CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Marturii >  




Autor: Elisabeta Pop         Ediţia nr. 2327 din 15 mai 2017        Toate Articolele Autorului

Elisabeta POP - IOSIF VULCAN ŞI TEATRUL
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Aşa cum l-am „citit” în revista FAMILIA - Comentarii pe marginea articolelor teatrale din revistă*  
 
Sunt mai bine de 30 de ani de când am avut curiozitatea să stau şi să citesc pe-ndelete revista Familia, în una din încăperile, plăcute de altfel, ale casei în care a locuit Iosif Vulcan, azi Muzeul care-i poartă numele. Numărul prim, cel din anul apariţiei, 1866, lipsea, din păcate. Între timp, datorită bunăvoinţei unui mare iubitor şi preţuitor al culturii şi un bun bihorean, prin adopţie (gen. Lazăr Cârjan), acest număr, donaţia lui, şi-a luat locul binemeritat în colecţie. Ce-i drept, din cine ştie ce motive pe care nu le căutăm noi acum, mai lipsesc din colecţie, ici colo câteva numere, dar de acest lucru află doar cei care au interesul să răsfoiască, filă cu filă, această revistă, care, cu toate că e tot mai gălbejită, mai fragilă, mai greu de citit, îţi oferă o emoţie care nu poate fi descrisă în câteva cuvinte.  
 
Venind din spaţiul teatral, ca să zic aşa, m-a interesat foarte tare preocuparea lui Iosif Vulcan pentru teatru. De unde să-i fi venit lui, tam-nisam această idee devenită obsesie, cum că TEATRUL are un rol atât de mare în formarea conştiinţei naţionale, în cultivarea şi păstrarea limbii române în spaţiul transilvan, de fapt despre imensul rol patriotic al teatrului este vorba? Nu o dată, de-a lungul anilor, mi-au ajuns la urechi comentarii, hai să nu le zic uşor dispreţuitoare, dar, oricum, nu încurajatoare, deloc binevoitoare cu privire la Iosif Vulcan, venite dinspre oameni de teatru cărora nu li se putea reproşa altceva decât ignoranţa în legătură cu... subiectul. Şi, dacă adaug că aceste persoane erau, mai ales din „vechiul Regat”, veţi fi înţeles şi mai bine ce vreau să spun. Fireşte, nu mă refer la cercetători ai Institutului de Istoria Artei din Bucureşti, oameni de o excepţională probitate profesională şi morală, care cunoşteau în amănunţime Teatrul din toate zonele ţării şi care au dovedit nu doar că ştiu carte, ci şi că iubesc sincer domeniul cercetării lor. Îmi face o deosebită plăcere să amintesc câteva nume care rămân pentru totdeauna în memoria noastră şi, sper şi în a celor care vor veni după noi: Olga Flegont, Ion Cazaban, Anca Costa Foru, Ion Zamfirescu, Letiţia Gîtză, Mihai Florea... Am avut norocul să-i cunosc pe toţi şi să învăţ mult de la ei... Din fericire Ion Cazaban este încă prezent în viaţa teatrală, scrie curent în revista „Teatrul Azi”, scrie cărţi şi mă pot mândri cu prietenia lui.  
 
De fapt despre Iosif Vulcan, dincolo de Carpaţi (cum se spunea odinioară) se încetăţenise ideea -falsă- că este un scriitor minor; se ştia, în lumea obişnuită a teatrului, nu între specialişti, mai ales faptul că l-a debutat pe Mihai Eminescu, expresia „naşul lui Eminescu” devenind, nu o dată, un slogan legat automat de numele amândurora. Acum, dacă tot am spus eu, aşa, într-o doară, „lumea obişnuită a teatrului” nostru, mă simt obligată să adaug că, dacă e vorba de teatraliştii cu răspunderi repertoriale din instituţiile de profil, cum se spune, nici nu mă prea mir de ce nu se grăbesc să promoveze scrierile dramatice ale lui Iosif Vulcan, ele fiind destul de subţirele, de naive şi neinteresante pentru publicul de azi, poate doar în sens documentar, analizate, adică doar ca, hai să spun „bunicuţe sau chiar străbunici” ale dramaturgiei noastre naţionale.  
 
