Cinei mai frumoasă-n ţară? 

Se pare că speţa ar fi Albă ca Zăpada. Dar oare este în FIREA omului să-şi oglindească chipul? 

Un lac liniştit ne oglindeşte imaginea aşa cum apare ea. Om sau animal se sperie uneori de fantoma, chipul său, care se apare din senin pe apa liniştită. Cu atât mai mult dacă, datorită Zefirului sau alt domol vânticel apa este ondulată. Realitatea oglindită este dese ori dezvăluită, în aceste cazuri, aducând la suprafaţă ceea ce, în special omul, ascunde în fundul sufletului. Apa unduită poate dezvălui un chip hain sau de blândeţea unui înger. O fi FIREA celui oglindit chiar aşa? 

Înţelepciunea populară a gravat în folclor şi noua realizare tehnică a vremurilor adecuate oglinda. Oare când a fost inventată oglinda? Muma Pădurii şi-a admirat „frumuseţea” în oglinda lacului sau în oglinzi de bronz? Antica Sfânta Vineri garantat că nu s-a oglindit în sticlă argintată. Abia tizul, Sfânta Paraschiva, o fi avut ocazia să o facă deşi m-ar mira ca o persoană de meserie „Sfântă” să folosească mijloace păcătoase în scopuri şi mai păcătoase. 

Dumnezeu a dovedit înţelepciune că nu a dat oglinzilor şi gură cu care să povestească ce au oglindit. Altfel divorţurile s-ar ţine lanţ deoarece este plăcut să păcătuieşti cu oglinda neacoperită. Şi ea poate vede totul. Chiar totul, cu amănunte! Unele ele (care nu fac cafele) montează oglinzi deasupra patului conjugal. Nicidecum pentru ochii soţului. 

De eşti frumos sau hidos vezi în oglindă. Trebuie să fii însă sigur că, în faţa ta se află într-adevăr o oglindă şi nu cumva un interlocutor faţă de care ai resentimente. Dar uneori oglinda poate fi unduitoare şi nu mai arată gradul de „frumuseţe” ci adâncul sufletului. Te vezi temător, gospodar sau hâtru. În general nu este în FIREA omului să-şi oglindească sufletul într-o oglindă de sticlă argintată. Omul neîncrezător îşi dezvăluie FIREA nestatornică descriind propria imagine când priveşte interlocutorul (hoţul vede numai hoţi în jurul său şi trebuie să se apere de ei). Avem în această importantă „campanie” un important demnitar, criptat mai sus, care s-a dezbrăcat arătând în public sufletul gol goluţ prin simpla descriere a altui demnitar pe care URA i l-a pus în faţă. 

Oare de ce se urăsc oamenii? Nu mă refer la fratele care a uitat să plătească brânza sau nepotul care mi-a ştirbit moştenirea. Există oameni care, din motive mai mult decât subiective, orgolii politice de pildă, urăsc un biet alt om căzut sub ochii lor în care-şi văd propria FIRE(a). Eu nu i-aş numi oameni (demn de crezare). Sunt doar docile unelte care, din dorinţa de a se arăta mai presus de colegi, transformă cuvintele în arme ajutaţi şi de oglinzi mincinoase. În cazul de faţă, cel puţin, armele au ţintit împotriva sinelui însăşi. 

Să le fie ţărâna uşoară, că tot acolo vor ajunge când ajung. Indiferent dacă Sfântul Petru îi primeşte sau nu acolo unde nu le este locul. De! mai poate şi Sfântul să facă o greşeală. 

Sper să nu mă trezesc cu vreo reclamaţie ca stăpânii moşiei Nana pentru prezicerea unui eveniment care cu siguranţă se va produce, mâine sau peste 1000 ani.