CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  




Autor: Elena Armenescu         Ediţia nr. 2404 din 31 iulie 2017        Toate Articolele Autorului

Iona și erudiția
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Intr-una din zile o bună cunoștință m-a întrebat cum scriu proză, cum îmi aleg subiectele? I-am răspuns că uneori scriu dintr-un sentiment al datoriei față de unele persoane dragi, pe care le-am cunoscut în realitate, remarcabile prin faptele lor minunate, prin modul de a fi, prin lecțiile de viață pe care le dau celor din jur, așa încât te determină să nu-i poți uita, și chiar mai mult, dorești ca toate acestea să rămână consemnate măcar într-un loc, să nu se piardă, socotindu-le comori ale înțelepciunii neamului românesc.
De altfel, acest popor, prin astfel de oameni au dăinuit, pentru că ei au fost adevărații luminători care au arătat calea cea bună de urmat.
Eram studentă la Facultatea de Medicină din Timișoara... Plecasem de acasă cu o morală și educație înclinată spre religie, credeam și cred în continuare în Puterea divină, în programul divin privind viața pe Pământ și mai cred în faptul că această Forță uriașă pe care unii o numesc Dumnezeu, alții Inteligența materiei, este desigur și DRAGOSTE. Această calitate - pe lângă multe altele - face să existe și să reziste viața pe pământ.
Locuiam la Căminul Facultății de Medicină împreună cu alte colege cu care am stabilit relații de prietenie și în puținul timp liber, de pildă când mergeam la masă ne așezam să discutăm diferite subiecte ”ex catedra” care ne interesau. Neavând rude apropiate în oraș, la care să merg în vizită, duminica simțeam nevoia să ies la plimbare să mă relaxez și m-am hotărât să merg la RUDA MEA la catedrală, unde am găsit o atmosferă pe care o dorea sufletul meu, cu care am rezonat și astfel acest drum a devenit un obicei. Ajungeam mai totdeauna în a doua parte a liturghiei, dar mergeam mai mult să ascult predicile, fiind sătulă de cursurile de anatomie, fiziologie, embriologie și orele de disecție și lucrările prctice din cursul săptămânii care se refereau la structura și funcționalitatea corpului, la partea materială a fiinéi, la mecanica ei. Acolo aveam prilejul să ascult subiecte inedite, din alt registru, acel al sufletului uman, atât de complex și tainic totodată.
Cuvintele predicii rostită în special de mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu, cu vocea sa caldă, nuanțată, spre a sublinia anumite cuvinte cheie, ajungeau direct la sufletul meu însetat de dragoste față de semeni, de natură - doar de aceea optasem pentru medicină! Aveam 18 ani...Tânără și mai puțin informată în domeniul studiilor biblice, plecam de acolo de la catedrală cu o încărcătură sufletească enormă care-mi ajungea până duminniica următoare. Mărturisesc, de pildă că povestea lui Iona, unul din profeții vechiului testament, am aflat-o acolo, în catedrală. Am s-o reamintesc acum, aici pe scurt...  
  
Din documente rezultă că Ninive, capitala nemaipomenită a Imperiului Asirian, era dispărută de multe secole atunci când a fost scrisă în Vechiul testament” Cartea lui Iona”. Totuşi, deoarece asirienii au fost un popor crud şi sângeros, o populaţie care i-a chinuit dur pe izraeliţi pentru multă vreme, Ninive a rămas în memoria Israelului ca simbol al imperialismului, al agresiunii şi al cruzimii maxime.  
  
Figura lui Iona ( în traducere Iona inseamnă porumbel n a) a interesat mulți artişti creștini de-a lungul vremurilor, deoarece încă din timpul catacombelor, creştinii au văzut în el un simbol al învierii şi mântuirii. Dumnezeu l-a salvat pe profet de la moarte pentru a salva, prin el, un popor păgân. Pentru o mai bună înțelegere a ceea ce voi povesti, redau din Sfânta scriptură, din Vechiul testament, și anume din ”Cartea lui Iona”:  
  
Capitolul 3
1. Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, pentru a doua oară, zicând:
2. Scoală şi porneşte către cetatea cea mare a Ninivei şi vesteşte-le ceea ce îţi voi spune!
3. Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, după cuvântul Domnului. Şi Ninive era cetate mare înaintea lui Dumnezeu; îţi trebuia trei zile ca s-o străbaţi.
4. Şi a pătruns Iona în cetate, zicând: "Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!"
5. Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici.
6. Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă.