Pentru cine se apropie însă mai atent de scrierile lui Vulcan, îi citeşte articolele şi îi cunoaşte activitatea, el dobândeşte o statură infinit mai impozantă şi mai importantă. Se prea poate că pentru noi, ardelenii, mai sensibili la această latură însemnată a muncii lui, anume cea naţională, de fapt patriotică, să-i augmentăm valoarea, dar, dacă ne gândim că cei din capitală, scriitori, critici, academicieni importanţi l-au stimat, onorându-l cu titlul de membru al Academiei şi că a fost mereu în mijlocul elitei culturale nu doar din Bucureşti, ci şi din Budapesta (unde a şi avut redacţia şi a tipărit o vreme revista), realizăm că a fost cea mai importantă personalitate de naţionalitate română din Transilvania, vreme de peste cincizeci de ani. Nu e deloc puţin.  
 
Tot citindu-l, în revistă, mai ales, am început să-l îndrăgesc şi să-l admir. Am parcurs mai bine de un an revista, număr de număr, mai şi stând la poveşti, în Muzeu, cu prietenul Blaga Mihoc, coseur desăvârşit. Am „fişat” cam tot ce ţinea de teatru şi am pus la păstrare fişele, neinteresându-mă dacă le voi folosi vreodată. Scopul meu, acela de a-l cunoaşte mai bine pe Vulcan, fusese atins, restul nu mai conta. Mereu cred că azi se scrie mai mult decât se citeşte, aşa că nu mă grăbeam să fructific bogatul material adunat cumva de plăcere... Iată însă că, răspund solicitării domnului Florin Ardelean şi scriu, sper o carte în care încerc să dezvolt cumva altfel, scrierile şi observaţiile lui Vulcan din revista pe care cu atâta pricepere şi iubire sinceră a înfiinţat-o şi a condus-o. Un fel de „Jurnal teatral” comentat, pornind de la articolele publicate de Vulcan şi de colaboratorii săi în revista Familia. Aşadar, iată-mă din nou în Casa lui Vulcan (de data asta la... poveşti literare şi lumeşti cu noul custode al Muzeului, poetul şi eseistul Ioan F. Pop, alt literat cu mare drag de povestit şi cu multe lecturi interesante pentru mine. Am dorit să mai răsfoiesc câteva numere unde aveam neclarităţi sau să completez fişele devenite şi ele... istorie, dar, mai ales, să întorc, pagină cu pagină filele... Foii din anul de graţie 1866, să văd cu ochii mei numărul în care Iosif Vulcan a făcut, cu generozitate, loc poeziilor unui „tânăr de numai 16 ani”, căruia şi-a permis să-i schimbe numele din Eminovici în Eminescu, dintru pornire voind să sune mai româneşte.  
 
Cam prea lungă această inroducere, dar, cum cele ce urmează sunt doar fragmente „pe sărite” din viitoarea carte, voi începe prin a comenta şi aduce adausurile strict legate de universul teatral, într-o ordine cronologică, aşa cum se va întâmpla şi în volumul aflat în pregătire. Încet-încet, vă veţi convinge singuri, fără nici o încercare a mea de a vă atrage de partea ideii mele, că-l veţi vedea cu alţi ochi pe Iosif Vulcan, când vom alătura numelui său personalităţi importante din lumea artistică şi literară ale acelui timp, ele însele descoperite şi redesoperite continuu, mai bine zis aduse la statura lor culturală, artistică, adevărată în veacul ce s-a scurs de la moartea acestui exemplar animator cultural, scriitor de mâna a doua, poate, literat mai modest, dar sigur, un om cu un simţ al valorii autentice, un intelectual-patriot român, de mâna-ntâi...  
 
