CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Impact > Analize >  





Elena BUICĂ - AȘTEPTÂND GLORIA CARE N-O SĂ VINĂ NICIODATĂ
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
TRADUCERE ÎN LIMBA GERMANA  
DE GABRIELA CĂLUȚIU-SONNENBERG  
 
Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții, cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.  
 
Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.  
 
Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat. Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?  
 
Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața. Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.  
 
Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață? Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.  
 
Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta, împlinirea ființei mele interioare. Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.  
 
De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.  
 
Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.  
 
Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.  
----------------  
Elena Buică  
Pickering, Toronto, Canada  
noiembrie 2020  
 
***  
 
WARTEND AUF DEN RUHM, DER NIEMALS KOMMT  
(Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg)  
 
Wenn mich meine Erinnerung an dem Zenit verstrichener Zeiten führt, wandere ich durch die Gegenden meiner zarten Jugend, die ich wie einen Wirbel durchlebte, mit Sturm in der Brust und voller Elan. Auf den Flügeln des Traumes taumelnd, sehe ich dann vor gedanklichen Augen ein glanzvolles, glühendes Licht. Erfüllt von Freude durchlebe ich gedanklich noch einmal meine fröhlichen Jugendstreiche, aus Zeiten, in denen ich zwischen wahren und erdachten Tatsachen schwebte. Es ist der Lebensabschnitt, der jedem von uns hell in Erinnerung bleibt. Es sind die Jahre, die, dank ihrer ganz speziellen Weltprägung, niemals auf einen realitätsnahen Nenner reduziert werden können, Jahre in denen wir ernsthaft glaubten, den Himmel mit unseren Händen berühren zu können, Jahre, in denen wir uns selbst fast übernatürliche Kräfte zuschrieben und sogar das Erreichen des höchsten Ruhms auf Erden zutrauten.  
 
Damals glaubte auch ich, meinem jungenhaften Elan entsprechend, dass es eine andere, unsichtbare Wirklichkeit gäbe, an dessen Existenz ich niemals zweifelte. Ich träumte heimlich vom Thron der Herrlichkeit. Nicht der Reichtum war mein Ziel, mir schwebte der Lorbeerkranz des Sieges in völlig anderen Bereichen vor. Ich wünschte mir geistliche Vollendung, unerreichte Erfolge, und wollte auf keinen Fall in der formlosen und bedeutungsleeren Masse gewöhnlicher Menschen untergehen. Heutzutage schaue ich mild gestimmt auf mich selbst zurück, ähnlich amüsiert wie beim Erblicken eines Don Quijotes. Ich bin zutiefst gerührt, voller Verständnis für meine damalige süße, gehaltlose Eitelkeit, aus Zeiten, in denen ich fest aber vergeblich auf die Erfüllung solch kühnen Ziele glaubte.  
 
Da die Tage vergingen, ohne dass am Horizont meines Lebens Zeichen der Erfüllung meiner Ideale aufstiegen, begann ich innerlich zu jammern. Ich spürte den festen Druck der rasch davon fließenden Augenblicke, aber ich hoffte immer noch auf die Erfüllung meines großen Traumes, wenngleich ich mittlerweile auch mit einem verspäteten Auftritt gut leben konnte.  
 
Ich hatte mich fest darauf versteift, meine beruflichen Ziele durch harte Arbeit zu erlangen und meine Persönlichkeit abzurunden, konzentrierte mich darauf, mein Kind zu erziehen, um mich irgendwann zu überholen und eine höhere Stufe als ich selbst zu erreichen. Aber, obwohl ich bemerkenswerte Ziele erreichte, befriedigten mich all diese Erfolge nicht. Eine Stimme in meinem Inneren schrie immer weiter nach mehr: War das alles? Nur so wenig? Ist das mein höchstes Maß? Was kommt noch? Wie und wann?  
 
Dann kam der Punkt, an dem ich den Tränen, die sich in meinem Inneren gestaut hatten, erlauben musste, nach draußen zu fließen und diese Asche des langen Wartens wegzuspülen. Die Jahre vergingen auf gewohnter Art, schlichen sich heimlich durch die alltäglichen Pflichten davon. Schritt für Schritt lernte ich, nur so viel Gepäck mitzunehmen, wie ich selbst tragen konnte. Widerwillig unterwarf ich mich den Gesetzen des Lebens, machte Menschliches durch, ging durch Sonne und Regen, durch Wind und Nebel, durch Licht und Dunkelheit, durch schöne und weniger schöne Abschnitte, durch Furcht und Unschuld, durch Glück und Pech, durch Chancen und Versäumnissen, durch Siege und Niederlagen, durch schwere Entscheidungen. Ich kostete das Leben in all seinen Facetten aus, mal betete ich Ikonen an, mal sündigte oder unternahm ich bittere Fehltritte.  
 
So bin ich jetzt an diesem Punkt angelangt, unmittelbarer vor dem Jahrzehnt der mit der Ziffer 9 beginnt. Was genau wusste ich bisher über diese Alter? Dass es die Zeit ist, um die die leiblichen Kräfte dahinschwinden, wenn man der Machtlosigkeit Zoll leisten muss und die früheren leidenschaftliche Willensstärke aufgibt...und es ist die Zeit, in der man lernt, alles aus einem abmildernden Blickwinkel zu betrachten. Was denke ich jetzt, welcher Gedanke fällt mir beim Betrachten meiner verstrichenen Lebensjahre ein, nachdem ich mich so weit weg von der prickelnden Existenzfreude der Jugend entfernt habe?  
 
