuri mari îm-pletite din nuiele de salcie) încărcate cu tot ce aveau de vânzare. Din când în când, treceau dinspre oraș și înspre oraș camionele care aveau caroserii de lemn și opreau să cumpere câte ceva.  
 
Duminica era o sărbătoare sacră. Copii, tineri și bătrâni erau îmbrăcați în costume naționale și începeau ziua cu slujba de la biserică. Ceva mai târziu, bătrânii se așezau la taifas pe băncile din fața caselor lor. Tinerii mergeau la hora de la marginea satului, sau la nunți. Nu-mi amintesc să fi avut satul vreo cârciumă. Fiecare își avea vinul și țuica lui. Sătenii se ajutau între ei, se înțelegeau, se respectau și nu am auzit niciodată ca vreun sătean să fi furat ceva de la vecinul său.  
 
Atunci, vara era vară, iar primăvara era primăvară. Anotimpurile erau bine delimitate și precise. Știa omul când să are, să semene și când să culeagă.  
 
Toamna, când toată recolta era culeasă și adusă acasă din câmp, întregul sat era străbătut de un toboșar al primăriei, care striga cât putea de tare:  
 
-S-a deschiiis câââmpul, oameni buuuni!  
 
Bătea cu bețele în toba lui, pășind hotărât prin praful drumului, în lătrat de câini. Asta însemna că, de a doua zi, toate păsările, vitele, toate animalele, puteau fi lăsate libere în câmp, după pofta inimii fiecăruia. Atunci era momentul pentru mine să „fur" caii pentru a-i călări toată noaptea. Este un fel de a spune, să-i fur. Dimineața îi duceam înapoi, de unde i-am luat. Am fost însă prins într-o seară și dus de urechi acasă, la tata Gore. Nu am luat bătaie. Îmi părea rău că l-am făcut de rușine și de atunci, niciodată nu am mai „furat” cai.  
 
Avea bătrânul meu bunic o bicicletă Carpați pe care o alergam cât era ziulica de mare. Pentru că transpiram și mă umpleam de praf, veneam la masă numai după ce mă scăldam în apa rece din râu și mai tot timpul îmi curgea nasul. Din acea cauză mi-a fost interzisă bicicleta. Tata Gore o închidea în baie și ținea cheia în buzunarul lui.  
 
Ei, bine! Nu puteam să las lucrurile așa! Baia respectivă avea un geam ce dădea în spatele casei. Când ușa era deschisă, mă furișam şi lăsam în jos foraibărele (închizătorile interioare de la fereastră). Închidea tata Gore bicicleta, lua cheia în buzunar și pleca liniștit la muncă, pe câmp. Urma aventura. Mergeam în spatele casei, împingeam de geam și intram înăuntru. Desfăceam roțile bicicletei și o scoteam afară pe bucăți. Apoi o montam și alergeam cu ea prin întregul sat, până seara, în zgomot de orătănii speriate și, uneori, huiduieli ale vreunei gospodine. Ajuns acasă, obosit și flămând, îmi trebuia puțin timp să mă lămuresc asupra situației, să știu ce să fac. Adică, a venit sau nu a venit tata acasă? Nu intram în curte. O lăsam rezemată de gard și parcă îl văd și azi pe sărmanul bătrân cum alerga înjurând. Avea el o înjurătură a lui, pe care niciodată nu am mai auzit-o la nimeni:  
 
-Cepoiu' mamelor mă-tii! Dacă te prind, te omor!  
 
Nu m-a prins niciodată. Fugeam așa de tare încât nu mă ajungea! Mult mai târziu am înțeles că nu voia să mă prindă. Nu-mi amintesc să fi luat vreo bătaie de la tata Gore. De altfel, și Maia îl oprea cu vorba ei blajină:  
 
-Să nu dai în copil, Gore!  
 
Maia era o femeie frumoasă și harnică. Avea război de țesut și toate fetele din sat veneau la ea să învețe cum să-și coase costumele naționale cu boboci mari, roșii. Făcea borcane cu dulceață de gutui, de cireșe, de trandafiri, struguri sau prune. Le eticheta și scria pe ele anul și luna când au fost făcute. Le așeza cu grijă la rece, în cămară. Avea cămăruța aceea o fereastră micuță ce dădea spre o scară lungă ce urca în podul casei.  
 