Încep aşadar cu Programul anunţat de Iosif Vulcan în nr. 29 din anul 1869 al revistei Familia, privind importanţa teatrului naţional în viaţa românilor transilvăneni. „Să fondăm teatru naţional” se intitulează articolul care, cum veţi vedea are un formidabil sens mobilizator. Observaţia lui, cum că şcoala, la o primă privire, e cel mai important mijloc de educare, „dar şcoalele noastre, cele puţine ce sînt, se află în starea cea mai deplorabilă, iar teatrul le apare unora, dacă nu un lux, cel puţin o lipsă de care nu ne putem plânge atât de mult”, motiv pentru care teatrul devine poate încă mai util decât şcoala, întrucât se adresează şi junilor, dar şi bătrânilor” cari în şcoală nu se mai pot instrui” şi deopotrivă învăţaţilor şi celor „ce nu ştiu ceti”. Prin urmare, „fondarea unui teatru naţional român în imperiul austriac nu are mai puţină importanţă „decât înfiinţarea câtorva şcoli...” „Teatrul este cea mai mare şcoală morală, cea mai mare şcoală de educaţiune, pe lângă biserică şi şcoală, este un templu al moralităţii, al luminei şi al ştiinţei. În el se dezvoltă şi se cultivă simţemintele generoase, umanitare şi naţionale; el ni arată calea virtuţii şi a onorii, dezvoaltă în noi gustul frumosului, gustul bunei cuviinţe; ni arată datoriile de creştini şi patrioţi; ni înfăţişează icoana libertăţii şi onorii precum şi relele despotismului, ale viciului şi infamiei.”  
 
Teatrul, crede Vulcan, are capacitatea de a aduce în faţa publicului momente însemnate din trecutul istoric, lupta necontenită a românilor pentru libertate şi independenţă, „stârnind” în inimile românilor dorinţa de a fi demni de glorioşii înaintaşi. „E mare, înaltă şi nobilă chemarea teatrului şi cînd ştie a se ţine la înălţimea misiunii sale, conduce poporul la glorie şi mărire!” Apelul său către „onorabilul public” este de susţinere „a unui teatru dincoace de Carpaţi...un templu al Thaliei române, care să nu fie numai un loc de petrecere şi distracţiune, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre şi...pentru deşteptarea, dezvoltarea şi cultivarea simţului şi spiritului naţional.”  
 
Observaţia lui, cum că „azi popoarele nu se mai subjugă cu armele, ci prin cultură” mi se pare ca o premoniţie...de care, din nefericire, nici astăzi, ca şi atunci, cei de la putere (şi asta nu doar la noi) nu ţin cont. Revista susţine, prin redactorul ei şef, directorul revistei de fapt, Iosif Vulcan, orice manifestare cât de neînsemnată cu tentă literară sau teatrală. Sunt salutate cu mare bucurie spectacolele unor trupe din Bucureşti, venite în turnee- rare, fiindcă nu întotdeauna primeau aprobare de la funcţionarii imperiali. Iată, spre exemplu, cum a fost primită trupa actorilor atât de apreciaţi, Mihail Pascaly şi Matei Millo.  
 
În nr. 14/20 aprilie - 2 mai 1868 al revistei Familia, Vulcan publică următorul anunţ: „Telegrafulu me surprinse cu scirea mult interesantă, că artistulu de la Bucuresci, dlu Pascali va veni dimpreună cu trupa sa la noi românii din imperiulu austriacu, spre a aranja cîteva representaţiuni între fraţii sei cărora sortea vitregă li denega pan* acuma se potă ave şi ei unu teatru natiunalu.. Nu vreu să vorbescu acuma despre necesitatea unui teatru natiunalu. Asta o ştim şi o simţim cu toţii prea bine....nu trebuie să uităm că teatrul are o influenţă grandioasă şi asupra dezvoltării spiritului naţional... Sîrbii îşi fondară unul (teatru)...noi, românii încă trebuie să năzuim într-acolo... Neajunsurile şi lipsele noastre în timpul prezent sunt atît de multe, încît a cugeta la posibilitatea înfiinţării unui teatru naţional e numai un vis frumos, o iluzie dulce.”  
 
În nr. 17/14-26 mai 1868 citim o scrisoare din Braşov: „Celebrul nostru artist teatral din Bucureşti, dl M. Pascali, a sosit în mijlocul nostru spre a deschide templul Thaliei române şi între murii acestui vechi oraş românesc” Din trupă făceau parte, pe lîngă Mihail Pascali (la început se scris numele cu i, apoi cu y), şi soţia lui, Matilda, precum şi încă şase actori şi patru actriţe, în total, se scrie, au venit douăsprezece persoane. Vor juca spectacolele „Orbul şi nebuna”, o traducere de Matei Millo, „Gărgăunii sau Necredinţa bărbaţilor”, traducere de M. Pascaly.  
 
