Cobzarul toamnei,cu ochi iscoditori,
În freamătul pădurii liniştea o curmă,
Când soarele îsi lasă zboru-i,şi-n urmă
Se ţes arpegii ruginii,sub nori.
Se-odihneşte-o clipă,doar,şi-ar vrea,
Din raze-aurii,sub domuri de stejar,
În dimineţa lină,să-şi facă sanctuar
Dar soarele-n ceţuri se-nchidea.
S-a îmbrăcat în ploaie si îl doare,
Colindă-n tacere gradina cu urzici,
Şi cercetând cu ochiu`critic,aici
Îsi cântâ imnul de-ntomnare.
Tu sfinte flori ibovnice-ai pictat,
În alb şi galben,vestale-crizanteme,
Pe faţa toamnei, ruginii embleme,
Zac acum în templul sfărâmat.
Când iarna te-a citat la judecată,
O adiere de-arome vag crizantemale,
Înmărmuresc în cercuri de petale,
Iar toamna este suspendată.