Cum eu îmi umflam burtica zilnic cu sortimentele de dulceață și nu mai mâncam obișnuita mâncare, s-a luat măsura ca și acestea să fie păstrate sub cheie. Am găsit și aici o rezolvare. Fereastra avea patru ochiuri de geam, micuțe. Unul fusese înlocuit cu o plasă de sârmă pentru aerisire. Forțam într-un colț acea plasă de sârmă, băgam mâna și lăsam în jos închizătorile interioare. Restul era ușor. La final, reușeam oarecum să închid fereastra, la loc. Când s-a descoperit nivelul scăzut de borcane, am fost primul luat la întrebări. Toată lumea avea ce avea doar cu mine… Explicația era clară și cât se poate de convingătoare:  
 
-Nu eu, Maie, pisica! Am văzut-o eu murdară pe botic!  
 
Îmi facea Maia, uneori, lapte de pasăre. Îmi plăcea foarte mult. Am întrebat într-o zi de ce se numește așa.  
 
-Ai văzut că eu scot oala și o las afară, pe prispă. Vine pasărea și face caca în ea și de aceea se numește lapte de pasăre.  
 
Din ziua aceea nu am mai mâncat lapte de pasăre.  
 
Prietenii mei de acasă erau o vacă bălțată, Rujana, și câinele meu, Grivei. Prietenii de afară erau toți copiii satului, eu fiind un fel de lider. Făceam arcuri din lemn de corn, cu săgeți din vârfurile tulpinelor de porumb uscat. În săgețile acestea fixam câte un cuișor subțire, legat cu ață, în care puneam un bilețel pe care era scris: „Vei muri mâine la ora 5!”  
 
Când treceau camioanele, întindeam arcul, eliberam săgeata și ea se înfigea în caroseria de lemn. Într-o zi, în caroserie, în picioare, stăteau câțiva muncitori forestieri. Săgeata s-a înfipt în fundul unuia dintre ei și a oprit mașina la țipetele lui. Muncitorii furioși m-au alergat prin tot lanul de porumb dar, cunoscându-mi teritoriul, nu m-au prins. Într-un târziu, s-au lăsat păgubași și au plecat. Oricum, omul acela nu a murit „Mâine la ora 5!”  
 
Când eram ceva mai mărișor stăteam ore întregi pe burtă, ascuns în grădină, și priveam printre spărturile din gardul vecinilor, pe sub fusta Mariei, care plivea ceapa. Cine știe ce univers doream să descopăr eu, pe atunci, sub fustă! Mă zgâiam ore în șir la coapsele ei albe și rotunde care nu voiau nicidecum să se desfacă mai mult, pentru a descoperi ce se ascunde între ele. Până când, într-o zi, m-am împiedicat de niște crenguțe. Maria s-a prefăcut că nu mă vede, pentru a-mi deconspira planul. Mă așezasem pe spate, în iarbă și vedeam tot mai sus, până acolo unde rotujimile dorsale se vedeau mișcându-se. Dintr-o dată, s-a petrecut minunea: Maria și-a desfăcut picioarele și spre desfătarea mea am zărit acea zonă interzisă, ascunsă sub părul des și negru. Apoi, am auzit-o strigând:  
 
-Ți-a plăcut, bre Costică? Dacă tot stai la pândă, treci gardul și hai să-ți arăt mai de aproape!  
 
Nu știu ce culoare or fi avut obrajii mei atunci, dar simțeam că-mi ia foc fața de rușine. Am mers în patru labe până am crezut eu că nu mă mai poate vedea, apoi m-am ridicat și am luat-o la fugă. Maria nu m-a pârât lui tata Gore. De câte ori o întâlneam roșeam și plecam capul. Însă ea, glumeață cum era, intra în vorbă cu mine dinadins:  
 
-Costică, mamă, ce faci puiule, mai stai la pândă dincolo de gard?  
 
Aș fi vrut să se deschidă pământul, să intru în el, de rușine. Am ocolit-o apoi, cât am putut și nu mi-am mai dorit niciodată să văd universul de sub fusta ei.  
 
......................................................................................................  
 
Mă întrebi cum îmi este în America... Nu pot spune că este o împlinire totală. Pentru mine nu a fost niciodată o limită. Mereu am vrut mai mult (nu material), a fost o dorință a mea de a ști și a cunoaște, care s-a derulat în strânsă legătură cu starea mea sufletească.  
 
Primii 2-3 ani au fost groaznici. De multe ori - lacrimi. M-am lovit de un alt comportament față de cel care-l știam eu la oameni, o altă cultură, alte concepții, altă educație față de cea europeană. Este ceva mai greu de explicat. Nu este însă felul meu de a face un pas înainte și doi înapoi. Am căutat soluții pentru rezolvarea a tot ce a fost greu. Acum este simplu. Dacă vreau să merg la serviciu - merg, dacă vreu să stau acasă - stau. Avem o casă frumoasă și achitată la bancă. Mașină nouă, foarte scumpă și de dimensiune mare.  
 