Autorul scrisorii deplânge absenţa pieselor originale care ar contribui „mai mult la dezvoltarea spiritului naţional”. El observă că repertoriul trupei este alcătuit din douăzeci şi cinci de piese, douăsprezece drame şi treisprezece comedii, nici una românească, dar se bucură măcar de jocul elegant şi plin de simţire al actorilor.” Salutăm între noi pe celebrul artist Pascaly, carele împreună cu genialul Millo sunt fala scenei noastre naţionale.  
 
Au fost norocoşi, am zice, ardelenii, să aibă prilejul să aplaude şi să admire arta unor mari actori din capitala ţării din care au simţit mereu că fac parte. Millo a fost unul din ei, poate cel mai mare; a dominat aproape un secol(1814-1896): actor excepţional, înzestrat cu un talent remarcabil (un geniu, l-au numit contemporanii), practicând un joc de o modernitate care de abia azi o putem, prin comparaţie, defini astfel: gesturi măsurate şi fără grandilocvenţă, o vorbire firească, dar nu „ca pe stradă”, ci bine cumpănită, de o teatralitate neostentativă, de o inteligenţă ieşită din comun, cu o memorie de invidiat, atent la frazare şi la accente, la dicţie (impecabilă, scriu cronicarii vremii) la pauze, la replica partenerului. Ca profesor de artă dramatică la Conservatorul din Bucureşti, Millo s-a dovedit un adevărat reformator, dând o nouă orientare învăţământului artistic românesc. De o inteligenţă briliantă, el a scris şi câteva texte dramatice, piese şi canţonete, cum a fost şi cea intitulată „Haine vechi-zdrenţe politice”.  
 
Nemulţumit şi el de starea ţării, de jocurile politice murdare, de necinstea celor ajunşi la putere, a satirizat mereu situaţiile şi oamenii acelor vremi, românilor prea iubitori de putere, corupţi şi fără pic de iubire faţă de patrie, pe drept cuvânt numiţi trădători ai idealurilor naţiunii române. Nu o dată a deplâns dezinteresul celor de la putere faţă de artă şi cultură:  
„Haine vechi, cinci ani purtate,  
Cam murdare, cam pătate  
La buzunări şi la piept  
Cu rugină de gheşeft  
 
Le-am cumpărat astă-vară  
De pe la cei daţi afară  
Şi le vând, zău, ieftior  
La cei puşi în locul lor.”  
 
Din şcoala de teatru a genialului Millo, şcolit el însuşi la Paris, dar având ambiţia de a aduce în arta scenică ceva nou ceva izvorât din tradiţiile româneşti, din această eminentă şcoală, au răsărit talente remarcabile care aveau să ducă mai departe arta teatrală românească: Mihail Pascaly, Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Iancu Petrescu, Frosa Sarandi, etc... cărora le-a urmat, cu aceeaşi strălucire alţi mari actori, între care Ctin Nottara a fost figura cea mai proeminentă.  
 
Iată de ce, prezenţa în Transilvania a acestor minunaţi actori, cultivaţi cu un simţ special de Iosif Vulcan, sprijiniţi de românii cu stare din Ardeal, atât cât le îngăduiau conducătorii unguri din Imperiul austro-ungar, a avut un efect benefic asupra intelectualilor români, luptători constanţi pentru libertate, fie ea şi una...culturală. De al Millo aceşti actori au învăţat (unii au fost şi elevii lui Costache Caragiale) nu doar arta dramatică şi jocul scenic, ci şi un mod de a vedea şi dincolo de scenă, au deprins nevoia de a se exprima şi în spaţiul civic, a vedea ce se întâmplă cu ei în lumea în care trăiesc. Aşa se explică acele turnee ale trupelor special gândite să străbată Transilvania, zbaterea lor pentru a nu-i lăsa pe românii de dicnolo de Carpaţi fără teatru, uitându-şi limba şi identitatea. Ei şi-au lăsat căminele, familiile, au renunţat la comoditatea poate meritată(Millo era trecut de 50 de ani când a pornit aceste turnee) şi au pornit să ducă flacăra culturii româneşti la fraţii lor români.  
 