7. Apoi, din porunca regelui şi a dregătorilor săi, s-au strigat şi s-au zis acestea: Oamenii şi animalele, vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici să bea apă;
8. Iar oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui;
9. Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!"
10. Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit.  
  
Conform „Cărții lui Iona”, el a fost fiul lui Amitai (din ebraică adevărul meu). Dumnezeu îi comandă lui Iona să popovăduiască în orașul Ninive cuvântul Domnului. Nevrând să meargă, Iona încearcă să evite porunca lui Dumnezeu, ducându-se la Iope și apoi plecând la Tarsis. În timp ce se afla pe mare, începe o furtună năpraznică . Marinarii descoperă repede că furtuna nu este una obișnuită și a apărut din cauza nesupunerii unuia dintre ei lui în fața Domnului. După cercetări, Iona admite că el este acela (cel nesupus) și spune că furtuna se va sfârși atunci când marinarii îl vor arunca peste bord. Marinarii încearcă să ducă corabia spre coastă dar, neputând, se simt forțați să îl arunce pe Iona. Când Iona se află în apă, marea se calmează. Iona este înghițit de către o balenă .Dupa ce sta in burta pestelui rugandu-se, a treia zi este scuipat de acesta pe tarmul cetatii Ninive. Ca urmare a propovaduirii sale ninivitenii se pocaiesc si Dumnezeu ii iarta. Iona priveste acest lucru ca pe un afront personal si se mânie pe Dumnezeu. Dumnezeu se foloseste de un vrej pentru a-i demonstra ca mânia sa nu este dreaptă. Povestirea se sfarseste cu cuvintele lui Dumnezeu la adresa lui Iona: "Tie iti pare rau de un vrej pe care nu l-ai semanat sau udat, care intr-o noapte a crescut si in alta a pierit, iar mie sa nu imi fie mila de atatia oamenii care nu pot deosebi stanga de dreapta?". Cartea nu ne spune reactia finala a lui Iona aratand astfel ca intrebarea este adresata in principal cititorului si nu neaparat lui Iona.
Așadar, Ninive, capitala asiriană, urâtă de poporul evreu îi simbolizează pe asupritorii şi exploatatorii din toate timpurile. Ne punem întrebarea: De ce înțelepții evrei, autori ai vechiului testament - care în alte părți recomandă înfierarea și/sau nerostirea numelor dușmanilor lor- acordă atenție și spațiu în cartea sfântă. Cu siguranță, ținând seamă că Avraam este socotit Părintele popoarelor, autorul cărţii nu a voit să spună doar că Dumnezeu iubeşte toate popoarele, dar chiar mai mult, că Dumnezeu îi iubeşte şi pe asupritori, pe exploatatori, pe agresori, pe cei cruzi; desigur că nu-i încurajează în semănarea Răului pe care ei o fac, dar este sigur că toţi oamenii ies din mâinile creatoare ale lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu este îndreptat mereu spre convertirea, spre reconstrucția și revenirea la Dumnezeu Tatăl a fiecărei fiinţe umane.
Pe vremea aceea, înainte de venirea lui Iisus, era dificil de înţeles principiul mântuirii universale a lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, mesajul Cărţii lui Iona se află între doctrinele cele mai interesante şi evoluate ale Vechiului Testament. Este vorba de un elogiu adus vieţii, milostivirii şi iubirii divine, cu dimensiuni neaşteptate conform gândirii umane, o cântare adusă iubirii faţă de aproapele, comparabilă numai cu cuvintele pe care Isus le va spune patru secole după evenimentele lui Iona, atunci când va îndrăzni să le propună discipolilor săi: „Iubiţi pe duşmanii voştri… pentru că Dumnezeu face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (cf. Mt 5,45).
Cartea lui Iona, chiar dacă este una dintre cărţile cele mai scurte din Vechiul Testament, este una dintre cele mai bogate şi luminoase ale revelaţiei lui Dumnezeu, „bogat în îndurare şi milostivire”. Totodată aici întâlnim și o similitudine cu Iisus. Dumnezeu avea să-l salveze pe Cristos, înviindu-l din moarte, pentru a salva, cu moartea şi învierea sa, toate popoarele pământului. Iconografia din catacombe este o mărturie elocventă a impactului pe care Cartea lui Iona l-a avut în Biserica primară. Scena Bunului Păstor apare de o sută paisprezece ori; apoi, pe locul al doilea, apare Iona cu cincizeci şi şapte de reprezentări şi, pe locul al treilea, învierea lui Lazăr cu cincizeci şi trei.
