Silabisește limba iritată înaintea aripii oarbe ale rinichilor. Ne mușcă  

 

răutățile și golurile, ochiul larg al pânzei de păianjen peste  

 

fotografii  

 

Acolo deasupra căștilor lichide de apă, merg din întamplare  

 

nisipurile  

 

bălăngăne balamaua: știu că totul este dureros.  

 

Ratez tamburul orb dintre nori. Ratează folia de salivă deasupra umbrei de la cheie; ratez dezvăluirea custodiei pentru sedări sinistre;  

 

nu doarme timpul durerii, nici desconcentrarea somnului  

 

în noapte.  

 

Fiecare secundă deschide respirația acesta invizibil, umbra fără frontieră și fără lege.  

 

Aproape de corp, mâinile terorii cu încheietura de foc și  

 

venin.  

 

( Aproape de buric, amor, ceața fosforică a pălăriei sau a umbrelei, traversând floarea de mâner, foarfecele zgârceniei  

 

face ce vrea și lasă  

 

să cadă picătura valului, până divinizează îndepărtarea.)  

 

Toate unghiurile înfinitului sunt guri ce scot porți  

 

și ochi și le lasă reci.  

 

și distilată și săpată și moarte și umbrele rănite și vorbe  

 

seci  

 

desupra pielii sfârșite. ¿Cine, în realitate ne dezvăluie  

 

ale noastre degete?  

 

Pentru ce această moștenire singură de absențe, singură de ziduri. Singură  

 

de cenușă.  

 

Mereu, mă dezbraci în această țelină precară  

 

din rinchii mei. Mereu.  

 

Nu sunt păsări ce stau agățate de o mochetă, mai puțin  

 

a scrie  

 

o scrisoare cu litere mari, invocând iertarea înaintea acestei istorii crude  

 

ce trăim, nu trebuie să fie un exercițiu de aerobism, nici slogan  

 

publicitar.  

 

Deschis -închisul timpului ne trezește dedesubtul de aceste anonime încălțătoare.  

 

În cutiuța memoriei, stau inventariate, fosile și  

 

vedenii...  

 

Barataria, 2015  

 

ERRÁTICAS, Poema de André Cruchaga traducido en rumano de Elena Buldum  

 

Silba la lengua exasperada ante el ala ciega de las vísceras. Nos muerden  

 

los adioses y los vacíos, el ojo largo de las telarañas sobre las fotografías.  

 

Allí sobre los cascos líquidos del agua, caminan por si acaso las arenas  

 

movedizas del dintel: sé que todo es errático.  

 

Errático el tambor ciego de las nubes. Errática la hoja de saliva sobre la sombra de la llave; errático el desvelo custodiado por sedantes siniestros;  

 

no duermen las labores del dolor, ni el devaneo de los sueños en la noche.  

 

Cada segundo abre el aliento esa invisible sombra sin fronteras y sin ley.  

 

Cerca del cuerpo, las manos del terror con su herradura de fuego y veneno.  

 

(Cerca de tu ombligo, amor, la niebla fosfórica del sombrero o del paraguas, atravesando la flor del cerrojo; las tijeras de la avidez hacen lo suyo y dejan  

 

caer la gota del oleaje, hasta que trina el ijar.)  

 

Todas las anclas del infinito son bocas que saquean puertas y ojos y dejan fríos  

 

y harapos y azadones y muertes y paraguas errantes y palabras secas  

 

sobre la piel fenecida. ¿Quién, en realidad nos devuelve a nuestros deudos?  

 

Para qué esta herencia sólo de ausencias, sólo de muros. Sólo de cenizas.  

 

—Siempre me desnudás en esta sedalina precaria de mis vísceras. Siempre.  

 

No hay pájaro que resista estar colgado de una mocheta, mucho menos escribir  

 

una carta con letras mayúsculas; invocar la piedad ante esta historia cruel  

 

que vivimos, no debe ser un ejercicio de aerobismo, ni slogan publicitario.  

 

El claroscuro del tiempo nos despierta debajo de estas anónimas estribaciones.  

 

En la gaveta de la memoria, están inventariados, fósiles y espejismos…  

 

Barataria, 2015  

 

fotografie: internet