Pascaly a fost, cum ştim, primul interpret al rolului Hamlet din teatrul românesc. Replicile celebrului personaj shakespearean au răsunat pe o scenă românească în anul 1861, deci cu câţiva ani înainte de a fi oaspetele ardelenilor. Un cronicar consemna în presa vremii un fapt mai puţin obişnuit şi anume că actorii Comediei Franceze, aflaţi în turneu la Bucureşti au lăudat jocul lui, iar D.D. Racoviţă a scris(din păcate în necrologul lui) că „ţinea publicul agăţat de buzele lui, făcându-l să plîngă cînd el plîngea, să rîdă cînd un surîs flutura pe buzele lui:” Despre rafinamentul artistului, capabil să renunţe la” boieria” familiei sale, la posibile avantaje materiale, la avere, de dragul scenei, a scris admirabil fostul lui discipol, actorul Nottara:” Pascaly a obţinut cele mai mari succese într-un repertoriu variat, străbătând splendid întreaga gamă artistică, de la comedia cea mai hazlie, până la drama cea mai profundă” (Letitzia Gâţă, Mihail Pascaly, Espla,1959). Aşa e: a jucat cu aceeaşi dăruire şi în „Idiotul,” dar şi în „Doi sergenţi”.  
 
De numele său se leagă şi un ambiţios Proiect de reorganizare a Teatrului ca instituţie de artă. Şi chiar dacă de aici încolo între Millo şi Pascaly au intervenit o serie de neînţelegeri legate de destinul Teatrului ca instituţie, de modul de administrare al acestuia, cei doi n-au încetat să se respecte ca artişti. Din păcate şi atunci, ca şi azi, neînţelegerile, intrigile, invidia, ranchiuna şi duşmănia, nu doar la noi, ci în întreaga lume, fac mult rău vieţii artistice. Citind, azi, acest Proiect, realizezi ce gândire limpede şi progresistă avea el, în anul 1862! Se vorbeşte acolo despre dezvoltarea literaturii dramatice, despre perfecţionarea jocului scenic, despre modul cum se alcătuieşte o trupă, şcoli de teatru, perfecţionare, drepturi salariale şi de pensie, fixarea sezonului teatral, venituri, comitet de conducere, promovarea actorilor, într-un cuvânt, „reînălţarea teatrului la rangul de instituţie naţională.”  
 
Ideea fondării unui teatru naţional va deveni, cum spuneam, o obsesie pentru Iosif Vulcan. Ştiind că banii sunt greu de adunat, că oamenii sunt săraci, cei cu venituri modeste sunt mai generoşi, dar nu au de unde, iar cei bogaţi sunt mai puţin darnici, el va începe un PROGRAM ambiţios de strângere de fonduri, înfiinţând, în anul 1870, SOCIETATEA pentru FOND de TEATRU ROMÂNESC- S.F.T.R care va funcţiona neîntrerupt până la dispariţia fizică a fondatorului (1907), continuând apoi în condiţii cu totul diferite. Această Societate, având ca principal scop strângerea de fonduri în vederea înfiinţării unui teatru naţional, nu viza înainte de orice ridicarea, construirea unei clădiri destinate spectacolelor, ci încurajarea, susţinerea, pe de o parte a trupelor teatrale care, nu cu mare uşurinţă treceau munţii spre a da reprezentaţii în oraşele Transilvaniei, sau trupe încropite din artişti diletanţi din partea locului (şcolari, meseriaşi, studenţi, etc.), precum şi pregătirea prin şcoli de artă, Conservatoare, Academii, a artiştilor profesionişti. Cu banii strânşi urma să trimită, cu burse (stipendii) chiar în străinătate, tineri spre a se pregăti temeinic pentru profesiile specifice: actorie, regie, scenografie, cânt, coregrafie, etc. Vulcan însuşi a fost, nu o dată, spectator la teatre din Budapesta, Viena, Berlin sau Paris, prin urmare nu ducea lipsă de modele ilustre.  
 