Așadar, toate aceste scrieri despre întâmplări și lucrări minunate ale lui Dumnezeu le-am aprofundat într-o vacanță de vară din vremea studenției, după ce am ascultat la Catedrala din Timișoara o predică rostită de însuși mitropolitul Nicolae Corneanu, iubit și apreciat de enoriași, încât deși era vremea comuniștilor, catedrala era plină de lume, însetată să asculte despre dreapta învățătură, mai ales când se știa că la liturghia urmată de predică este prezent mitropolitul. Iertați-mi ignoranța , dar nu știam la ora aceea că poetul Marin Sorescu scrisese o piesă de teatru cu titlul IONA - care a fost subliniată în exposeul mitropolitului, pentru că pentru mine, la un moment dat predica chiar suna a expunere științifică, grație culturii sale prodigioase, era un erudit, de la care aveai de învățat, lucru care m-a încântat și m-a atras în mod special. Erau cunoștințe legate de spiritualitate pe care nu aveai - în vremea aceea dominată de ateismul impus de regim - unde să le auzi în altă parte, decât în casa Domnului. A doua zi după această predică, am cerut de la bibliotecă scrierile lui Marin Sorescu, lăsând pentru vacanță studiul Bibliei, cartea care nu lipsea de pe noptiera mamei.
Vara, în grădina noastră plină cu pomi fructiferi și viță de vie, am avut prilejul și timpul fizic necesar să citesc Biblia, să meditez la istoria lumii din începuturi până în prezent, și să trag concluzia că privind atât păcatele cât și înțelepciunea, lumea nu s-a schimbat aproape deloc, în ciuda sacrificiului Mântuitorului nostru Iisus. Poate nu este adevărat, poate lumea este mai bună ori mai rea, dar eu așa am gândit. Acum cred că mai sunt și oameni buni, dar exact cum scrie în Biblie, sunt foarte puțini, raportat la numărul total al populației globului.
De fapt, dacă nu aș fi participat la acea predică, cine știe când aș fi citit despre Iona, dar o lectură la timpul potrivit, urmează să deschidă alte orizonturi. A urmat mult mai târziu pentru mine, cam după vârsta de treizeci de ani, aprofundarea ”Cărții lui Iov” , după ce am citit opera celebrului psihiatru și psihanalist K. Jung referitoare la drama acestui pământean IOV.
Aceste amintiri ascunse undeva în Peștera comorilor mentale, au fost luminate ca de un far putrnic al aducerii aminte, după un dialog cu Remus, un domn respectabil, un român greco-catolic, cu adevărat patriot, regalist ca și mine - dar din nefericire nu mai avem rege și nici speranțe - doar dorințe.
Ne întorceam de la Peștera Ialomiței pe care am vizitat-o împreună cu un grup de inițiați împreună cu preotul ortodox A. S. dornici să meargă pe Calea Adevărului indicată de Iisus spre a câștiga Viața veșnică într-o Impărăție a Luminii.
În dialogul nostru despre istoria zbuciumată a poporului român ai cărui lideri spirituali au trebuit să găsească soluții de supraviețuire și de păstrare a credinței strămoșești, la un moment dat, eu îl evoc pe mitropolitul Nicolae Corneanu, îmi exprim revolta privind toată povestea legată de așa zisa apostazie (cădere) a sa pentru că s-a împărtășit la greco-catolici și deschid repede calculatorul - pentru reîmprospătarea evenimentului - la articolul intitulat ”… PENTRU CARE “POCAINTA” A FOST DECI IERTAT NICOLAE CORNEANU?!?!
Pe site-ul LUMEA CREDINTEI a aparut un Interviu socant cu Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, acordat (de IPS Nicoae Corneanu) unei reviste italiene, ”Il Regno” din care redau o parte pentru o bună înțelegere din partea celor care nu cunosc evenimentul.
Reporterul:
”– Eminenţă, recapitulez pe scurt faptele care au condus la frământarea lumii creştine. Duminică. 25 mai 2008, la Timişoara (România) a fost sfinţită noua biserică greco-catolică dedicată Sfintei Fecioare Maria, regina păcii şi a unităţii. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian. La slujbă a fost prezent nunţiul în România, arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano şi episcopul latin de Timişoara mons. Martin Roos împreună cu câţiva preoţi şi în prezenţa unei mulţimi de credincioşi. Cu această ocazie, v-aţi apropiat de sfânta împărtăşanie şi v-aţi cuminecat. Episodul a declanşat uimirea şi a avut un ecou vast, existând voci pro şi contra scandalului. A plouat cu critici. A intervenit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 8- 9 iulie (cf. Il Regno, nr. 12, 2008, 369). Dar, cum a decurs cu adevărat acest episod?
