Silabisește limba iritată înaintea aripii oarbe ale rinichilor. Ne mușcă
răutățile și golurile, ochiul larg al pânzei de păianjen peste
fotografii
Acolo deasupra căștilor lichide de apă, merg din întamplare
nisipurile
bălăngăne balamaua: știu că totul este dureros.
Ratez tamburul orb dintre nori. Ratează folia de salivă deasupra umbrei de la cheie; ratez dezvăluirea custodiei pentru sedări sinistre;
nu doarme timpul durerii, nici desconcentrarea somnului
în noapte.
Fiecare secundă deschide respirația acesta invizibil, umbra fără frontieră și fără lege.
Aproape de corp, mâinile terorii cu încheietura de foc și
venin.
( Aproape de buric, amor, ceața fosforică a pălăriei sau a umbrelei, traversând floarea de mâner, foarfecele zgârceniei
face ce vrea și lasă
să cadă picătura valului, până divinizează îndepărtarea.)
Toate unghiurile înfinitului sunt guri ce scot porți
și ochi și le lasă reci.
și distilată și săpată și moarte și umbrele rănite și vorbe
seci
desupra pielii sfârșite. ¿Cine, în realitate ne dezvăluie
ale noastre degete?
Pentru ce această moștenire singură de absențe, singură de ziduri. Singură
de cenușă.
Mereu, mă dezbraci în această țelină precară
din rinchii mei. Mereu.
Nu sunt păsări ce stau agățate de o mochetă, mai puțin
a scrie
o scrisoare cu litere mari, invocând iertarea înaintea acestei istorii crude
ce trăim, nu trebuie să fie un exercițiu de aerobism, nici slogan
publicitar.
Deschis -închisul timpului ne trezește dedesubtul de aceste anonime încălțătoare.
În cutiuța memoriei, stau inventariate, fosile și
vedenii...
Barataria, 2015
ERRÁTICAS, Poema de André Cruchaga traducido en rumano de Elena Buldum
Silba la lengua exasperada ante el ala ciega de las vísceras. Nos muerden
los adioses y los vacíos, el ojo largo de las telarañas sobre las fotografías.
Allí sobre los cascos líquidos del agua, caminan por si acaso las arenas
movedizas del dintel: sé que todo es errático.
Errático el tambor ciego de las nubes. Errática la hoja de saliva sobre la sombra de la llave; errático el desvelo custodiado por sedantes siniestros;
no duermen las labores del dolor, ni el devaneo de los sueños en la noche.
Cada segundo abre el aliento esa invisible sombra sin fronteras y sin ley.
Cerca del cuerpo, las manos del terror con su herradura de fuego y veneno.
(Cerca de tu ombligo, amor, la niebla fosfórica del sombrero o del paraguas, atravesando la flor del cerrojo; las tijeras de la avidez hacen lo suyo y dejan
caer la gota del oleaje, hasta que trina el ijar.)
Todas las anclas del infinito son bocas que saquean puertas y ojos y dejan fríos
y harapos y azadones y muertes y paraguas errantes y palabras secas
sobre la piel fenecida. ¿Quién, en realidad nos devuelve a nuestros deudos?
Para qué esta herencia sólo de ausencias, sólo de muros. Sólo de cenizas.
—Siempre me desnudás en esta sedalina precaria de mis vísceras. Siempre.
No hay pájaro que resista estar colgado de una mocheta, mucho menos escribir
una carta con letras mayúsculas; invocar la piedad ante esta historia cruel
que vivimos, no debe ser un ejercicio de aerobismo, ni slogan publicitario.
El claroscuro del tiempo nos despierta debajo de estas anónimas estribaciones.
En la gaveta de la memoria, están inventariados, fósiles y espejismos…
Barataria, 2015
fotografie: internet