Pe de altă parte se dorea încurajarea dramaturgiei naţionale, scrierea de noi piese, comedii şi drame, care să ia, încet-încet locul...localizărilor şi traducerilor mult prea numeroase de pe afişele trupelor teatrale. S-au organizat nu puţine concursuri de dramaturgie, cu premii, s-au publicat mereu piese, multe traduceri din literatura universală, împărţite pe fragmente, uneori în patru, cinci numere la rând, deci interesul pentru dramaturgia originală a fost permanent.  
 
Iată, de pildă, în nr. 3/15-27 ian. 1867 I. Vulcan îşi anunţă cititorii că „stimatul nostru colaborator şi poet emininte, dl Gr.H. Grandea, fini o dramă în cinci acte, Fiul lui Alesandru cel Bun, domnul Moldovei” pe care o va oferi spre publicare revistei. Pe rând, în numerele 9/26 febr.-10 martie 1867, nr 10/5 -17 martie), nr 12/19-31 martie, se publică piesele: „Cununa de viorele”, un act de Iosif Vulcan, respectiv „Triumful lui David” de Miron Pompiliu şi „La o damă română” de D. Bolintineanu.  
 
În nr. 11/12- 24 martie 1867 găsim o fotografie a lui M. Millo, „o celebritate ce a atins sublimul” şi un articol al acestuia, dedicat teatrului, intitulat „Scena românească”. Iată ce scrie el, între altele despre menirea teatrului românesc: „Un teatru bine organizat, o scenă ridicată la înălţimea sa este oglinda demnităţii şi moralităţii unei naţiuni. E mare, înaltă şi nobilă chemarea teatrului şi când el ştie a se ţine la înălţimea misiunii sale, conduce poporul la glorie şi mărire.... Va veni şi timpul acela când dulcea şi armonioasa noastră limbă va răsuna nu numai de pe înălţimea catedrei, ci ne va îndulci inima şi ne va fermeca auzul şi de pe scenă.”  
 
Iosif Vulcan nu contenea să laude efortul artiştilor bucureşteni care veneau, fie vară, fie iarnă, fie sănătoşi, fie bolnavi(cum au fost, nu o dată), fie obosiţi, săraci şi necăjiţi... să rostească texte teatrale în limba română, pe scenuţe adesea mici şi neîncăpătoare, pentru românii din Transilvania.. El îi numea „sacerdoţi ai scenei române”, care vin şi „ne cercetează din cînd în cînd...spre a ne încînta cu farmecele limbii noastre sonore „...  
 
Iosif Vulcan compune şi el, pe lângă mulţi alţi tineri,unii cosacraţi, alţii începători, o poezie intitulată Templul Thaliei române:  
„Sus, români, toţi pe-ntrecute  
Şi toţi să contribuim  
Emulând azi în virtute  
Pentru-un scop frumos, sublim.  
Şi ca fraţi, cu mîna-n mînă  
Să-nălţăm cu braţ frăţesc,  
Templul Thaliei române  
Pe pămîntul românesc.  
Sus, nepoţii lui Traian,  
Daţi-i, daţi-i cîte-un ban!”  
 
„În turneul întreprins în Ardeal în 1870, ne spune N. Barbu în cartea sa dedicată lui Millo („M. MILLO”,Ed. Meridiane, 1963) numeroşi ţărani din Zarand şi regiunea Devei au asistat plini de entuziasm la spectacolele lui, („numai ca să poată auzi limba română de pe scenă”), confirmându-se încă o dată caracterul popular al jocului său. Iosif Vulcan, scrie el mai departe, îl trecuse în Pantheonul român, un volum cuprinzând biobibliografii ale marilor figuri ale culturii noastre: Alecsandri, Haşdeu, Eliade, Bolintineanu, Kogălniceanu, ş. a.  
 
Să fie oare o pură întâmplare că în nr. 14/2-14 apr. 1867, I. Vulcan publică o nouă poezie a lui Eminescu şi anume „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” Desigur, nu. Vulcan ştia ca nimeni altul, să ţină vie flacăra dragostei de neam şi de limbă.  
 