Jetzt, im Herbst meines Daseins, nachdem ich den Honig des Wissens all dieser Jahre sorgfältig gesammelt habe, mache ich mich für das Entziffern der Geheimschrift der Zeit bereit. Auf die innere Unruhe zurückblickend, erkenne ich nicht ohne Genugtuung, dass das, was ich einst über das hohe Alter dachte, nicht gänzlich stimmt. Ein Hoffnungskorn und ein Glückslicht verleihen auch diesem Abschnitt Farbe. Das tiefe Empfinden und der Wunsch, das Leben nach eigenem Willen zu gestalten bleiben uns durchaus erhalten. Wir hören nie auf, davonlaufende Augenblicke zu fangen, aber instinktiv machen wir einen Bogen um die kargen Pläne vergangener Jahrzehnten und lauschen unseren eigenen Worten, die in sanften Bögen zu Boden schneien, umhüllt in einem meditativen Hauch.  
 
Jetzt weiß ich, dass der Allmächtige die Dinge so eingerichtet hat, dass für alles eine passende Zeit vorgesehen ist und dass sich alles nach Maß richten muss. Eine Jugend ohne Traum wäre unschön, das Alter ohne Weisheit wäre aber auch sinnlos. Ich habe verstanden, dass sich der Ruhm auch in kleinen Taten verbirgt, diejenigen die man aus Liebe vollbringt. Mit diesem Gedanken habe ich meinen Frieden geschlossen und ich habe verstanden, dass auch die Stille fruchtbar sein kann, denn sie schenkt uns verborgene Geheimnisse, ummantelt in unsagbarer Schönheit. Auf diesem Wege leuchtet in meinem Gedanken ein Funke: Ich spüre, dass ich meine Gefühle aufschreiben und mitteilen muss, den schönen und wunderbaren Dinge meine Stimme verleihen, um ihnen ein Gesicht zu geben und um dadurch mein eigenes Wesen zu vollenden.  
 
Man kann als Schriftsteller Ruhm anstreben, aber wenn man beginnt, dafür zu kämpfen verliert man vielleicht vieles mehr, denn die Gefahr eitel zu werden ist groß. Die kleinliche Gefallsucht packt die Seele mit samtweichen Fingern und lässt sie nicht mehr los. Rettung unmöglich!  
 
Seit ich dies verstanden habe, schmiede ich weiter an meinem eigenen Gesamtbild und freue mich über jeden Erfolg, der mich meinem Ziel näherbringt, egal wie klein er ist. Ich lasse mich von der Wahrheit und Schönheit der ausgewogenen Worte tragen, koste ihren verborgenen Sinn, der mir während meiner Jugendjahre entgangen war. Weiterhin kämpfe ich, heute wie immer, gegen den Unmut anderer, stelle mich gegen die Eifersucht jener Menschen, die mir meine bescheidenen, hart erkämpften Erfolge nicht gönnen. Ich kämpfe in erster Linie, um meine eigenen, altersbedingten Unzulänglichkeiten und Schwächen zu überwinden. Ich bemühe mich, ein Hauch kindlicher Freude und Unschuld zu bewahren und eine leuchtende Gestalt zu bleiben. Ich finde immer noch genug Kraft in mir, um Hass, Unrecht, Dank- und Respektlosigkeit abzulehnen und mich inmitten dieser Feindseligkeiten selig aufzurichten. Umgeben von Havarien aller Art, seien sie körperlich, alters- oder umweltbedingt, hebe ich immer wieder meine persönlichen Trümmer auf und baue mein innerliches Wesen aufs neue zusammen. Es fällt mir jetzt leichter, die allgegenwärtigen Gesetzte der menschlichen Natur zu achten.  
 
Obwohl der unruhige Sturm in mir abebbt, hat mich meine einstige Kraft nicht verlassen. Den Fleiß beim Anstreben meiner Vollendung besitze ich immer noch, denn das ganze Leben ist eine ewige Hoffnung. Ich weiß jetzt besser, wie man dem ausgewogenen Gedanken ausreichend Platz einräumt und verstehe mich darauf, vergangene Augenblicke, die einen noch ab und zu begleiten, mit Sanftmut zu betrachten. Ich habe den Traum von meiner Erfüllung als Mensch nicht aufgegeben.  
 
Zum Abschluss, in Rückblick, weiß ich, dass mein Leben nicht anders verlaufen hätte können. Selbst wenn ich nicht den Lorbeerkranz des Ruhmes erkämpfte, zeigt mir die feine Spur, die ich hinterlasse, dass ich nicht umsonst gelebt habe. Sie lässt mich hoffen, dass der Kerzenschein der Erinnerung an meinem Vorbeigehen auf Erden nicht allzu schnell erlöschen wird.  
-----------------  
Elena BUICĂ  
Pickering, Toronto, Canada  
November 2020  
 
Referinţă Bibliografică:
Elena BUICĂ - AȘTEPTÂND GLORIA CARE N-O SĂ VINĂ NICIODATĂ / Elena Buică : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3644, Anul X, 22 decembrie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Elena Buică : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Buică
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!