Lipsește însă altceva. Mă refer la mine. Îmi este mereu dor de acasă. Când ești de atâta amar de vreme plecat, tot ce a rămas în urma ta capătă o valoare imensă. Mi-e dor, uneori, până și de vântul ce șuieră printre uluci, de ploile mărunte, de un scârțâit de car cu patru boi, de ciutura din fântână, de cântecul de cuc, de lăutarul tuciuriu cu scripca lui, de ștergarul alb de pe masă și de mușcatele din ferestre. De o țuică fiartă, de mămăliga și sărmăluțele de la noi. De foarte multe lucruri mi-e dor. Pentru asta vin în țară din doi în doi ani. Îmi încarc bateriile. Românii de aici s-au transformat și ei. Nu-ți poți face un prieten. Fiecare are viața și munca lui, despre care vorbeşte foarte puțin. Totuşi, preotul își începe slujba de duminică spunând:  
 
-Ajută-i, Doamne, pe românii din țară!  
 
În rest, este țara tuturor posibilităților. Poți avea religia ta, portul tău, limba ta, dar să respecți legile acestui stat. A trebuit să iau de la capăt multe lucruri. Alt sistem de măsură, altă scară de valori, alte procese de fabricație, altfel de curent electric, alt comportament, o altă limbă, alte obiceiuri. Pot spune că a trebuit să mă nasc din nou. Sunt mulțumit că am putut să învăț lucruri noi și încă mai am de învățat. Este comic, poate, dar uneori am cumpărat anumite aparate (ieftine) doar pentru a le demonta ca să văd cum lucrează ei și ce sisteme conțin acestea. Soția mă certa uneori:  
 
-La ce-ți trebuie ție, toate astea?  
 
Am construit de multe ori câte un roboțel mic sau un vaporaș în care am așezat o tehnologie nouă. Am descoperit miniatura pe care nu am avut ocazia să o cunosc în țară. „Toate astea” mi-au dat satisfacții imense și bucuria de a țipa:  
 
-Acum știiiuu!  
 
Copiii mei spun că eu am trăit într-o viață cât pot trăi doi oameni la un loc. Regret câteva lucruri, totuși:  
 
-Nu am sărit cu parașuta. Acum doi ani am vrut să o fac, dar soția s-a opus categoric.  
 
-Nu am condus un tren.  
 
-Nu am zburat cu parapanta.  
 
-Nu am iubit o japoneză.  
 
Însă:  
 
-Am fost jos, la motoarele unui vas oceanic.  
 
-Am stat în carlingă în spatele pilotului, într-un avion, de la Iaşi, la Craiova.  
 
-Am făcut antrenament la fotbal cu Balaci și Oblemenco.  
 
- Am condus o șalupă, în Deltă.  
 
-Am participat la câteva raliuri de mașini și motociclete.  
 
-Am participat în direct (ca privitor) la o operație de hemoroizi și una de apendicită.  
 
-Am dat, cândva, câte o damigeană de vin pe săptămână, pentru a învăța practic să repar televizoare.  
 
-Am fost în două sau trei mine de sare și una de cărbune.  
 
-Am văzut turbinele unei hidrocentrale.  
 
-Am stat ore întregi să văd cum se fabrică un motor cu reacție.  
 
-Am văzut cum se fabrică ciocolata, cum se face brânza.  
 
-Am stat în modul, pe scaunul primului om ce a pășit pe Lună.  
 
-Am mers cu vaporul sub Niagara și am gustat din visul nopților din Las Vegas.  
 
-Am transmis în direct, la televizor, repriza a doua a unui meci de fotbal, imagini luate cu o cameră de televiziune profesională.  
 
-Am dormit o noapte într-un cort instalat la 2 metri de Babele.  
 
-Am făcut un Paște în Săpânța.  
 
Doamne! Nici nu mai știu câte lucruri am făcut! Deci pot muri liniștit. Mi-am făcut datoria de a experimenta, de a cunoaște. Am construit o streașină de casă, am sădit un pom și am trecut și un bătrân strada. În concluzie, eu numesc aceste lucruri împliniri și mai am de făcut încă multe! Nu-mi pasă că nu știu să dansez sau să comand un vin bun în nu știu eu ce cârciumă. Am privit într-un alt mod răsăritul și apusul de soare...  
 
   
 
   
 
Referinţă Bibliografică:
(Fragment din cartea de proză scurtă „Scrisorile destinului”, partea „Scrisori din America”) / Emilia Amariei : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3248, Anul IX, 22 noiembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Emilia Amariei : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Amariei
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!