Turneul Teatrului Naţional la Arad (amănunte ne oferă I. Vulcan în revista cu nr.27/2-14 aug.1867 este „povestit” cu entuziasm de un anonim care semnează „Un iubitor de arte” (ar putea fi chiar Vulcan, care va relata în nr. 31 întâlnirea la Arad cu Dl Pascaly şi cu soţia sa Matilda, cea care, îmbrăcată în costum naţional, recitase cu emoţie şi cu imens succes şi atunci şi altă dată poemul lui, „Copila română”, din comedia „Nu vătămaţi fetele bătrâne”. Oraşul i s-a părut frumos, îngrijit, înfloritor, oamenii civilizaţi, binevoitori. Pascaly i-a povestit despre greutăţile cu care se luptă artiştii din România. E palid, slăbit, se vede că e bolnav. Doamna Matilda e „cu copilaşul în braţe” aşa cum stă, i se pare „o bravă mamă română.”. Cei doi abordează şi chestiunea fondării unui teatru românesc în Imperiul austriac, despre posibilele piedici. Nefiind în cea mai bună formă, trupa joacă doar piese scurte.  
 
În acest timp, la Beiuş avea loc întâlnirea membrilor Societăţii de leptură cu o lectură publică. Acolo trăiau câţiva români devotaţi deopotrivă culturii române, dar şi ideilor naţionale, dornici să contribuie la „lucrarea” lui Vulcan. SOCIETATEA destinată cu strângerea de fonduri pentru teatru funcţiona într-un mod explicit democratic: iubitorii de cultură, buni români, recrutaţi după aceste principii, dar şi oameni de vază din oraşele transilvane, avocaţi, notari, funcţionari, preoţi, medici, etc, se ofereau, pe rând să găzduiască Serbările, balurile, carnavalurile, concertele, mesele care urmau Adunării generale. Braşovul, Arad, Timişoara, Beiuş, Orăştie, Sibiu, Lipova, Sighet, Oraviţa, Sălişte, Lugoj, Deva, Caransebeş, Bocşa Română, Turda, Satu Mare, Zalău, Reşiţa, Abrud, Alba Iulia, Blaj, Sebeş, etc. De altfel, după o vreme, când Vulcan a renunţat să mai tipărească revista la Budapesta, a ales Braşovul ca cel mai potrivit loc pentru sediul permanent al redacţiei. Au găzduit, pe rând, unele şi de două trei ori, aceste adunări care începeau întotdeauna cu Dări de seamă, cu bilanţuri serioase, din care se afla „cum stau” cu fondurile, apoi se proceda din nou la chetă şi donaţii, se asista la slujba duminicală din biserică, apoi urmau concerte, spectacole cu piese scrise de Alecsandri, Negruzzi, Vulcan, Bolintineanu, Millo, Haşdeu, Urechia ş.a Să cităm câteva titluri: „Lipitorile satelor””, „Cinel-Cinel,” „Arvinte şi Pepelea”, mai apoi „Chiriţele”, „Sărăcie lucie”, „Gărgăunii dragostei”, „Prăpăstiile Bucureştilor”, „Jianu, căpitan de haiduci”, „Florin şi Florica”, „Muza de la Burdujeni”, etc.  
 
Doamne, domnişoare şi domni recitau poezii, se cânta la pian sau la vioară, se comentau cele văzute şi auzite... Un carnaval sau un bal în care doamnele îşi etalau frumoasele toalete, multe venite cu ultima modă de la Budapesta sau Viena, o cină bine garnisită, urmată de discuţii politice, dar nu numai.. se pregătea adunarea următoare şi tot aşa.... Se şi distrau oamenii, dar scopul principal pentru care se aflau într-un loc sau altul, nu se uita niciodată: strângerea de fonduri era „una din cele mai ardinte necesităţi”. Suma adunată creştea vizibil, de la o adunare la alta, la care se adăugau dobânzile din bancă, oamenii aveau încredere nemărginită în membrii comitetului ales, controlul funcţiona permanent, încât niciodată n-am găsit exprimate suspiciunile cuiva dintre cei cuprinşi în acest carusel financiar, dacă pot să-l numesc astfel.  
 