IPS:
– Nu este vorba de o condamnare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum s-a spus şi s-a scris, ci de o luare de poziţie menită să stabilească termenii corecţi în ceea ce priveşte problema intercomuniunii. Pentru a clarifica anumite puncte, Sinodul a spus că relaţiile între Bisericile noastre, Catolică şi Ortodoxă, decurg bine, dar că nu am ajuns încă la intercomuniune. Cel puţin acum. Şi, pentru acest motiv, Sfântul Sinod a vrut să clarifice faptul că deşi relaţiile dintre Bisericile noastre sunt forte strânse, nu suntem încă în gradul de a consimţi intercomuniunea. Cu siguranţă, este vorba de o etapă reală spre care ne îndreptăm. Prin urmare, nu este vorba de o condamnare a gestului meu, ci s-a simţit nevoia unei clarificări, reafirmând că, pentru moment, cu toate că Bisericile s-au apropiat foarte mult, nu au ajuns încă la in tercomuniune.
Reporterul
– Aţi explicat credincioşilor gestul dumneavoastră definindu-l „un sentiment de fraternitate faţă de unitatea creştinilor”. Ce aţi intenţionat să spuneţi?
– Este vorba de un gest plin de sentimente. După cum se ştie, am participat la liturghia greco-catolicilor. În Biserica nou sfinţită, majoritatea creştinilor, după cum am observat, era constituită de credincioşi care luau parte de obicei la liturghia oficiată în catedrala ortodoxă. Era o stare de mare fraternitate. Cunoşteam credincioşii greco-catolici şi îi simţeam fraţi. Când a venit momentul cuminecării, în interior aproape că am simţit un impuls, un imbold, care m-a condus spre împărtăşania euharistică. Un gest spontan, neprevăzut. În acel moment nu am mai avut discernământ, nu am mai calculat consecinţele. Eram prins în vâltoarea evenimentului.
Ştiam că romano-catolicii şi ortodocşii nu ajunseseră încă la intercomuniune, dar m-am lăsat purtat de o intensă emoţie. Din punctul de vedere al disciplinei canonice a Bisericii mele, care corespunde cu cea a Bisericii catolice în ce priveşte episcopii şi preoţii, este evident că acel gest nu trebuia să-l fac. Nu le-am impus niciodată credincioşilor mei să se împărtăşească cu catolicii. Repet, este vorba de un gest spontan. Există anumite momente, condiţii particulare, într-un climat de intensă spiritualitate, în care suntem determinaţi să facem gesturi curajoase.
Reporterul
– Dar, în consecinţă, se creează impresia că a sosit momentul, în anumite circumstanţe, să se facă un asemenea gest?
IPS:
– Cred că asemenea gesturi pot fi repetate pentru a se ajunge, într-un anumit moment, la intercomuniune, deoarece este absolut normal ca să se ajungă şi la acel punct. Între cele două Biserici nu există diferenţe dogmatice. Am trăit impresia că Bisericile noastre sunt surori şi că toţi credincioşii Bisericilor noastre sunt, între ei, fraţi şi surori. Prin urmare, intercomuniunea este o etapă”.
Comunicatele BOR și cele ale conducerii Bisericii greco-catolice se găsesc pe interne, desigurt mult mai amplu expuse.
După ce am citit tot ce am găsit referitor la acest subiect, am subliniat că eu consider că dreptatea era de partea mitropolitului N. Corneanu, și am schițat o mișcare ce însemna că voiam să mă ridic și să plec.
- Stai! zice Remus că nu știi cu cine vorbești...
- Cum așa ? zic eu. Știu că ești greco-catolic...
- Nu numai asta, eu m-am implicat în redobândirea a patru biserici.
- Dragă Remus, și cu aceaastă temă am avut discuții cu mai multe persoane care știu istorie, știu motivele reale care au condus la alegerea acestei soluții, și cred că oamenii au dreptate să-și revendice redobândirea posesiunilor. Dacă bisericile au fost construite de părinții și bunicii lor, sunt ale lor! Dar aici sunt alte interese , mai exact este vorba de bani, de taxe, nu de dogmă, Doamne iartă-mă că toți credem în Iisus, doar toți suntem creștini.
- Da! desigur, dar lasă-mă să-ți povestesc cum am ajuns la mitropolitul Corneanu. Mai inainte de asta te întreb: l-ai cunoscut sau ai auzit de episcopul Alexandru Todea?