Vulcan publica permanent Programul întreg, bilanţul, comenta cele petrecute în oraşele unde se ţineau adunările. Totul cu o rigoare şi o seriozitate care impune respect, nouă, mai ales, românilor care în anul 2016 suntem prea des martorii unor delapidări ruşinoase din fonduri publice.  
 
În nr. 3/18-30 ian. 1870 un editorial de trei pagini ale revistei aduce în faţa ochilor cititorului unul dintre cele mai frumoase articole dedicate teatrului, semnat de tânărul poet de numai 20 de ani, Mihai Eminescu. Articolul ar merita să fie citat în întegime, pentru maturitatea, bunul simţ şi viziunea autentic-patriotică a semnatarului. Titlul articolului: „Repertoriul nostru teatral”. Cităm doar câteva pasaje: „Autorul trebuie să scrie pentru publicul ce-l are; deşi nu zic, şi încă cu tot dinadinsul nu voi să zic ca el să se coboare pînă la publicul lui. Această manoperă minunată de a ridica pe public la sine... au priceput-o într-adevăr prea puţini...”, deşi crede poetul, modele în astă privinţă sînt dramaturgii spanioli, Shakespeare şi.. dramaturgul norvegian Bjornson... „Sînt bineveniţi autorii aceia, care chiar cu talent mai însemnat şi-au dat silinţă onestă de a scrie solid şi sănătos, fără jignirea moralei şi a cuviinţei... Repet dar cum că studiul cel serios al dramaturgilor naţionali, acela numai poate să ne aducă ca să compunem un repertoriu naţional român, care nu numai să placă, ci să şi folosească, ba înainte de toate să folosească. Al doilea moment în crearea teatrului naţional sînt actorii. Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sînt corpul lui, sînt materia în care se întrupează repertoriul. Dacă naţiunea română se va simţi dispusă a contribui într-adevăr şi din toată inima pentru un teatru care să-i facă onoare, ea va crea stipendii pentru actori şi actriţe.”  
 
Preocupaţi de limba în care se scriu piesele de teatru au fost toţi poeţii, prozatorii şi criticii din Muntenia, Oltenia şi Moldova. V. Alecsandri, de pildă, scria, îngrijorat, în gazeta „Trompeta Carpaţilor” (11 nov. 1873) că traducători, uneori de-a dreptul ignoranţi, fără o pregătire specială, tălmăceau din germană şi franceză „într-o limbă macaronadă ridicolă şi indigestă... care nimiceşte interesul pieselor, fie cît de bine giucate.”  
 
Şi, nu ca încheiere, ci doar ca o continuare firească a preocupării constante a lui Vulcan de soarta teatrului românesc, voi cita o parte din Discursul lui la una din Adunările SFTR de la Lugoj, publicat în nr. 38/18-30 sept 1888 al revistei. Iată ce spunea el atunci: „Talente avem, dar unde-s mecenaţii? Ne lipsesc multe...este adevărat, suntem săraci, dar sărăcia noastră de frunte e lipsa de zel. În timpul mai nou, acestor scăderi li s-a mai adăugat una: disharmonia ce s-a vîrît în clasa inteligentă românească. ...Avem tot felul de partide, ne sfădim pentru politică, ne dezbinăm pentru confesiune, ne cîrîim pentru poziţia socială... amicii nu se mai cunosc şi nu se mai salută...” Apoi, îndulcindu-şi puţin discursul aspru, cum se vede, face un apel către cei cu dare de mână, să dea „şi artelor din prisosul lor”... Comentariile sunt de prisos, dar ele vor continua, cum veţi vedea, în paginile viitoarei cărţi.  
------------------------------------------------------------  
* din vol. în pregătire, probabil cu titlul acestui articol  
 
Elisabeta POP  
5 iulie 2016  
Oradea  
 
Referinţă Bibliografică:
Elisabeta POP - IOSIF VULCAN ŞI TEATRUL / Elisabeta Pop : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2327, Anul VII, 15 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Elisabeta Pop : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elisabeta Pop
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!