- Cum să nu știu? a fost deținut politic și a avut un comportament exemplar, de adevărat ierarh în închisoare. Alexandru Todea (n. 5 iunie 1912, Teleac, Comitatul Mureș-Turda - d. 22 mai 2002, Târgu Mureș) a fost un episcop român unit, deținut politic. În anul 1984 a fost ales în clandestinitate la conducerea Bisericii Române Unite cu Roma, recunoscut oficial de autoritățile române în mai 1990. În anul 1991 a fost numit cardinal de către papa Ioan Paul al II-lea. Ulterior a fost ales membru de onoare al Academiei Române ( sursa wikipedia).
- Fii atentă, îți spun pe scurt. Eu îmi doream tare mult să reușim să redobândim Biserica greco-catolică din Reșița, înțelegi? clădirea în sine și tot nu reușeam, oricâte demersuri am făcut. Atunci m-am hotărât să merg la episcop (eu tot episcop zic, deși el era cardinal). Era tare bolnav și era mereu supravegheat de o soră. L-am găsit culcat, pentru că numai așa stătea în stadiul acela al bolii, dar treaz. Îmi cer scuze pentru deranj, îi povestesc pe scurt ce vrem noi, enoriașii greco-catolici și îl întreb ce să mai face să reușim
- Ce să facem? sfinția voastră că nici nu vor să steie de vorbă cu noi
- Să ne rugăm!
- Și ce să mai facem sfinția ta? insist eu că ne tot rugasem și lui Dumnezeu și de ei
-Să ne rugăm! răspunde el a doua oară
Eu, în sinea mea fierbeam, zice Remus și mi-a venit să zic : să-i batem? dar cu glas tare l-am întrebat:
- Și dacă ei tot nu vor, ce să facem?
- Să ne rugăm și petru ei! a zis episcopul cu glasul stins, privind printre gene. A urmat o tăcere adâncă atunci - zice Remus (ca și acum când vorbim noi doi). După câteva momente bune de tăcere mă întreabă Remus zâmbind:
- Ei, ce zici de asta?
- Ce să zic? îi răspund eu dusă pe gânduri, cred ca asta face diferența intre noi, laicii și un om sfânt cum a fost cardinalul Alexandru Todea, cum a fost și Prințul Vladimir Ghica, la a cărui sfințire am participat la București.
Așa cum îți spuneam eu am urmat studiile la Facultatea de Medicină din Timişoara, unde de ani buni se respiră un aer ecumenic. Am constatat de atunci că erau relaţii strânse cu catolicii de ambele rituri, adr, şi cu credincioşii de alte religii. Cu evreii, spre exemplu, la care am fostpersonal într-una din zile la templu mozaic. La noi la facultate era un domnn - evreu- nu mai știu cum îl chema - vindea la standul de cărți. Sigur mai erau și cadre universitare, la diferite catedre - Timișoara fiind un oraș multinațional, cosmopolit - nu numai evrei ci și unguri, nemți, sârbi, iar din punct de vedere religios catolici și protestanţi, din rândul cărora aveam colegi, așa că îi dau drepate deplină mitropolitului N. Corneanu când afirmă: ””O spun mereu: noi avem nevoie nu doar de ecumenism, ci şi de fraternitate, care este ceva mai mult decât ecumenismul. Fraternitatea presupune sentimente profunde, o masă în jurul căreia se stă pentru a frânge pâinea şi a împărtăşi aceiaşi credinţă. Se va ajunge la fraternitate pentru a depăşi orice tip de dificultăţi şi divergenţe. Va trebui să se ţină cont, în mod neîndoielnic, de situaţiile concrete; va trebui, în mod neîndoielnic, să se respecte normele canonice, dogmatice. Repet: nu ignor nici credinţa Bisericii mele, nici disciplina sa. Am făcut un gest „personal”, dar doresc cu putere să fie un gest „comun”. Gestul meu personal a fost motivat de puternica intensitate a momentului de fraternitate, gestul comun va fi motivat de conştiinţa că fraternitatea naşte un astfel de gest. Eu rămân pe poziţia mea. Nu o pot schimba. Mă sprijin pe credinţa mea”.
Întâlnirea a mai durat până Remus a terminat de evocat amintirile lui luminoase legate de mitropolitul Nicolae Corneanu, spre care îndreapt acum un gând pios, fiind convinsă că Dumnezeu l-a așezat împreună cu cei drepți.  
  
Referinţă Bibliografică:
Iona și erudiția / Elena Armenescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2404, Anul VII, 31 iulie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Elena Armenescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Armenescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!